III.

Ion venise de la Suceava de o săptămână. A stat până s-au încheiat toate sărbătorile. A întârziat în nădejdea că se va ivi şi un alt prilej s-o vadă pe fata lui Condrea. De văzut a văzut-o, dar de stat de vorbă n-a prea avut cum. Părinţii ei erau grăbiţi şi datori să vadă şi să primească. Pârcălabul Condrea nici nu l-a băgat în seamă. Avea domnia sa, se vede, lucruri mult mai însemnate de tăinuit cu dregătorii domniei, cu boierii mai de seamă ai ţării. Jupâneasa Nastasia l-a întâmpinat cu o privire mândră şi rece. Jupâniţa, în schimb, i-a surâs şi i-a făcut un semn cu mâna, dintr-o parte, în aşa fel ca să n-o vadă nimeni.

Vorbele pârcălabului n-au avut darul s-o înduplece pe jupâneasa Nastasia. A luat-o după aceea pe Măgdălina lângă ea şi mângâind-o şi alintând-o, a încercat s-o dumirească asupra multor lucruri din lumea asta şi mai ales să-i arate că unii oameni sunt primejdioşi şi nu merită să te uiţi la ei, pentru că nu se ştie ce nenorociri pot leşi atunci când nu se mai poate îndrepta nimic. Jupâneasa Nastasia îi arăta odorului său că nu are nimic cu flăcăul lui Movilă, dar lumea, iaca, vorbeşte una şi alta şi vorbele nu ies ele fără nici un temei. Ea nu-i doreşte decât binele puiului ei şi de aceea ar fi bine să se ferească. Mai sunt mulţi tineri frumoşi, vrednici şi cu purtări alese, nu s-a început şi nici nu s-a sfârşit lumea cu bezmeticul de ieri şi de alaltăieri care-şi juca ochii în cap şi îşi rânjea dinţii de sălbătăciune de pradă.

— Şi dacă nu este aşa cum spune lumea, mamă?

— Vai, fătuca mamii, cum poţi vorbi una ca asta? Da’ ce, lumea nu ştie ce spune?

— Şi dacă nu ştie, mămucă? s-a alintat cu nevinovăţie Măgdălina.

— Ehei, fata mamii, ce ştii tu ce-i pe lumea asta?

Măgdălina îşi da seama că nu ştie ea ce-i pe lumea asta, dar simţea că pe ea o împinge o putere mare, pe un drum pe care nu se poate să dea greş. Şi când jupâneasa Nastasia a crezut c-a biruit înţelepciunea domniei sale, pentru că odorul ei a lăsat-o s-o dădăcească atât cât a vrut fără să i se împotrivească, abia atunci a văzut câte cute necunoscute ei are sufletul copilului său. Când au ieşit să cumpere nişte bogasii, Ion, care pândea casa Condreştilor de parcă l-ar fi tocmit cineva în leafă ca să vegheze, şi-a împins calul lângă rădvanul boieresc, şi când s-au oprit, a pus piciorul jos, s-a înclinat adânc în faţa celor două boieroaice, a cerut îngăduinţa să le ajute să coboare. Era atâta linişte şi bună-cuviinţă în vorbele şi mişcările tânărului încât jupâneasa Nastasia n-a mai avut ce sa spună, mai ales că nu se aşteptase la o asemenea îndrăzneală din partea lui. Şi mai mirată a fost atunci când Ion i-a spus Măgdălinei:

— Jupâniţă scumpă, roag-o pe mama domniei tale şi cere-i îngăduinţa să te pot vedea şi să-ţi pot vorbi. Dumnezeu mi-e martor că gândurile mele-s mai curate decât apa izvorului de munte neatinsă de nici o vietate şi făgăduiesc şi mă leg cu cel mai straşnic jurământ că n-am să fac nici un pas pe care domnia ta sau părinţii domniei tale să nu-l îngăduie.

Măgdălina l-a săgetat o dată cu privirea după care şi-a plecat ochii în jos şi i-a spus cu glas stăpânit:

— Vino domnia ta la Neamţ şi acolo om sta de vorbă.

A făcut un semn abia ghicit de despărţire, l-a împuns cu privirea dintr-o latură, făcând să strălucească în soare apele verzi, de smaragd, care să tălăzuiau fără fund, sub sprâncenele frumos arcuite, s-a lipit de jupâneasa Nastasia şi-au dispărut în dugheană.

Îndrăzneala fetii a uluit-o cu totul pe jupâneasa Nastasia.

Pierindu-i graiul nu i-a rămas alta decât să-şi urmeze odrasla, care se dovedea mult mai tare decât ar fi bănuit ea vreodată.

Ion a înţeles că nu mai are de ce să rămână în Suceava. A săltat uşor în şa, s-a dus la gazda lui, i-a spus lui Nicoară să se pregătească de drum că vor pleca neîntârziat acasă.

— Şi cu fata cum rămâne stăpâne?… a vrut să ştie Nicoară, căruia-i plăcea Suceava şi mai ales un han unde era vin bun şi o slujnică cu ochi de păcură, cu sânii bogaţi care se lăsau cu greu struniţi de Sireturile de la rochie.

— Nicicum, Nicoară. Vânatul meu este scump şi pentru el trebuie să bat multe şi lungi drumuri.

Nemaiavând ce face în cetatea de scaun, Ion a pornit-o spre casă, apucând drumul Dorohoiului. Până seara avea să ajungă la Hudeşti. Străbătuse drum lung, simţea cum îl pătrunde oboseala şi-i făcea bine. A îmbucat ceva şi a adormit buştean. Jupâneasa Teodosia ar fi vrut să afle multe lucruri dar a doua zi şi-a dat repede seama că bărbaţii nu-s pricepuţi la nimic. Iar feciorul său, mai rău ca alţii. În schimb s-a bucurat jupân Cosma când i-a povestit ce întreceri au fost, câte a câştigat, ce boieri au fost de faţă, ce-a grăit domnul în faţa oştenilor, cine a avut cea mai bună şi mai scumpă platoşă, cine a adus caii cei mai de soi, şi câte altele. Boierul Cosma vedea că fiul lui se poartă ca un bărbat şi-i făcea plăcere.

Mama a văzut însă în ochii feciorului său ceva ce tatăl n-avea cum să vadă. Când s-a amestecat dânsa în vorbă şi l-a întrebat dacă la Suceava n-au fost şi niscai jupâniţe de soi, ochii băiatului au lucit într-un fel anume, culoarea feţii i s-a schimbat uşor şi aceste lucruri nevăzute pentru alţii nu i-au scăpat jupânesei Teodosia. Băiatului îi era ruşine să mărturisească pârjolul care-i pustia sufletul şi mama l-a îmbiat spre cuhnie cu chipul că i-a pregătit numai lui ceva anume, care ştia că-i place de când era de-o şchioapă. Ion îşi pusese în minte să nu povestească deocamdată nimic. Mai întâi, credea el, că e bine ca un bărbat să se stăpânească. Al doilea, cum să spui că inima ta se află pe şleaul Neamţului fără să te ruşinezi. Al treilea, dragostea asta nouă pe care n-o mai cunoscuse, era ca o otravă, plăcută însă, care se strecura până în cele mai tainice unghere ale fiinţei lui şi era şi bucurie şi durere în acelaşi timp, şi încă nu se dumirea ce este potrivit să faci, şi ce nu este potrivit într-o asemenea împrejurare. De aceea i-ar fi plăcut ca nimeni să nu afle până nu va simţi el nevoia să se destăinuiască.

Când au intrat în odăile dinspre cuhne, mama l-a întors cu faţa spre ea, i-a pus mâna pe braţ, deşi ar fi vrut să-i culeagă cu mâna arşiţa de pe frunte, dacă nu i-ar fi fost teamă că-l ruşinează, şi l-a întrebat pe un glas care arăta că este vorba numai de o taină a lor:

— Ce culoare au ochii fetei?

— Care fată, mămucă, s-a bâlbâit feciorul, roşindu-se până în albul ochilor.

— Cea care te-a fermecat la Suceava.

— Nu m-a fermecat nimeni.

— Pe mine nu mă poţi minţi, băiatul mamii, şi poţi să-mi spui, ca să te pot scăpa de farmece.

Ion se uita la mama lui, ar fi mângâiat-o, ar fi răsucit-o ca pe un copil, dacă nu i-ar fi fost ruşine, i s-ar fi ascuns bucuros la piept, acolo unde găsea linişte şi ocrotire când era mic, dar cum să mai facă aşa ceva acum?

— Şi dacă-mi place să fiu fermecat, mămucă? oftă feciorul şi încercă să-i zâmbească mamei lui cuminţi şi bună, singurul om de pe pământ în care avea o încredere desăvârşită, pentru că ştia că ţine la el, cum cearcă să-l ferească şi acum de tot ce-i rău, fără să fie însă nimic supărător în vorbele şi în faptele ei, lui plăcându-i să ştie că se poate bizui pe cineva, în orice împrejurare, mama bucurându-se că-şi poate încă ajuta în multe feluri copilul. Un copil care arăta ca un bărbat zdravăn, cum i-ar fi vrut să-i vadă şi pe ceilalţi doi feciori ai ei, dar pe care-l simţea mai puţin ocrotit din pricina firii lui foarte deschise şi cinstite. Era prea încrezător în alţii şi putea să fie lovit cu uşurinţă. Viaţa nu-i descoperise capcanele şi nu-l încovoiase încă, dar cine ştie câte i se puteau întâmpla şi atunci, dezamăgit, va simţi nevoia unui sprijin, undeva, iar acel sprijin avea să fie ea, omul care-l înţelegea mai bine ca oricare altul.

— E semn că intri la grea slujbă, Ioane, grăi mama, îngrijorată şi temându-se ca soarta să nu-i fi scos în calea băiatului ei cine ştie ce năpastă. La anii lui, uşor îi poate suci capul o diavoliţă. S-au văzut doar mulţi bărbaţi nenorociţi din pricina unei femei pe care o întâmplare nefericită i-a scos-o în calea lor, şi cu inima strânsă, mama îşi ispiti feciorul să-i spună cine, cum şi când s-a întâmplat povestea asta.

— E fată de boier mare, mămucă, nu-ţi fie teamă.

— E bine atunci, băiete, grăi jupâneasa Teodosia şi faţa i se luminase spre bucuria feciorului.

— E fiica pârcălabului Condrea de la Neamţ.

— Nu ştiu ce avere au.

— Dumneata, mămucă, nu ştii ce fată au.

— Şi cumu-i?

— Iacă aşa, subţirică, cu păr bălai şi ochi verzi şi frumoşi cum n-am văzut.

— I-ai vorbit?

— Puţin.

— I-ai cunoscut părinţii?

— Nu am avut când şi cum. M-a poftit la Neamţ şi de atunci gândurile mele sunt numai la domniţe ferecate după ziduri groase de cetate în care nu prea am cum să pătrund fără ajutoare.

— Care ajutoare? întrebă jupâneasa Teodosia, râzând.

— Cel mai mare şi mai tare ai fi matale.

— Cum adică eu, feciorul mamii?

— Eşti mai tare decât balimezul cel mare pe care am auzit că l-a turnat Mehmet Sultan chiar sub zidurile cetăţii. Pentru că mai întâi trebuie urnit pan Cosma Movilă, prea cinstitul meu părinte, iar cetatea asta n-o putea cuceri nimeni altul decât jupâneasa Teodosia. După aceea, unind pohfala lui pan Cosma cu înţelepciunea jupânesei domniei sale şi pornind cu toată puterea spre Neamţ, văd cum cei doi pârcălabi înfricoşaţi, ar coborî podul şi, cu mare supunere, ar închina cetatea şi ar deschide porţile în care Movileştii ar intra ca nişte biruitori.

Feciorul şuguia, jupânesei îi luceau ochii de încântare că are un asemenea fecior şi, ameninţându-l cu degetul şi făcându-l fur mare, i-a făgăduit că va face ea în aşa fel ca bărbatul dumneaei să supună o anume cetate, dacă altfel nu se poate.

Zilele se scurgeau încet la Hudeşti. Se semăna grâul şi meiul, vremea fiind numai potrivită pentru o aşa muncă. Călărea pe câmp în tovărăşia celor doi fraţi mai mici, Văscan şi Gavril. Se duceau la helăştaele făcute pe Başeu, apoi la morile unde erau datori să macine oamenii din satele lor, au colindat fâneţele şi pădurile din hotarul Hudeştilor şi Hreţenilor şi n-a cârtit atunci când tatăl a fost de părete că trebuiesc văzute şi bălţile lor de la Prut. Acolo, a mers cu Nicoară, omul de care nu se despărţea niciodată când părăsea Hudeştii. S-a întors şi Cosma Movilă a fost mulţumit că toate-s la locul lor şi mai ales că se poate bizui, de acum, pe ajutorul unui bărbat. Între timp, jupâneasa Teodosia i-a povestit cele ce i se întâmplase feciorului lor la Suceava. Bărbatul a ascultat. Nici nu s-a bucurat, nici nu s-a mâhnit. Aşa ceva trebuia să se întâmple, dar i se pare cam cu grabă ceea ce doreşte Ion al lor. N-ar avea nimic împotriva fetii lui Condrea, deşi Condreştii au sate cam puţine, dar fiind vorba de o fată, niciodată nu poţi spune nimic până nu ştii ce cuprind sipetele ei de zestre. Până să pornească el, bătrânul, războiul cu cetatea Neamţului, ar fi mai potrivit să se gândească la o slujbă pentru feciorul lui, o slujbă măcar pe lângă un mare dregător dacă nu la curtea domnească. Asta mai întâi, căci nu se cuvine ca un Movilă să stea deoparte. Al doilea – să se ducă singur feciorul lui la Neamţu şi să se dumirească bine dacă fata-i place tot atât de mult cum i s-a părut lui acum. Căci, din câte ştie el, primăvara nu este potrivit să-ţi alegi mireasă, pentru că de prea multă lumină nu vezi ce alegi.

Când s-a întors Ion de la bălţile de pe Prut, jupâneasa Teodosia i-a arătat ce crede bătrânul şi feciorul s-a întristat. Deşi dumneaei l-a îndemnat să nu-şi facă griji, pentru că până la urmă va leşi aşa cum doreşte feciorul ei. Ion se simţea ca o pasăre în colivie.

În ziua când a poposit la Hudeşti Maxin Udrea, el o pornise pe dealuri făcându-şi de lucru cu un erete. Când a strigat tatăl său să i se înfăţişeze, a făcut-o cu inima îndoită, bănuind că nu poate fi nimic bun pentru el. Altfel ar fi aflat de la maică-sa. Bătrânul, fără să-i pese de nimeni, cine ştie pe unde ar fi dorit să-l mai trimită, ceea ce însemna iarăşi aşteptare. Când şi-a ridicat ochii spre tătăne-său, n-a mai înţeles nimic.

De obicei, jupân Cosma când împărţea porunci, îi fulgera pe toţi cu privirea şi nu era chip să i te împotriveşti. De data asta nu se uita nicăieri anume, se vedea că îl frământă ceva care-l face să nu mai fie atât de aprig în purtare. Când l-a zărit pe Ion, l-a îmbiat să stea pe laviţă, nu departe de el. Jupâneasa Teodosia răsărise din întunericul odăilor şi sta în prag, neînţelegând ce se întâmplă. Cosma s-a uitat, la muiere, apoi la băiat şi, clătinând din cap a nemulţumire, le-a grăit:

— Ceva rău se-ntâmplă în Ţara Moldovei. S-au înfierbântat capetele unora şi nu ştiu ce-a să iasă de aici. Oricum, bine nu va fi. Tu, Ioane, eşti mare şi trebuie să am încredere în tine, iară tu să nu leşi din vorba mea, dacă vrei să fie bine. Am nevoie de tine şi doresc să mergi în Ţara de Jos, la satele noastre de pe Tutova şi la locurile de pe Milcov. Nu te schimba la faţă că n-a căzut cerul pe tine. Ştiu ce te frământă şi n-am spus că nu mi-ar place o încuscrire cu Condrea. Şi acum, după câte am aflat, tare mi-ar fi plăcut ca nunta ta să fi fost singura grijă pe capul meu. Dar mi-e teamă că ne-aşteaptă o altfel de nuntă, cu mare primejdie pentru capetele multora. Grija noastră de căpetenie acum, este aceea de a ne scăpa capetele şi averile. Drumul spre Ţara de Jos poate să treacă de-a dreptul prin Ieşi, dar dacă este neapărat nevoie, el se poate abate şi prin Suceava şi de acolo, pe sub munte, ceva mai la vale. N-am nimic împotrivă s-o apuci pe unul sau pe altul, dar un lucru-ţi cer: fii cu băgare de seamă. Şi mai ales, dacă poţi, nu vorbi sau vorbeşte cât mai puţin şi ascultă cât mai mult. Şi-ţi poruncesc cu străşnicie să nu făgăduieşti nimănui nimic, chiar de-o fi să plesnească pielea pe tine. Nu-ţi pot desluşi mai multe, însă nici o clipă să nu uiţi că tu eşti sluga domnului, el este stăpânul nostru hărăzit de Dumnezeu şi lui îi suntem datori cu slujbă neclintită. Asta să n-o uiţi, orice ţi se va spune. Ţi-l dau pe Nicoară şi aş dori să mai iei încă vreo câţiva slujitori. În satele noastre spune-le slugilor să fie pregătite cu cai, cu arme, cu tot ce trebuie.

— Doamne, apără-ne, se trezi jupâneasa Teodosia vorbind. Pane Cosma o să fie război şi mie nu-mi spune nimeni nimica?

— Linişteşte-te femeie. Nu-i vorba de nici un război! Am spus că se pot întâmpla multe, nici eu nu ştiu ce. Nu trebuie să-i spăriem pe oameni, dar slugilor noastre le putem cere să fie pregătite. Când le vom da veste, să purceadă de sârg spre Todireni, pe Jijia, unde ne vom afla şi noi, de va fi nevoie. Să nădăjduim că nu va fi nimic. Şi încă ceva, lucru pe care nu trebuie să-l uiţi: slugile care se îngrijesc de cirezile noastre de la Lumireani să fie cu băgare de seamă şi dacă se iveşte vreo primejdie dinspre Dunăre, să se afunde cu ele în pădurile de sub munte. Iară pietrile noastre de ceară culese de la prisăcile lui Chiprian şi Petelea de pe Milcov, să fie trimise neîntârziat la Suceava şi să le descarce la Cricor armanul. Umblă repede, fătul meu, şi cu mare fereală. Dacă poţi, pleci mâine. Dacă nu, să-l pregăteşti jupâneasă pentru poimâine. Eu pornesc mâine ceva mai pe aproape. Trebuie să fiu în preajma fraţilor şi surorilor tale, ca să pot pune la adăpost pe toată lumea în caz că va fi nevoie. Trag, totuşi, o nădejde că nu se va întâmpla nimic rău ş-om petrece şi anul ăsta cu bine. Ai înţeles Ioane ce ţi-am spus?

— Am înţeles tătucă, fii fără grijă.

— Atunci ia-ţi feciorul nevastă şi dădăceşte-l, nu mai înainte de-a te-ngriji de cină. Nicoară! răcni boierul, să vină după cină Nicoară.

Pentru Ion masa a fost mai mult un chin. În loc să mănânce ar fi fost mai potrivit să bată câmpii şi dealurile Hudeştilor. Nu înţelegea ce se întâmplă cu tatăl său, nici rostul sfaturilor. Bănuia că trebuie să fie ceva rău, dar ce anume şi cât de rău ca să-l înstrăineze pe tătâne-său de ceea ce-i era lui pe inimă şi-l ardea acum? Când s-a terminat cina, bătrânul Cosma Movilă s-a uitat cu îngăduinţă la feciorul lui cel mare, lucru mai puţin obişnuit în purtările sale şi i-a spus, zâmbind în barbă:

— Bagi bine de seamă ce-i cu fecioara lui Condrea. De-o vei găsi frumoasă cum zici tu că este şi-ţi va plăcea aşa de mult încât nu mai doreşti să trăieşti fără să-ţi bagi grumazul sub jug, atunci să-i spui pârcălabului că-ndată ce-om avea răgaz şi de va fi şi pace în Ţara Moldovei, ne-om ridica cu mic cu mare şi vom urca spre munte ca să-i cerem fata după obicei.

Ca să nu i se îndulcească glasul mai mult decât se cuvenea pentru un bărbat ca domnia sa, Cosma biv-ceaşnic s-a întors cu spatele spre ai săi şi a păşit în tindă unde-l aştepta Nicoară cu care avea să lege sfat până spre miezul nopţii.