V.

Cât a stat la Suceava, fiind zile de mare sărbătoare şi nici prilejindu-se întâmplări deosebite, care să-i îngăduie să afle o parte din tainele care învăluiau gândurile şi faptele boierilor săi, după sărbătorile petrecute la Suceava, măria sa Ştefăniţă a poftit să meargă cu întreaga sa curte la curţile domneşti pe care le ridicase bunicul său, Ştefan vodă, la Hârlău. Faţă de supuşii săi a arătat un obraz de adevărat stăpân pe care nici greutăţile şi nici unele necazuri care se abat în chip obişnuit asupra oricărui domn nu trebuie să-l schimbe. Fuga lui Cosma Şarpe, postelnicul, în Lehia nu l-a tulburat prea mult pe Ştefăniţă. Se ştia nu de ieri de azi, ci de multă vreme, că boierii moldoveni sunt nestatornici ca şi vântul. Măria sa Ştefan vodă, bunicul domniei sale, avusese grijă să scurteze fără nici o şovăire mai mulţi boieri, fie ei cât de mari şi nici lacrimile surorii sale n-au împiedicat tăierea capului bărbatului ei Isaia. Iar când a fost la moartea marelui şi prea bunului domn, alţi zavistnici, care vroiau domn pe alt fecior decât pe Bogdan, pe care domnul îl hărăzise drept urmaş, au trebuit să-şi piardă capetele ca nişte nemernici. Domnia lui Bogdan a fost destul de lină, fără hiclenii, boierii din sfatul bătrânului Ştefan izbutind cu dibăcie să ţină ţara în linişte pe dinlăuntru. Bogdan voievod, părintele lui Ştefăniţă a condus ţara cu ajutorul aceluiaşi Sfat cu care o condusese tătâne-său. Schimbările care s-au făcut au venit în chip firesc. Unii dintre boieri au îmbătrânit şi locul lor a fost luat de alţii mai tineri, iar unii dintre dregători au primit alte dregătorii, după cum crezuse domnul că este spre folosul său şi al ţării. Sfatul lui Bogdan a condus ţara şi în primii ani ai domniei lui Ştefăniţă, când domnul era prea tânăr ca să poată hotărî singur ceva. Printre boierii care fuseseră sfetnici pe vremea lui Ştefan cel Mare se număra şi Cosma Şarpe care rămăsese neschimbat în dregătoria de postelnic, dregătorie de mare răspundere, în nemijlocită legătură cu curtea domnească. Puterea şi averea acestuia crescuse în vremea lui Bogdan, prin cumpărări de noi sate. Avea toate temeiurile pentru a fi un boier credincios şi, acum, în loc de credinţă el l-a trădat pe domn şi prin domn, ţara, fugând în Lehia, unde, după câte se spunea, uneltea împotriva fostului său stăpân. Cu ajutor din ţara vecină el ar fi vrut să pună alt domn în Moldova, – pe Petru Pribeagul.

Printre cei care se aciuiaseră pe lângă domn, acum când Ştefăniţă, bărbat în toată firea, dorea să conducă ţara ca singurul şi adevăratul ei stăpân, unii i-au şoptit măriei sale că Arbure, portarul Sucevei, mare hatman, cel mai de seamă dregător al ţării, pe a cărui slujbă credincioasă se sprijiniseră până atunci trei domnii, n-ar fi străin de uneltirile lui Cosma Şarpe. În urma acestor intrigi, domnul l-a numit pe Petrică, pârcălabul de la Roman, în locul lui Arbure, bătrânul boier rămânând în Sfat, dar fără dregătorie. Această schimbare făcută peste noapte, fără nici un sfat, a produs mare turburare printre ceilalţi dregători şi mari boieri.

La sfârşitul lunii aprilie, domnul şi curtea sa au mers de la Suceava la Fălticeni, unde s-a făcut întâiul popas. De la Fălticeni au coborât pe Şomuzul Mare până în valea Siretului, după care s-au îndreptat spre Probota, unde s-a făcut al doilea popas. Cel de-al treilea popas, înainte de a ajunge la Hârlău, a fost făcut la Cotnari. La cele trei popasuri, marii boieri s-au sfătuit între ei, cercând gândul unul altuia pentru a vedea ce trebuie făcut în împrejurările de faţă. Încet, încet lucrurile au început să se limpezească. Era vădit că Arbure, chiar dacă nu era în legătură cu Cosma Şarpe, nu putea fi mulţămit de felul cum îi fusese luată dregătoria. Pentru grija pe care o avusese faţă de domn, pentru slujba sa credincioasă de peste 30 de ani ca portar al Sucevei, Luca Arbure se credea îndreptăţit să se aştepte la cinstire şi răsplată domnească şi nu la umilinţă. Petru vornicul şi Vasco, boier mare, fără dregătorie, erau prea legaţi de Arbure ca să nu fie alături de el. Pârcălabii de la Neamţ, Costea şi Condrea, s-au sfătuit cu Toma Căţelan comisul care era prieten cu Săcuian ceaşnicul. Prin Săcuian s-a ajuns la Trotuşan logofăt şi Ieremia vistier. Strâns legat de marele logofăt era Ivanco, logofăt al doilea, iar de Ieremia, Sima vistiernicul. Şi primul om din Sfat, pan Isac, boier bătrân fără dregătorie, s-au alăturat lui Arbure. Dintre marii dregători, numai Hrană spătar, Toader, cel de al doilea pârcălab de la Roman şi pan Negrilă, care nu avea dregătorie, s-au vădit credincioşi domnului. Nu se ştia ce gândeşte stolnicul Stârcea şi cei doi pârcălabi de la Hotin, Grincovici şi Talabă care nu veniseră la Suceava şi nu se aflau în alaiul domnesc. Şovăitor se afla deocamdată Petrea Cărăbăţ, vornicul Ţării de Jos.

Din sfaturile ţinute se vădea, deci că cea mai mare parte dintre marii dregători se arătau a fi foarte îngrijoraţi de cele întâmplate până atunci. Mai erau nemulţumiţi şi de faptul că domnul luase unele hotărâri fără să le ceară sfatul, aşa cum s-ar fi căzut să facă un domn bun şi drept.

Ştefăniţă ştia ca boierii săi cei mai de seamă sunt nemulţumiţi. Se învăţaseră să conducă fără ca cineva să le ţină socoteala. Unii îmbătrâniseră în slujba lor şi credeau, din pricina asta, că li se cuvine mai multă bogăţie şi putere. Cei tineri năzuiau să obţină drepturi pe care boierii nu le avuseseră până atunci, iar domnul, şi mai tânăr decât ei, vroia să domnească după bunul lui plac. Unsul lui Dumnezeu, el era deasupra celorlalţi pământeni care se aflau sub oblăduirea lui. Zvonul că Arbure ar avea legături cu Cosma Şarpe l-au mâniat cumplit pe tânărul domn. I-a chemat pe cei doi dregători în care avea mai multă încredere, pe spătarul Hrană şi pe Petrică, noul portar al Sucevei, hatman al oastei Moldovei. Se vedea că este tare nemulţumit şi că-l frământă uneltirile boierilor. Se plimba îngândurat în odaia cea mare a casei domneşti, unde se întrunea sfatul la nevoie, când cei doi dregători i s-au închinat după cuviinţă.

— Ce vor boierii Moldovei? – a venit întrebarea fără ocol, care i-a surprins pe cei doi dregători.

— Să nădăjduim, Măria ta, a răspuns Hrană, că deocamdată nu vor nimic.

— De ce uneltesc împotrivă-mi?

— Măria-ta, nu avem asemenea dovezi, i-a răspuns portarul Sucevei.

— Ştie Arbure că riga Lehiei m-a umilit atunci când a răspuns în doi peri soliei mele prin care-i ceream de nevastă pe una dintre prinţesele din casa lui?

— Ştie, măria ta, aşa cum ştim şi noi, ceilalţi boieri.

— Nu sunt eu îndreptăţit să răscumpăr această umilinţă pustiind hotarele Poloniei? N-a făcut aşa tatăl meu şi dacă socotesc eu că aşa este bine, ca să fie cinstit scaunul Moldovei, n-ar trebui să răspund cu foc şi sabie la semeţia craiului Jicmont? Şi cum aş putea face eu una ca asta, când boierii mei fug în Polonia ca să-mi surpe domnia cu ajutorul craiului?

— Măria ta, mă iartă că îndrăznesc, a luat cuvântul Hrană, poate că ar fi mai bine să nu stricăm pacea cu leşii, acum când puterea lui Suliman Sultanul creşte mereu, fără ca cineva să-i poată sta împotrivă.

— Nu-i nevoie să te iert, Hrană, pentru că şi noi, după îndelungă chibzuinţă şi după ce ne-am sfătuit cu boierii ţării, l-am trimis pe Luca Cârje la Cracovia cu vorbe de pace şi de unire între toate ţările creştine, până nu va fi prea târziu. Ştim şi înţelegem cât de mare este primejdia otomană pentru ţara noastră, dar dacă ţara noastră piere, vor pieri şi alţii. Am dat dovadă de înţelegere, am trecut peste mândria noastră, dar de ce craiul oblăduieşte în hotarele sale pe cei care m-au hiclenit? Am trimis soli ca să-i ceară pe pribegi. Nu ne-am juruit şi unii şi alţii că nu-i vom primi nici noi pe duşmanii craiului, dar nici el pe ai noştri? Şi cum s-a ţinut craiul Jicmont de jurământ? Acum l-a primit, se pare bine, pe Cosma Şarpe şi din câte ni se aduce la cunoştinţă, acest hiclean care a cunoscut numai binefacerile domniei noastre, ar dori să ridice lotrii asupra capului meu cu ajutorul craiului. Asta este împotriva legământului dintre noi şi crai şi mai este deşărtăciune şi uşurinţă din partea craiului. Înţelegem şi ştim că leahul ar dori ca în locul unei domnii bineîntemeiate să fie ţara fără căpătâi, ca s-o poată supune. Ştie că n-o poate cuceri cu arma în mână, căci a fost martor la Codrul Cosminului, când a fost înfrânt fratele său Olbriht, şi s-a prăpădit şleahta şi de aceea năzuieşte să ne surpe pe noi cu ajutorul unor bezmetici de boieri împătimiţi de putere. Am trimis soli la craiul Laioş al Ungariei să-l sfătuiască pe Jicmont să nu se atingă de ţara noastră. Laioş i-a trimis soli să-i arate că ţara noastră-i ca un meterez pentru creştinătate şi e spre folosul tuturor ca Moldova sa fie puternică. Unii sfetnici ai craiului Jicmont au fost de părere că e mai bine ca războiul să se poarte în vatra altuia şi nu în hotarele regatului, să ne sprijine pe noi ca să apărăm cu braţul şi cu bunurile noastre crăia lor. În loc de înţelegere, craiul dă semne de nemulţumire împotriva noastră deşi nu l-am supărat cu nimic. Şi acum ni se aduce la cunoştinţă că Arbure este în strânsă legătură cu Cosma Şarpe, dacă nu l-a trimis el în regatul vecin pentru a găsi ajutoare împotriva capului nostru.

— Măria ta, a îndrăznit Petrică hatmanul, Arbure nu poate fi învinuit fără dovezi temeinice. Aş fi cel dintâi să ridic braţul asupra lui dacă aş şti că-i hiclean. Arbure are mulţi duşmani. Să nu fie vorba numai de urzeala unor pizmătăreţi, nemulţumiţi de prea îndelungata cinstire de care s-a bucurat fostul portar al Sucevei. Este în firea alor noştri să-l pizmuiască şi să-i dorească răul celui care-i merge bine. Până acum Arbure s-a arătat chibzuit şi cumpănit în toate.

— Şi dacă am dovezi că-i hiclean?

— Îndreptăţită-i măria ta să facă aşa cum socoteşte că-i mai bine pentru scaunul său şi pentru ţară.

— Şi pe cine mă pot bizui?

— Pe toată ţara, măria ta.

— Ce spune marele spătar?

— Cred ce crede şi portarul Sucevei.

Domnul s-a arătat mulţumit de sfatul avut cu cei doi boieri.

A doua zi, vestea năpraznică s-a răspândit ca fulgerul în târgul Hârlăului. În zori de zi, domnul dăduse poruncă armaşului să-l ridice pe Arbure şi fără nici o judecată, fără să se sfătuiască cu cineva, a poruncit să i se reteze capul. Ştirea i-a năucit pe marii dregători. Nu înţelegeau cum este cu putinţă ca să-l iei pe un om ca Arbure şi să-l dai pe mâna gâdelui ca pe un răufăcător oarecare? Timp să se sfătuiască între ei n-au avut, deoarece au primit porunca să vină devreme la sfatul domnesc. S-au adunat cu toţii şi în afară de părcălabii Hotinului şi de vornicul Ţării de Jos, Petrea Cărăbăţ, nu lipsea nici un mare dregător.

Ştefăniţă şi-a făcut apariţia de îndată ce i s-a adus la cunoştinţă că-s cu toţii de faţă. După paloarea care acoperea chipul domnului se putea citi neodihna şi tulburarea care pusese stăpânire pe el. Privirea lui nu s-a oprit asupra niciunuia dintre cei de faţă. A păşit măsurat şi sigur, s-a aşezat în jilţul domnesc. Dintr-o privire a ghicit că-s mai toţi marii boieri de faţă. L-a zărit şi pe Luca Cârje, cel ce fusese în Polonia, nu demult, om cu darul vorbirii cum puţini se aflau în Ţara Moldovei. Ştia latineşte şi leşeşte. Vorbele-i picurau din gură şi se-nlănţuiau cu atâta măiestrie, încât nu era om să nu se lase furat de vraja pe care-o ţesea din cuvinte boierul Luca. Se arătase cumpătat în judecata faptelor care se petreceau în jurul hotarelor noastre, dar şi în judecata oamenilor. Era înalt, frumos, o frumuseţe bărbătească, în toată alcătuirea lui trupească desluşindu-se puterea. Domnul se întreba de partea cui va fi Cârje şi fratele său. Se va alătura domniei sau va trece de partea celor nemulţumiţi? Iar pe aceştia din urmă avea să-i dovedească în această adunare, dacă vor avea curaj să-l înfrunte pe el, nepotul marelui domn al cărui nume-l purta şi pe care dorea să-l urce sus, alături de cel Mare, prin vrednicie, prin fapte.

Şi-a început cuvântul încercând să stăpânească furtuna dezlănţuită înlăuntrul fiinţei sale, să nu răzbată în vorbele lui nici o patimă. A arătat motivele care l-au făcut să ia o hotărâre atât de năpraznică, repetând cam aceleaşi lucruri pe care le spusese mai înainte lui Petrică şi Hrană. Când a terminat, i-a cerut fostului vornic Isac, ca cel mai bătrân din sfat, să spună care este părerea boierilor în legătură cu cele întâmplate.

— Măria ta, a început să grăiască cu o voce limpede fostul vornic, nu am căderea să judec faptele stăpânului meu.

Datoria mea era aceea de a da un sfat, dacă mi se cerea, or, nimeni nu m-a întrebat nimic. Poate unde sunt şi prea bătrân şi n-o mai fi nevoie de un hârb ca mine. Ce cred ceilalţi boieri s-o spună singuri. Nu m-am sfătuit cu nici unui dintre ei, aşa că nu ştiu ce gânduri au.

Isac se dovedea, în felul chibzuit în care gândea, că bătrâneţea lui nu era o povară sau o piedică, dimpotrivă. Ştefăniţă a înţeles, din vorba potolită a bătrânului boier, că Isac nu vrea decât să alunece pe lângă fapte. Nu era pentru cele hotărâte de domn, dar nici împotriva lor. A avut totuşi tăria să-i aducă aminte stăpânului că cele înfăptuite de el s-au făcut fără sfatul celor chemaţi să-l deie.

— Un domn poate să hotărască ceva fără să mai aştepte părerea altora? a căzut, neted, întrebarea lui Ştefăniţă.

— Măria ta, un domn poate să hotărască tot ce pofteşte el.

— Atunci, de ce nu spui pane Isac, dacă ceea ce am făptuit eu e bine sau nu?

— Pentru că, măria ta, eu n-am, aşa cum am mai spus-o, căderea să judec faptele stăpânului meu.

— Şi dacă-ţi cer să ai această cădere, care este părerea ta, pane Isac?

— Măria ta, fiind vorba de viaţa şi de sufletul unui om, pe care l-am cunoscut şi preţuit mai înainte ca domnia ta să te fi născut, ar trebui să spun că-mi pare rău pentru o întâmplare atât de năpraznică şi dacă aş fi fost întrebat la timp, te-aş fi sfătuit să nu iei o hotărâre atât de aspră, fără o cercetare mai cu de-amănuntul a celor făptuite de Luca Arbure. Lucrurile s-au întâmplat însă altfel. Eu nu pot să spun nimic, pentru că eu nu pot să fiu judecătorul faptelor stăpânului meu. Pentru asta este un judecător mai mare, o ştie şi domnia ta, şi în faţa lui ai să arăţi măria ta îndreptările pe care le ai şi vei cere îndurare, de va fi nevoie.

— Pui la îndoială dreptatea mea?

— Nu pun la îndoială nimic, măria ta. Mi-ai cerut să vorbesc, fără ca eu să doresc acest lucru. Ştie măria ta că i-am fost prieten mortului. Îndură-te, iartă-mă şi nu mă mai chinui măria ta cu îndoielile care te frământă.

— Ţi-e milă şi-ţi pare rău după un hiclean?

— Moartea unui semen nu mă poate lăsa nepăsător. Iar când moartea loveşte orbeşte se spărie gândul şi mă cutremur, pentru că o silnicie poate să aducă după sine o alta şi mai mare şi atunci, care este rostul nostru pe pământul ăsta? Să trăim ca nişte nemernici cu spaima-n suflet şi să aşteptăm ca soarta să-şi împlinească voia fără să crâcnim? Să ne plecăm fruntea-n ţărână ca nişte netrebnici şi să ne închinăm gâdelui? Eu cer măriei tale îndurare pentru supuşii săi, şi fapta să n-o ia înaintea gândului bine cumpănit, iar judecata dreaptă să se nască din sfatul celor aleşi pentru a fi stălparea domniei.

— Ţi-e frică de moarte, pane Isac?

Boierul a simţit răutatea şi batjocura din mlădierea vocii domnului. Şi-a ridicat privirea cuminte şi curată spre stăpânul său şi i-a răspuns scurt.

— Nu-mi este, doamne.

— Eşti alături de mine, sau împotriva mea? a răcnit Ştefăniţă.

— Măria ta, cine mai are nevoie de braţul nevolnic al unui bătrân?

Ştefăniţă a clătinat din cap, l-a măsurat pe bătrân cu privirea într-o linişte de mormânt, după care l-a întrebat cu voce domoală.

— Ce-ai de gând să faci?

— Cu îngăduinţa măriei tale, aş dori să plec la curţile mele din Săpoteni, ca să-mi pregătesc cele de cuviinţă pentru ultimul drum şi să petrec liniştit zilele ce le mai am, îngrijindu-mă şi de cele sufleteşti.

— Ţi se îngăduie.

Boierii şi-au ridicat, nedumeriţi, bărbile. Domnul i-a privit pe rând. Timpul parcă încremenise. Unul dintre ei îi părăsise tocmai acum. Domnul se considera şi el un părăsit. Nu-i dăduse niciodată nici o însemnătate lui Isac. Îl ştia în sfat şi l-a lăsat la locul lui. Când era copil, unii îi intrau în voie, umilindu-se, oameni în toată firea, în faţa unui copil, alţii îndrăzneau să-l certe, cu supunere în glas, aşa cum se cuvenea cu un domn nevârstnic. Isac a ocolit orice înfruntare, a stat cuminte la locul său. În sfat a vorbit de puţine ori, n-a strălucit ca Arbure, ca Luca Cârje sau ca Ieremia vistier, care-l vrăjeau cu vorbe pe domnul încă un puiandru. Şi acum Isac se dovedea a fi un bătrân înţelept, care nu se lăsa prins în nici o cursă. Aruncând vina pe bătrâneţe, se spăla pe mâini şi domnul n-avea decât să se răfuiască aşa cum dorea cu ceilalţi şi nu cu el, care vroia linişte pentru reculegerea de pe urmă, după tipic. Numai de n-ar fi un vicleşug ca să scape la larg şi să poată pribegi, dacă ar fi fost nemulţumit. Dar nu asta vroia domnul de la boierii lui. El vroia să ştie ce gândeau, pentru ce unii erau nemulţumiţi. Greşise el, greşeau ei? Gândul lui era acela de a spune răspicat cum crede el că trebuie să domnească şi ce vrea de la boierii lui. Deocamdată tăceau, era o tăcere încordată şi domnul s-a silit să vorbească, deşi o făcea împotriva voinţei sale:

— Cinstite feţe boiereşti, v-am chemat ca să vă aduc la cunoştinţă împlinirea unei pedepse şi să aflu de la voi dacă am făcut bine sau nu. Sau dacă vreţi voi, aş dori să ştiu dacă fapta mea supără pe careva dintre voi. Ce spune marele nostru vistier?

Ieremia s-a ridicat din jeţul său, a păşit doi paşi spre mijlocul încăperii şi i-a răspuns domnului:

— Măria ta, să nu te superi pentru cele ce am să spun aici. Arbure, dacă era vinovat, trebuia să piară. Chiar dacă ne-ai fi cerut sfatul nouă. Măria ta avea să hotărască până la urmă. Nu despre moartea lui Arbure vreau să vorbesc, ci despre noi, ceştelalţi mari boieri. Domnul Moldovei se sprijină pentru cârmuirea ţării, pe umerii marilor boieri. Ei sunt datori domnului lor cu sfatul şi cu fapta. E nevoie să pună mâna pe sabie, când ameninţă cineva sau ne calcă duşmanul moşia, boierii sunt cei dântâi care-şi pun capetele pentru apărarea scaunului domnului lor şi a ţării pe care o stăpâneşte.

— Şi restul ţării, pane Ieremia?

— Ţara suntem noi, măria ta, noi, cei puternici.

— Dar boierimea măruntă şi răzăşimea?

— Măria ta, decât o turmă oarecare, oricât ar fi de numeroasă, mai bine o haită puternică şi netemătoare.

— Şi ce crezi că-i de făcut?

— Dacă boierii sunt cei care duc greul cârmuirii şi apărării ţării, cred, măria ta, că li s-ar cuveni nu mai multă cinstire din partea domnului lor, ci mai multă putere.

— Nu au boierii ţării destulă putere?

— Au şi nu au, măria ta. Orice nemernic se poate ridica cu plângere la domnie împotriva unui mare boier, pentru orice lucru de nimic. Nu se cade ca un stăpân de pământuri să stea alături cu un om de rând la judecata domnească.

— Asta-i obiceiul pământului, Ieremia! Să-l schimbăm acuma?

— Ar trebui schimbat, măria ta, astfel de ruşine nu o încearcă nici un alt stăpân de moşie din ţările care ne înconjoară. O poate mărturisi oricare dintre noi.

— Aşa este, măria ta, s-a repezit de la locul lui pârcălabul Costea, de la Neamţ.

— Şi tu, Costea, ai dori schimbarea de care vorbea Ieremia?

— Şi eu, măria ta. Noi slujim cu credinţă stăpânului nostru şi pentru credinţa noastră am merita să fim tari.

— Şi dreptatea cine s-o împartă?

— Noi! au izbucnit în cor mai mulţi boieri.

Deci asta era. Vroiau mai multă putere. Câtă avuseseră până atunci nu era de-ajuns. Lacomi, Nu se gândeau decât la ei şi cum să-i strivească pe cei mai mici. Lor li s-ar cuveni să asuprească, să ucidă dacă vroiau, dar lui, domnului nu-i era îngăduit s-o facă. El trebuia să fie sprijin pentru silniciile pe care aveau să le făptuiască, rostul lui era să consfinţească abuzul. Ei să-i judece pe alţii, dar pe ei cine să-i judece?

— Să se facă lege, măria ta, s-a pomenit răcnind comisul Căţelan.

— Pentru cine şi ce lege, Căţelane?

— Boierii să nu mai fie căsăpiţi ca berbecii, măria ta.

Să avem scutiri, aşa cum e în toată lumea, pentru că ne punem capetele ca să apărăm moşia.

— Cum ar trebui să fie scutirile, Căţelane?

— Domnul să aibă grija noastră, să ne ocrotească, să nu ne mai ia averile din te miri ce, iar cel care a greşit să fie judecat de sfatul boieresc?

— Şi să fie iertat?

— Dacă aşa se va găsi că e bine.

— Măria ta, a luat cuvântul vistiernicul Ieremia, necazul nostru, al tuturor boierilor, e că pe lângă neajunsurile pomenite, stăpânim şi nu stăpânim pământul.

— A intrat cineva în satele tale, Ieremia?

— Nu doamne, n-a intrat. Nu despre asta-i vorba. Mie mi se pare şi să-mi fie iertat că îndrăznesc să vorbesc astfel, că nu este firesc ca cineva care moşteneşte din moşi-strămoşi sate câştigate pentru slujbă făcută cu dreaptă credinţă, faţă de primii domni, de la întemeierea ţării, să nu fie stăpân deplin pe moşiile sale.

— Şi cine-l împiedică să fie stăpân, Ieremie?

— Faptul că nu avem legi, măria ta. Aceste moşii pot fi luate oricând.

— Nu oricând, Ieremie, ci numai într-o singură împrejurare: trădarea faţă de domn, trădarea ţării.

— Hicleanul trebuie pedepsit, măria ta, dar să nu i se ia pământul.

— Ce să i se ia, atunci?

— Capul, măria ta! A greşit, s-a dovedit că a greşit, să i se ia capul.

— Ce să facă domnul cu hârca unui hiclean, Ieremie? Domnul are nevoie de pământul lui, ca să-l poată răsplăti pe cel care-l slujeşte cu credinţă.

— Domnia are din ce răsplăti, măria ta!

— Din ce?

— Din satele pe care le are domnia.

— Pământul este al domnului, Ieremie. Domnul este stăpânul întregii ţări. Trebuie să-ţi amintesc eu asta? Cum poate domnul să se bucure de credinţa supuşilor săi dacă nu prin pământ? Domnul întăreşte moşia celui care-l slujeşte cu dreaptă credinţă, domnul îl miluieşte pe cel vrednic tot cu pământ. Puterea domnului stă în pământul acestei ţări. Dacă ne-am lipsi de această putere cum ne-am îndeplini noi datoria faţă de ţara noastră?

— Măria ta, a cuvântat cumpănit logofătul Trotuşan, sunt crăii mai mari şi mai puternice ca ţara noastră şi acolo nemeşii sunt stăpâni pe moşia lor, nimeni nu le poate clinti un drept pe care străbunii lor l-au dobândit cu preţul sângelui. Nemeşii îl cinstesc pe rege, iar regele păzeşte legea prin care înaintaşii lor s-au juruit să nu încalce scutirile date stăpânilor de pământ. Şi eu cred, măria ta, că este bine să fie aşa. Puterea unul rege se poate sprijini pe dragostea supuşilor săi care-i datorează supunere şi ascultare stăpânului lor tocmai pentru că-l ştiu drept, blând şi bun aşa cum este matca faţă de roiul ei. Pilda acestor gâze nu-i de lepădat, mai ales că alcătuirea noastră, a oamenilor, a fost făcută şi lăsată de la Dumnezeu.

Ştefăniţă îşi asculta logofătul cu încordare. Prin dregătoria lui, logofătul era om cu carte, se presupunea că trebuie să fie mai deştept decât un bătăuş, cum era Cârstea pârcălabul. Trotuşan era primejdios, tocmai pentru că era dator să gândească mai mult ca alţii. Era şi mai primejdios acum, când gândurile puteau sluji altora pentru a le deschide o cale ca să ceară ceea ce n-ar fi îndrăznit s-o facă, dacă nu li se lumina acea cale. Trotuşan era împotriva puterii domneşti. Era limpede şi acest lucru se vădea din spusele sale, că boierii ar fi dorit peste capetele lor un domn care să nu domnească, să nu fie în stare să ia nici o hotărâre fără voia lor, scutirile lor să fie garanţia puterii lor neîngrădite.

Ştefăniţă simţea cum îl cuprinde o uşoară ameţeală, palmele-i năduşeau uşor. Se stăpânea cu mare greutate să nu izbucnească împotriva tuturor, să nu-l cheme pe armaş, să nu se arunce ca un leu cu sabia în mână împotriva uneltitorilor. Nu se putea să nu se fi sfătuit unii dintre ei, prea s-au înţeles corbii cum să sfâşie prada. L-au crezut tânăr, fără experienţă şi poate şi fricos. Au socotit că acum le-a venit vremea. Dar, răbdare şi stăpânire. Să deosebim neghina de grâu şi după aceea trebuie lovit. În spatele lor vor fi şi alţii. Câţi? Simţea cum îl trec fiorii în faţa acestui necunoscut. Stăpânire, deci. Să-i învăţ ce-i dragostea de ţară, de patrie? Să le arăt că ştiu ce-i în lume, că nu-s un pui cu caşul la gură, neînstare să se-nalţe? Plăcută dar grea slujbă-i domnia. Trebuie să mă arăt lor, hiclenilor, câţi or fi, că sunt un stăpân.

Domnul s-a ridicat, a păşit îngândurat în faţa jeţului domnesc, şi-a aruncat ochii spre adunare şi toţi i-au privit chipul în nădejdea că vor ghici cu o clipă mai devreme cum se va încheia această înfruntare. Nici un boier nu îndrăznise până acum să-i spună vreunui domn, din şirul domnilor care stăpâniseră Moldova, ceea ce îndrăzniseră să spună ei tânărului din faţa lor.

— Te-am ascultat, Trotuşene, l-am ascultat pe Ieremia şi pe Căţelan şi am înţeles ce vreţi de la mine. Mi-aţi adus pilde cu gâze şi cu crăii mari şi puternice. Vreţi să fiţi puternici şi domnia slabă (murmure şi foială). O să vă bateţi cu pumnul în piept şi o să spuneţi că nu-i adevărat. Acum. Iar după ce vi s-a împlinit dorinţa, cine-a mai putea să stea de vorbă cu voi? Cei de jos nu, pentru că nu vor avea cui să se plângă, domnia nu, pentru că va fi slabă şi neputincioasă. Vreau să vă spun şi să ţineţi minte: aşa ceva în Ţara Moldovei nu se va întâmpla.

Trăsnetul să fi căzut şi n-ar fi produs încremenirea de o clipă urmată de un freamăt care a cuprins întreaga adunare. Unii aveau feţele încordate, li se citea mânia în ochii care se roteau ameninţători deasupra bărbilor înfiorate parcă de vânt, pe feţele altora se citea numai o mare îngrijorare. Murmure, strigăte se învălmăşeau nedesluşit. Ştefăniţă le-a întors spatele a urcat cele câteva trepte şi s-a aşezat în jeţul domnesc. A făcut semn cu mâna, că vrea să vorbească şi turburarea care cuprinsese adunarea s-a topit treptat.

— Ai vorbit, Trotuşene, de crăii puternice. Ştiu unde-ţi era gândul şi mulţi boieri privesc în grădina vecinului şi spun că florile lui sunt mai bălţate ca ale noastre. Ai vorbit de putere, Trotuşene, dar n-ai pomenit nimic de slăbiciune. Le este bine nemeşilor acolo, dar ce putere are craiul lor? N-a trecut prea mult timp de atunci, şi martori am fost cu toţii la neputinţa unui crai. Când s-a pornit Suliman sultan cu toată urdia asupra Bălgradului, unde a fost credinţa acelor nemeşi şi dragostea pentru craiul lor? E cineva aici, în adunarea asta, ca să nu ştie că nemeşii l-au părăsit pe crai şi el n-a putut sa facă nimic. Aţi uitat voi cum a căzut cetatea care închidea osmanlâilor drumul spre inima creştinătăţii? S-a zbătut craiul în dreapta şi-n stânga şi n-a izbutit să-i urnească pe nemeşi. Era lege care le apăra privilegiul lor care fusese dobândit cu sute de ani în urmă prin sângele unui viteaz. Dar ce-a făcut stră-stră-nepotul viteazului de-acum câteva veacuri? A stat la adăpostul legii, n-a ridicat un deget ca să apere crăia, a căzut Bălgradul şi dacă Suliman sultan, sau urmaşul lui, va porni iarăşi împotriva acelei crăii, ce se va alege de ea şi de creştinătate? Vreţi să ne primejduim ţara pentru că sunt unii care vor putere, nu se mai satură cu putere? Noi suntem o ţară mică şi dacă domnul nu-i are pe oamenii acestei ţări în mână, ori de câte ori va fi nevoie, vom fi şterşi de pe faţa pământului. Am rămas neclintiţi până acum pentru că toţi oamenii ţării Moldovei sunt datori să asculte de domnul lor. Voi sunteţi fruntea ţării prin bogăţie, prin îndemânarea în ale războiului, dar numai voi singuri nu sunteţi în stare să înfruntaţi pe toţi duşmanii acestei ţări. Aveţi tot ce vă trebuie, de ce să năzuiţi la mai mult, încălcând obiceiurile ţării. Nu ce fac alţii trebuie să fie îndreptarul nostru. Ei sunt mari au pământuri nesfârşite, dar nu se ştie dacă alcătuirea lor, care vi se pare vouă, dreaptă, nu-i va duce până la urmă la pierzanie. Luându-ne după ei, noi avem tot temeiul să pierim şi mai devreme. Aveţi bogăţii, aveţi tot ce vă trebuie, ceea ce vă lipseşte acum este credinţa către domnul vostru.

— Măria ta, izbucnesc voci din adunare şi Ştefăniţă îi vede numai pe Negrilă şi pe fraţii Cârjă cum nu vor să primească o asemenea umilinţă. Domnul simte că nu-i părăsit de toţi şi îl măguleşte gândul că spusele lui dezvăluiau destoinicie şi înţelepciune.

— Nu acum, şi-a reluat cuvântul, mult mai stăpân pe el, vă voi învăţa eu care vă sunt îndatoririle. Nici nu ameninţ pe nimeni, dar aşa cum n-am şovăit să-l pierd pe cel mai de seamă dintre voi, nu voi pregeta s-o fac şi cu alţii.

— Nu ne ameninţa, doamne, a urlat Condrea, pârcălabul de Neamţ.

— Nu ameninţ, vă arăt doar că nu voi îngădui nimănui să încalce îndatoririle obicinuite faţă de domnie. Ca domnul să fie bun şi cu milă faţă de supuşii săi, trebuie ca slugile sale să-i fie cu credinţă neclintită. Credinţă vă cer şi eu vouă.

Cât priveşte legile, să ne ţinem de ce-am moştenit. Până acum ţara aceasta a Moldovei n-a stat de izbelişte, a trăit după legi pe care le-au făcut moşii şi strămoşii noştri. Să ţinem de aceste legi şi cum n-a fost rău nimănui până acum, n-o să-i fie nici de acum încolo. Poruncesc pârcălabilor aflaţi de faţă să pornească spre cetăţile lor. Condrea şi Costea la Neamţ, Toader la Roman. În locul lui Petrică, îl numim pe Grozav. Şi Dumnezeu să vă ţie sănătoşi.

Boierii n-au mai avut timp nici să răspundă nici să facă plecăciunea cuvenită, pentru că domnul a zvâcnit de pe jeţul său şi, ca o furtună, a ieşit din sală.

Hatmanul l-a însoţit spre odăile domneşti.

Din mers şi cu glas în care se simţea îngrijorare, l-a întrebat pe hatman:

— Câţi oameni aveau boierii, Petrică?

— Mai mulţi decât slujitorii noştri, doamne.

Ştefăniţă a răsuflat uşurat în semn că era mulţumit: câştigase o primă şi mare biruinţă.