8.

Pe de altă parte, I se spune nu Dumnezeu193 al Cuvântului, ci al cuiva ce e văzut. Căci cum ar fi Dumnezeu al celui ce este Dumnezeu în sens propriu? La fel I se spune Tată, nu altcuiva văzut, ci al Cuvântului. Căci era dublu. Deci unul din termeni e propriu ambilor, celălalt nu e propriu ambilor, contrar cu ceea ce are loc la noi.

Dumnezeu este, de fapt, Dumnezeul nostru în sens propriu, dar nu ne este în sens propriu Tată. Şi ceea ce constituie greşeala ereticilor este identificarea celor Două numiri, câtă vreme numirile se schimbă din pricina unirii. Şi iată proba: când firile se disting în cugetarea noastră, se separă şi numirile. Ascultă pe Pavel, care zice: „Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei” (Ef. 1, 17). Este Dumnezeu al lui Hristos şi Tată al slavei, Căci deşi Cei Doi sunt Unul, dar nu sunt prin fire, ci prin unirea lor194. Şi ce poate fi mai uşor de înţeles?

9. În al cincilea rând, să cugetăm la cuvintele că primeşte viaţa (In. 5, 26), sau judecata (In. 5, 27), sau moştenirea neamurilor (Ps. 2, 8), sau stăpânirea peste tot trupul (In. 17,2), sau slava (Apoc. 5,12), sau ucenicii (In. 17,

6), sau câte se mai spun. Acestea sunt şi ele ale umanităţii

(lui Hristos). Iar de le dai şi dumnezeirii, nu e greşit.

Căci nu i le dai ca dobândite, ci ca existente împreună cu El de la început şi prin raţiunea firii, nu a harului195.