IV.

Miercuri, a patra zi din luna mai, Cosma Movilă o pornea cu Oancea logofătul său şi cu alte două slugi spre Herţeni şi apoi în jos pe apa Jijiei. Jupâneasa Teodosia nu mai prididea cu pregătirea calabalâcului feciorului ei care pornea spre Ţara de Jos în ziua următoare. Nouri negri se grămădiseră spre apus şi jupâneasa ar fi vrut ca Ion să aştepte schimbarea vremii, dar feciorul ardea de nerăbdare să se arunce în şa şi să pornească. Avea în faţa lui drum lung şi o parte din el l-ar fi făcut ca o nălucă, fără popas, fără hrană, dacă însoţitorii şi dobitoacele care-i purtau ar fi fost mânaţi de la spate de aceeaşi patimă. Nicoară se bucura de drum, nu-i plăcea la Hudeşti, în ochii stăpânului, nu-l trăgea inima spre trebile gospodăriei, deşi era vrednic şi ducea totul la îndeplinire la timp şi bine. Alesese pentru drumul de acum alte două slugi boiereşti: pe Pătru Manciul şi pe Cârstea, doi oameni care se înţelegeau de minune deşi ca fire şi ca înfăţişare nu se asemănau în nici un chip. Pătru era mare la trup, puternic ca un taur. Nu se ştia de unde vine, din ce neam este, dacă a fost vecin sau răzăş, dacă s-a născut în Ţara de Sus sau în Ţara de Jos, om de la munte sau de la câmpie. L-a cules Cosma Movilă cu cinci ani în urmă când cu năvala lui Alb-Sultan. Boierul a rămas cu gura căscată când l-a văzut pe Pătru cum doboară cu un pumn izbit cu sete între urechi, un cal care nu vroia să i se supună. Când s-a prilejit să stea de vorbă cu el, l-a întrebat încotro o s-o apuce atunci când s-or slobozi ostile. Răspunsul iarăşi l-a mirat pe boier. Pătru a săltat din umeri, şi-a strâmbat chipul în semn că nici el nu ştie. La întrebarea dacă nu vrea să-l urmeze, n-a zis nimic, dar din clipa aceea s-a ţinut de urma boierului, gata oricând să dea o mână de ajutor la strâns tarhaturile de pe cai, la făcut focul şi întocmirea locului de mas peste noapte, la dus caii la adăpat şi câte treburi sunt de făcut atunci când eşti la oaste. Şi de atunci a rămas lângă boier. N-a cerut şi nici nu s-a tocmit pentru simbrie. Un singur lucru l-a rugat pe pan Cosma: când i-o veni să-şi ia lumea în cap să nu i se pună nimeni împotrivă. Boierul a crezut că un asemenea om n-o să facă pureci mulţi într-un loc, au trecut însă cinci ani şi Pătru tot pe lângă Cosma Movilă a rămas.

Cârstea era subţire, nu prea înalt, se strecura ca un ţipar, fără zgomot. Nici câinii nu-l simţeau atunci când se furişa prin grădinile de la curţile oamenilor. Avea mişcări atât de iuţi, încât Pătru se minuna întruna pentru că nu pricepea cum să fie cu putinţă una ca asta. Cârstea făcea un semn pe un copac şi până să se dumirească Pătru de unde, când şi cum a făcut, stiletul talienesc al tovarăşului său sbărnaia în lama înfiptă. Cârstea mai era şi un arcaş neîntrecut. Pătru se mai minuna şi de altceva: nu se dumirea iarăşi cum poate să iasă asemenea glas gros dintr-un trup aşa de subţire. Asta l-a făcut mai mult să se apropie şi să se împrietenească cu Cârstea. Râzând pe nas, mai degrabă un rânchezat, Pătru îi spunea din când în când lui Cârstea:

— Să fi fost ca tine, mă, hoţ de cai mă făceam. Aş fi bătut toată ţara şi toată Europa şi m-aş fi pricopsit.

Pe cei doi îi ceruse Nicoară lui pan Cosma şi vineri de dimineaţă Ion Movilă şi oamenii săi o porneau spre Suceava. Aşa hotărâse feciorul de boier şi spre seară făceau primul popas în lunca Siretului, după cum rânduise Nicoară. Caii nu trebuiau sleiţi cu alergătura şi la fiecare oprire trebuiau să fie bine hrăniţi. În ziua următoare au ajuns pe apa Moldovei, au tras la un han unde li s-a dat cailor orz din belşug. A treia zi înainte de amiază intrau în Târgu-Neamţ. Au tras la han să se cureţe de glod, să se hrănească şi să se hodinească. Cu haine schimbate şi însoţit de Nicoară, Ion a îndrăznit spre seara sa bată la casele unde îşi afla locuinţa pârcălabul Condrea. Spre norocul lui, Condrea era acasă, la cetate fiind rânduit în ziua aceea Costea, cel de-ai doilea Pârcălab al Neamţului. Ion a cerut slugilor să fie primit de stăpânul lor. Îi era teamă. Dacă jupân Condrea nu-l îngăduia în locuinţa sa şi i-ar fi trimis vorbă să-şi înfăţişeze plângerea a doua zi la pârcălăbie? El nu avea să lămurească vreo pricină cu dregătorul domnesc, nu venea pentru dreptatea pe care i-ar fi putut-o face pârcălabul. Pricina lui era mult mai gingaşă şi nu se putea lămuri decât în casa pârcălabului. Şi dacă nu se lămurea, ce-ar fi trebuit să facă s-o vadă măcar pe fata pârcălabului? Aştepta cu nerăbdare dezlegarea atâtor îndoieli şi de felul cum îşi frământa mâinile, şi din neastâmpărul care-i frământa tot trupul se putea ghici ce-i în sufletul său.

N-a trebuit să aştepte mult şi sluga a deschis poarta poftindu-l în curte. A trecut dârlogii calului lui Nicoară şi a păşit în pridvorul casei unde se afla jupân Condrea, un bărbat îndesat, cu o barbă mare şi ochi ageri. Deşi ar fi dorit să păşească falnic şi să se poarte fără nici o sfială, Ion simţea cum îl cuprinde o neputinţă în faţa acestui om pe care nu-l cunoştea şi căruia dorea să-i ceară, nici mai mult nici mai puţin, pe singura odraslă, faptă care se cuvine să fie făcută nu de un ţânc neputincios ca el, ci de oameni în toată firea, îi venea să intre în pământ de ruşine, dar acum se prinsese, besmetic, în horă şi de felul cum va şti să se poarte avea să cunoască sau nu marea bucurie la care se gândise clipă de clipă în săptămânile ce trecuseră de când o văzuse pe fată.

Pârcălabul l-a măsurat din creştet până-n tălpi, ceea ce a sporit şi mai mult încurcătura care se citea lămurit pe faţa lui Ion şi mulţumit de puterea pe care o avea asupra lui, l-a întrebat cu un glas şters:

— Ce vânt te-aduce pe coclaurile noastre, tinere?

— M-a trimis părintele meu să cercetez averile noastre din Ţara de Jos. Când am plecat de-acasă mi-a spus să mă abat pe la domnia voastră şi să vă închin sănătate din partea domniei sale şi să vă fac cunoscut că-i pare rău că n-a putut să facă acelaşi drum cu mine ca să fie acum unde mă aflu eu, dar treburi, care nu sufereau întârziere, l-au mânat în altă parte.

— Mă bucură cinstirea pe care mi-o arată pan Cosma, deşi nu-i cunosc pricina şi dacă-mi îngădui, tinere, ce treburi l-au împiedicat să vină la Neamţ?

— Luminate boierule, părintele meu nu mi-a desluşit nimic. Mi-a spus doar că s-ar putea să vină vremuri grele şi că trebuie să fim cu mare băgare de seamă.

Pârcălabul Condrea, fără să-şi schimbe înfăţişarea plină de măreţie de până atunci, întrebă cu un glas în care se simţea o schimbare:

— Ţi-a vorbit despre anume fapte şi s-a gândit părintele tău la anumiţi oameni?

— V-am spus că nu mi-a desluşit nimic. Mi-a zis doar că-i este teamă. De aceea a plecat să vadă satele noastre din Ţara de Sus, iar pe mine m-a trimis într-acoace.

— N-a stat de vorbă cu boieri de prin preajmă, nu s-a sfătuit cu nimeni?

— A trecut un singur boier, Maxin Udrea, acum câteva zile pe la noi pe la Hudeşti, dar ce-au vorbit şi ce-au pus la cale nu ştiu.

— Ţi-a poruncit să-mi aduci mie o veste anume?

— N-aş: putea spune că este o veste. Mi-a cerut să vă închin urările sale de sănătate şi dac-ai îngădui domnia ta, atunci când se vor limpezi toate, a veni şi tata şi mama la Neamţ ca să vă cunoaşteţi mai bine şi să chibzuiţi împreună ce-i bine de făcut cu noi cei tineri.

— Care voi, cei tineri? se burzului pârcălabul.

— Cu mine şi Măgdălina, avu putere să bâlbâie mai departe Ion.

— Ehei, aşa de năpraznici şi de neîmblânziţi sunteţi voi, cei din Ţara de Sus? Nu ţi se pare că este cam prea pe, grabă, tinere? Deci asta-i pricina ce mi te aduce, ca să-mi faci pe peţitorul?

— Mă rog de domnia ta să nu creadă una ca asta. Mi-i dragă fiica domniei tale, dar nu am venit ca s-o cer, căci nu mie mi se cuvine să fac aşa ceva. Am părinţi şi Măgdălina are părinţi şi numai ei în de ei vor hotărî cum e bine sau nu. Eu, pane Condrea, numai un lucru ştiu, că mi-i dragă fata şi pentru ea sunt în stare să-mi pun şi capul. Tătuca zicea c-ar putea fi bun şi la altceva, dar eu nu cred.

— Şi mă rog, când ai avut vreme să mi te aprinzi aşa?

— Nu-i nevoie de prea multă vreme jupân Condrea, când ţi se arată o minune cum este Măgdălina, iar eu am venit să cer îngăduinţa domniei tale să văd această minune. Vin cu gânduri curate şi cu încuviinţarea părinţilor mei.

— Şi dacă părinţii nu ţi-ar fi dat încuviinţarea lor?

— M-aş fi aruncat la picioarele domniei taie şi aş fi cerut îndurare. Aşa, cei care trebuie să aibă milă de mine sunt părinţii mei şi este mai bine că am înţelegerea lor. Rămâne ca ei să câştige înţelegerea domniei tale după datina străbună.

Pârcălabul simţea cum i se topeşte îndârjirea. Tânărul lui Cosma Movilă arăta cam prea multă înflăcărare, dar asta-i a vârstei. Ceea ce-i plăcea la el era însă buna-cuviinţă, lucru mai rar la tineretul din ziua de azi. Ar fi putut să fie un, înfumurat şi rangul i-o îngăduia, dar tânărul din faţa sa nu era nici trufaş, nici bezmetic, aşa cum păruse multora cu puţină vreme în urmă. Supus, el căuta să-şi câştige dreptul de a fi fericit prin cinste, şi privirea lui arăta că nimic nu-i umbreşte cugetul. Era mai bine să fi venit părinţii lui, dar şi el ar fi avut putinţa să-şi agonisească dragostea pe căi ocolite spre ruşinarea tuturor. E prea tânăr, dar e neam prea bun ca să-l alung ca pe un oarecare. Pârcălabul ştia că-s vremuri tulburi şi-l înţelegea pe Cosma Movilă că poartă grija casei sale. O încuscrire cu un asemenea om ca Movilă în clipele acelea nu era de lepădat. Ba s-ar putea să aducă mari foloase celor din cinul lui şi venirea lui Ion Movilă la Neamţ, tocmai acum, nu pica rău. Băiatul sau nu aflase nimic sau se vede că ştie să-şi ţină gura, încă o dovadă de înţelepciune pentru vârsta lui.

Faptul că-i este dragă Măgdălina este iarăşi un lucru bun.

Acolo unde va fi ea o să fie şi el. Nu numai că nu trebuie alungat ţâncul ăsta care aşteaptă cu sufletul la gură o dezlegare, ba, dimpotrivă, trebuie să fie alături de noi, şi prin el, tot neamul şi puterea Hudiceştilor. Iaca cum o judecată cumpătată vine în folosul lui.

— Cât timp vrei să rămâi la Neamţ?

— Atât cât îmi va fi îngăduit s-o văd pe jupâniţă. La Suceava n-am avut când să stau cu dânsa de vorbă. Ar trebui s-o văd şi să mă lămuresc pe mine dacă nu-i numai o nebunie a mea. Dacă nu este aşa, nu rămâne decât să cobor cât mai grabnic la Milcov, să mă întorc de istov la Hudeşti şi cu îngăduinţa domniei voastre s-o pornim cu toţii spre Neamţ pentru a hotărî împreună, toate cele cuvenite.

— Eu zic, tinere, s-o luăm mai domol. Trebuie să stau mai întâi de vorbă cu jupâneasa mea şi să vedem, mai apoi, ce zice şi fata. Să-mi spui la ce han ai tras şi am să trimit pe cineva să te găsească atunci când va fi nevoie.

— Mulţămesc din toată inima jupân pârcălab şi-ţi urez domniei tale, jupânesei şi jupâniţei multă sănătate. Am să aştept porunca domniei tale, la hanul lui Oană Slutul.

Ion făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Condrea, şi părăsi casele pârcălabului, plutind. La han a aşteptat până spre seară când o slugă a lui Condrea i-a adus vestea cea bună că a doua zi, de dimineaţă, să se înfăţişeze pârcălabului. Seară lungă postită, noapte nesfârşită, somnul neizbutind să-i toropească pe de-a-ntregul mintea şi trupul. În zori se primeni şi, îmbrăcat cu mare grijă, a pornit-o în buestru în jurul târgului ca aerul tare de dimineaţă să-i învioreze faţa şi să-i treacă timpul până la sorocul potrivit.

I s-au deschis porţile numaidecât şi a fost poftit în pridvor, ca şi în seara trecută. Pârcălabul i-a ieşit în întâmpinare şi din primele vorbe se arătă că este în toane bune.

— Până a să vină jupâneasa Nastasia, te poftesc să iei loc. Am vorbit cu dumneaei şi nu s-a arătat mulţumită de graba ta şi c-ai îndrăznit să vii singur. Ce-o să spună lumea? s-a întrebat dânsa, iar eu i-am spus că n-o să zică nimica pentru că noi nu avem de dat seamă nimănui, iară tu n-ai să vorbeşti nimănui ce treburi te-au adus la Neamţ. Să-ţi pecetluieşti gura şi vom da în vileag logodna sau cununia atunci când noi părinţii vom hotărî, una sau alta dacă va fi nevoie. Jupâniţa n-a mărturisit nimic, a cerut numai îngăduinţa să vă vedeţi şi să vă mărturisiţi voi în de voi dacă aveţi ce. Eu astăzi voi fi la cetate. Dumnealor, jupâneasa şi jupâniţa au a merge până la mănăstirea Neamţului. Îţi îngădui să le însoţeşti. Cum ai să te descurci, te priveşte.

Lui Ion i se părea că ograda şi casele pârcălabului o iau razna, purtate de vârtej, şi nu ştia ce să spună, cum să-i mărturisească recunoştinţa pe care i-o purta lui Condrea. Faptul că jupâniţa tăcuse era semn bun. Poate că se temea şi dânsa, aşa cum se temea şi el că o fericire atât de mare pe care o visează orice tânăr nu-i cu putinţă. Şi încă atât de neaşteptat şi de repede, fără nici o împotrivire din nici o parte. Fata se întrebase dacă nu cumva totul nu-i decât o închipuire care se va destrăma atunci când va da iarăşi cu ochii de ei. Ar fi dorit să nu se amăgească, pentru că se temea de suferinţă, iar jupâneasa Nastasia avusese dumneaei grija să-i împuie capul cu primejdiile nenumărate care-i pândesc pe nişte tineri care nici nu ştiu ce-i pe lume şi nici nu pot gândi. Că trebuie să fie cu mare băgare de seamă, pentru că ce poţi face dintr-o slăbiciune a tinereţii, nu mai poţi drege până la bătrâneţe şi căinţa nu mai ajută la nimic. Îi era teamă, şi când jupâneasa Nastasia i-a spus că nebunul de Movilă e în târgul Neamţului şi a mai avut şi mare îndrăzneală să calce pragul unui dregător domnesc, Măgdălina a simţit că-i stă inima-n loc. Apoi a cuprins-o o dulce ameţeală. Nebunul ei n-o uitasă şi asta era cel mai de seamă lucru de pe lume, mai mult, acel nebun era în stare să bată război cu toată lumea pentru dânsa. A ispitit-o jupâneasa Nastasia în fel şi chip ca să afle dacă-i mai este drag Movilă, dar Măgdălina a tăcut sau a spus „nu ştiu”.

— Să-mi îngăduiţi să stau de vorbă cu el, mămucă. Şi atunci s-or lămuri multe. În faţa mea a grăit numai câteva vorbe, pe cele mai multe le-ai auzit şi domnia ta, dar ce poţi alege din ele?

În sfatul care-a urmat între Condrea şi nevastă, jupâneasa s-a arătat împotriva lui Movilă. Fără să-i destăinuiască ce-l face să fie atât de îngăduitor cu tânărul, Condrea a fost de părere că cel care are dreptate este numa fata lui. Cum a doua zi mama şi fiica aveau să meargă la mănăstirea Neamţ, unde se afla călugăr un văr bun al jupânesei Nastasia, pentru a-i încredinţa pentru o vreme câteva lucruri de mare preţ, Condrea a fost de părere să le însoţească şi tânărul Movilă, în legătură cu acele lucruri care trebuiau duse la Neamţ, jupâneasa se arătase la început nemulţumită. Domnia sa nu ştia, aşa cum ştia toată lumea, că nu era loc mai potrivit pentru a-ţi pune la adăpost averea decât Cetatea Neamţului. Aici îşi trimetea domnul familia în clipele de mare primejdie, aici îşi aduceau boierii mari lăzile pline de scule şi haine. S-a dovedit că vrăjmaşul poate călca toată ţara Moldovei de-a lungul şi de-a latul, dar cetatea Neamţului a rămas neclintită, în puterea oamenilor rânduiţi de domnie cu apărarea ei. Dacă acum era nevoie de adăpost, putea fi altul mai bun ca cetatea unde se afla pârcălabul chiar stăpânul acelor bunuri?

Pârcălabul Condrea n-a îndrăznit să-i desluşească jupânesei sale unele lucruri pe care le socotea deasupra înţelegerii unei femei. A stăruit cu lămuririle sale ocolite până când Nastasia n-a înţeles despre ce este vorba dar a priceput că aşa trebuie să facă, dacă soţul ei ţine morţiş să se facă aşa şi nu altfel. Era vorba de două paftale şi de nişte bente de mânecă muierească, toate bătute în pietre nestemate şi mărgăritare, mai erau nişte inele de mare preţ, cercei şi pandelocuri, unele mai scumpe ca altele. Numai acele scule trebuiau lăsate în mare taină călugărului sub straşnic jurământ. Altele, de va fi nevoie, or vedea ei ce trebuie făcut cu ele. De ce se teme pan Condrea? Jupâneasa Nastasia n-a înţeles nici asta, dar un bărbat ca pârcălabul nu-şi poate face o grijă fără să fie ceva la mijloc pe care domnia sa nu-l poate mărturisi deocamdată. Domnia sa mai spunea că s-ar putea să nu se întâmple mai nimic. Şi că i-ar place să joace la nunta fetei sale, în ăst an, sau în cel de vine, dacă s-ar înţelege cu Movileştii. Jupâneasa Nastasia s-a arătat iarăşi nemulţumită şi până la urmă s-a hotărât ca tânărului Movilă să i se îngăduie să le însoţească la Neamţ şi cu acest prilej se vor limpezi mai multe.

Cei doi bărbaţi n-au aşteptat mult şi jupâneasa Nastasia şi-a foşnit rochia-i scumpă în pridvor, urmată de Măgdălina care călca sfioasă pe urmele mamei sale. Jupâneasa se arăta tulburată de grija pe care trebuia s-o poarte tuturor, a înclinat capul la salutul tânărului fără să-i arate că-i face plăcere sau nu. Măgdălina a răspuns la bineţe fără să ridice ochii. Lui Ion i s-a părut cu mult mai frumoasă ca la Suceava. Atunci era ca o domniţă din cadră, aşa cum se vedeau zugrăvite domniţele în casele domneşti. Acum, însă, era, sub vestmintele lipsite de podoabe deosebite, atât de plăpândă, încât lui Ion îi era teamă ca atingând-o să nu se destrame ca un abur, deşi în faţa lui se afla o făptură alcătuită din carne şi oase. Când rădvanul a tras în faţa pridvorului, boierii au coborât mai întâi, şi a păşit mlădioasă fata şi ei i-a urmat Ion. Femeile s-au urcat în rădvan, patru slujitori au încălecat, în acelaşi timp şi Ion cu Nicoară s-au amestecat cu ei. După ce au trecut de Vânători, Ion şi-a îmboldit calul, alăturându-se rădvanului în aşa fel încât s-o poată zări pe fată. Drumul a fost o frământare şi un chin. Era aproape de vedenia lui, dar nu putea nici s-o atingă nici să-i vorbească. Grea muncă!

La mănăstire le-a ieşit în întâmpinare chiar stareţul care s-a bucurat de aşa oaspeţi şi s-a bucurat şi mai mult când a izbutit s-o facă pe jupâneasa Nastasia să rămână la prânz.

După ce s-a lămurit cu ce prilej a venit pârcălăbeasa la mănăstire, jupâneasa Nastasia a fost poftită la sfatul de taină pe care l-a cerut cu fratele Nectarie, vărul domniei sale. Stareţul a pornit să poruncească cele cuvenite pentru pregătirea mesei, iar Măgdălinei i s-a îngăduit să-i arate lui Ion Movilă aşezarea monastică pe care n-o mai văzuse până atunci. Fetii i s-a dat calul unuia dintre slujitorii care-i însoţiseră şi cei doi au pornit-o pe cărările care străbăteau poienile dinspre miazăzi şi asfinţit. Soarele strălucea pământul, ierburile, şi pădurea care era la doi paşi îşi revărsau aromele tari în văzduhul încins, se înălţa zvon de păsări şi de vietăţi care sălăşluiau în ierburile de un verde crud, ce creşteau puternice, o linişte se înstăpânea în anume clipe de parcă toată firea ar fi încremenit, ca o boare de vânt să pună iarăşi totul în mişcare. Cei doi simţeau cum creşte în ei o bucurie necuprinsă ce se adăuga unei sfieli neînţelese şi le sugruma cuvintele mai înainte de a fi rostite. Găseau că tot ce le trece prin minte nu merită să fie rostit şi un gând îl alunga pe altul. Se uitau unul la altul şi inima le bătea cu putere, îşi întorceau privirile, îmboldeau caii să meargă şi iar se alăturau fără să fie în stare să vorbească. Se priveau şi ochii lor spuneau mai multe decât ar fi fost în stare să cuprindă cuvintele. Într-un târziu, Ion a început să smulgă cuvânt cu cuvânt ca să-i spună fetei că de când a văzut-o n-a mai cunoscut nici bucurie, nici odihnă.

— Nu-s şi alte fete în Ţara de Sus? l-a întrebat Măgdălina, mai mult ca să spună ceva, şi îndată i-a părut rău de asemenea vorbe. Peste faţa băiatului a trecut o umbră, a privit-o lung ca şi cum nu s-ar fi săturat privind-o, şi i-a răspuns rar, cu un glas care izvora din cele mai tainice cute ale sufletului său.

— Multe fete sunt sub soare, jupâniţă, dar pentru mine, din ziua în care te-am văzut şi mai cu seamă din seara aceea, în care am putut să te privesc, nu este decât o fată şi aceea eşti domnia ta. Am trăit ca pe jăratec şi am pornit, cum s-a ivit întâiul prilej, să te caut. Am visat în fel şi chip clipa în care am să te văd iarăşi. Uneori mi-era teamă că n-o să mi se îngăduie să ajung la domnia ta, dar soarta a fost de partea mea. Şi nici acum nu mă dumiresc cum de-am putut să am atâta noroc.

Au îmboldit iarăşi caii care-şi plecaseră capul să culeagă fire de iarbă mai înaltă şi în trap uşor au ajuns la marginea pădurii. Băiatul a sărit de pe cal şi a ajutat-o pe fată să coboare. Parcă nu era făptură pământească, aşa era de uşoară şi de mlădioasă. Faţa i se aprinsese de soare şi de aerul tare, iar ochii îi străluceau. Au mers câţiva paşi cu caii de dârlogi, şi fără să ştie cum, s-au apropiat, împinşi de o putere pe care n-o pricepeau, şi băiatul i-a cuprins mai întâi mâna. Şi-au vorbit nimicuri, sugrumaţi de tulburarea care-i stăpânea, şi fiecare îşi dădea seama că altceva trebuiau să-şi spună. Îşi pândeau mişcările într-o mare încordare şi în aşteptarea acelei clipe în care dragostea lor avea să fie pecetluită. După o vreme băiatul s-a oprit şi fata i-a făcut faţă. A înţeles după privirea lui care cerşea înţelegere că ar vrea să-i spună ceva de care atârnă viaţa şi fericirea lui. S-a apropiat de el, a săltat faţa supusă şi în loc să-i vorbească, Ion, pierit cu totul, şi-a lipit sfios buzele de gura ei. Zguduiţi parcă de ceva s-au tras un pas înapoi, s-au privit cu disperare, după care fata şi-a încolăcit braţele după grumazul puternic al băiatului, el i-a cuprins mijlocul delicat, a înălţat-o ca pe un fulg şi s-au sărutat îndelung, frământându-şi buzele şi căutându-se cu disperare ca şi cum ar fi dorit să se topească unul într-altul şi să nu mai fie, dacă era cu putinţă, decât o fiinţă, singură şi nedespărţită.

Întoarcerea spre lumea din afară s-a făcut greu şi cu părere de rău. Erau fericiţi. Parcă s-ar fi desfăcut de o mare povară, se puteau privi mai slobod, vorbele curgeau firesc şi o mărturie de dragoste şi cât de mare era această dragoste se pecetluia cu un alt sărut pe care şi-l împărtăşeau cu dăruire şi cu dorinţa de a fi urmat de altul.

— Măgdălină, Măgdălină, lumina şi bucuria mea, acum ştiu că nimeni nu mi te mai poate lua şi nici o putere din lume nu ne mai poate înstrăina. Ce-mi trebuie este tăria de a răbda până la vară sau până în toamnă când părinţii noştri vor hotărî nunta. E mult până atunci, n-aş vrea să plec de la Neamţ, dar ştiu că nu se poate altfel. Când m-oi înturna spre Hudeşti, de pe Tutova am să fac un nou ocol să vin să te caut. Asta înseamnă că nu vor trece nici două săptămâni şi am să te vad iarăşi.

Au încălecat, el a ajutat-o să stea în şaua prea mare, bărbătească şi în pasul domol al cailor s-au îndreptat spre mănăstire. Ion nu credea că trăieşte aievea. Prea i se împliniseră toate fără nici o piedică. Nimeni, din nici o parte nu s-a ridicat împotriva dragostei lui. Nu-l speria nici înfăţişarea jupânesei Nastasia. Sta dumneaei cam ţeapănă în scaun, răspundea mai mult din vârful buzelor când era vorba de feciorul lui Cosma Movilă şi avea priviri care voiau să spună că nu-i este prea pe plac ce se întâmplă sub ochii ei. Jupâneasa dorise în sufletul său ca să-şi poarte copila până la măritiş după placul inimii sale. Să-i fie sfetnicul de taină şi îndrumătorul care ştie ce vrea. Şi iaca, acum răsărise acest flăcău şi o dăduse pe dumneaei la o parte, cu mult prea multă uşurinţă, iar zgâtia ei de fătucă se bucura mai mult decât se cuvine de o ispravă care era numai a ei. Asta se simţea din felul cum îi luceau privirile atunci când se uita la el şi din zâmbetele pe care ştia să le stăpânească, stârnite de vorbele lui. Simţea cum creşte o anumită tărie în făptura asta plăpândă pe care o văzuse lipsită de apărare şi refugiindu-se veşnic la sânul ei ocrotitor şi cum ceea ce se născuse în sufletul ei o împingea departe de dumneaei.

Au plecat pe chindie spre Neamţ. S-au abătut pe la cetate unde se afla pârcălabul şi spre seară au ajuns în târg. Nu l-a poftit nimeni să intre aşa că a trebuit să se închine în faţa domniilor lor şi să se despartă în faţa porţilor. I se îngăduia să se abată la Neamţ când va face drumul întors. Numai să fie linişte şi pace, iar lui Ion aceste lucruri i se păreau a fi cele mai la îndemână. Ţara nu era ameninţată de nimeni, vremea se anunţa frumoasă, nimic nu întuneca zarea spre care se îndreptau toate nădejdile lui Ion. Asta însemna că în toamnă, când se va frământă prima pâine, va fi veselie mare nu numai la curţile din Hudeşti, oamenii vor avea cu ce să se veselească, iară nunta lui avea să fie o nuntă ca-n poveşti.

A adormit greu. Era prea multă bucurie în el ea somnul să i se lipească de gene. I-a lăsat în plata domnului pe cei trei tovarăşi de drum, cu singura condiţie ca a doua zi să plece cât mai devreme. Şi, într-adevăr, când răsărea soarele, cei patru se aflau în şa şi porneau spre Ţara de Jos.

Mai înainte să părăsească târgul, un pâlc de călăreţi, care venea în mare grabă dinspre Fălticeni se rupse în două şi Ion i-a auzit pe doi dintre ei, pesemne căpeteniile acelor călăreţi, cum se îndrumau ca unul să-l caute pe pârcălabul Condrea, iar celălalt pe pârcălabul Costea, de s-ar afla în târg sau la cetate. Deşi îl ispitea demonul să afle ce doreau acei călăreţi de la pan Condrea, şi-a împins calul spre Ozana care-şi juca apele în lumina soarelui şi după ce a trecut prin vad pârâul, a apucat-o prin Bălţăteşti, spre Piatra, cu cei trei însoţitori ai săi. Se întreceau cucii în sălciile de pe malurile Ozanei şi din livezile dinspre Humuleşti, se vădea a fi încă o zi frumoasă şi cu toate că i-ar fi plăcut mai mult decât orice să mai rămână la Neamţ, Ion Movilă îşi îmboldea calul spre miazăzi, ca să scurteze cât mai mult răstimpul cât n-avea s-o vadă pe jupâniţa cu cei mai frumoşi ochi de pe lume.