IX.

După sfatul cel mare pe care l-a avut la Suceava, Ştefăniţă căpătase o mare încredere în puterile sale: o parte dintre marii boieri erau alături de el, boierii cei mici au fost întotdeauna credincioşi domniei pentru că ea era aceea care-i apăra de lăcomia celor mari, iar răzăşimea, care se socotea ca făcând parte din tagma boierească, pentru că răzăşii erau oameni liberi, stăpâni de pământ, nu găsea îndurare şi înţelegere decât tot la stăpânul ţării. Prostimea din târguri şi vecinii de pe pământurile boiereşti, domneşti sau bisericeşti, datorau ascultare domniei.

Cei mai mulţi boieri pribegiseră în Lehia, câţiva fugiseră în cealaltă ţară românească, şi o mică parte dintre ei se oploşise în Transilvania. De temut erau cei din ţara leşască. Domnul a hotărât, după ce s-a sfătuit cu ceilalţi dregători, să le ceară bistriţenilor să-i dea prinşi pe pribegii de acolo, cei mai de seamă dintre ei fiind Gavrilă vistiernic, Costea şi Gheorghe.

O solie a fost repezită la craiul Jicmont ca să-i ceară pe trădători, în temeiul înţelegerii dintre cele două ţări din 1517. Bistriţenii au ţinut să-l anunţe pe domn că boierii ceruţi de domn nu se mai află la ei ci fugiseră cu puţin timp înainte de a veni solia lui, îndreptându-se spre ţara leşească. Minţeau, pentru că boierii au fugit după sosirea soliei lui Ştefăniţă la Bistriţa. Se adunau aşadar cu toţii în Lehia. Ştefăniţă mărturisea că nu pricepe ce-l face pe craiul Jicmont să ia asupra capului său o primejdie aşa de mare. Turcii, în Bugeac, împreună cu nişte tătari se mişcau dincolo de Nistru, năzuind spre hotarul ţinuturilor stăpânite de rege. S-ar fi putut uni cu ei şi ar fi pustiit, aşa cum făcuse Bogdan tatăl său, când a ars până la Liov, dar nu-l îndemna inima spre o faptă ca aceasta, tocmai acum când otomanii se străduiau să cucerească insula Rodului şi prin Mahmet-beg de la Dunăre să se înstăpânească dincolo de Milcov. Boierii erau de părere că atât ei cât şi celelalte ţări creştine ar trebui să fie cu mare băgare de seamă, altfel cu uşurinţă ar fi ajuns cu toţii sub jugul păgânului. Nu înţelegea craiul Jicmont ce se petrece în jurul său?

De la hotar, un om al pârcălabului de la Hotin îi aducea domnului vestea că o mare solie leşască, în frunte cu Laurentius Miedzilieski, episcopul Cameniţei, se şi îndrepta spre Suceava. Ce vroia regele? Să-i ia ochii cu o solie mare, sau să se ajungă cu adevărat la o înţelegere? Se apropia sfârşitul lui iulie când episcopul şi însoţitorii săi au intrat în Suceava. Primit cu toată cinstirea ce i se cuvenea, preasfinţitul a dovedit de la primirea lui că, de fapt, el vine numai cu sfaturi din partea regelui. I se aducea iarăşi aminte domnului că întreaga creştinătate se află în mare primejdie, ca şi cum domnul n-ar fi ştiut şi nu i-ar fi arătat, prin Luca Cârje, cu un an mai devreme, cât de adevărată şi de mare era această primejdie. Ştefăniţă îl asculta pe episcop şi spumega. Îşi băteau joc de el, se purtau cu el cum te-ai pur ţa cu un copil neajutorat. Era sfătuit de rege – spunea preasfinţia sa – ca să-i ierte pe sfetnicii săi, chiar dacă i-au greşit, să le redea dregătoriile şi rangul pe care-l avuseseră şi să le asculte sfatul lor aşa cum a făcut-o şi părintele lui şi să nu uite că tot ei l-au crescut pe el. Domnului nu-i venea să creadă, îl asculta pe episcop şi se minuna cum acest om al lui Dumnezeu nu roşeşte, nu-i plesneşte obrazul de ruşine! Să-i fi cerut iertare pentru trădători era una, dar să i se ceară ca să-i primească şi să intre de bunăvoie, numai aşa, că voia regele, sub ascultarea unor nemernici al căror loc ar fi fost în ţeapă, iată la ce nu se aşteptase Ştefăniţă. Ar fi vrut să-i reteze vorba şi să-l umilească pentru îndrăzneala lui pe episcop, dar Cârje, Petrică, portarul Sucevei, şi ceilalţi boieri, credincioşi lui, îl priveau în aşa chip, încât a înţeles că trebuie să se stăpânească. Preasfinţia sa a priceput că vorbele lui îl turbură pe domn, dar şi-a continuat vorbirea. Spunea preasfinţia sa că fugarii, după cum socotea măria sa craiul, erau oameni versaţi în politică, aveau o mare experienţă, de aceea, în folosul domnului, al ţării sale şi al creştinătăţii era recomandabil să-i primească şi să-i cinstească după meritele lor. Vorbe frumoase, rostite într-o latinească elegantă, asta era zestrea misiunii episcopului de Cameniţa. Hiclenii erau deştepţi, ştiau ce trebuie şi ce nu trebuie, fără ei nici domnul şi nici ţara nu puteau fiinţa. Era limpede că Jicmont îl lua pe Ştefăniţă drept un copil pe care trebuie să-l dădăceşti. Mai era limpede încă un fapt: craiul nici nu se gândea să păzească cele hotărâte în tratatul din 1517. Ştefăniţă a reuşit să se stăpânească, l-a lăsat pe episcop să-şi rostească solia, i-a răspuns cuviincios la închinăciunile acestuia şi i-a cerut solului să aştepte hotărârea sa şi a sfatului său.

— Măritului rege, a spus Ştefăniţă, rămas numai cu sfetnicii săi, ar trebui să i se taie din unghii Vrea să ne umilească fără să-şi dea seama în ce horă primejdioasă ar putea să intre. Turcii jefuiesc acum nestingheriţi Podolia, şi în loc să ne cinstească şi să se sprijine pe noi pentru a lupta cu câştig împotriva duşmanului care ne ameninţă pe toţi, deopotrivă, ne învaţă cum să ne chivernisim ţara, el care nu şi-o prea poate chivernisi pe-a lui. Ne îndeamnă să ne supunem boierilor care ne-au trădat şi să-i ascultăm, cam aşa cum trebuie să asculte el de seimul lui. Dacă i se pare rânduiala din casa lui bună, de ce să ni se pară şi nouă? Pentru ce vrea să se amestece în treburile noastre, când l-am făcut să înţeleagă, nu o dată, că nu-i vom îngădui nici lui şi nici altora s-o facă? Să i-o mai spunem încă o dată?

— Măria ta, a fost de părere Cârje, să aşteptăm să vină solia noastră de la Cracovia şi atunci ne vom gândi cum este mai bine să facem.

— Până atunci, să se îngrijească de buna găzduire a episcopului.

— Asta înseamnă să nu i se îngăduie să se întoarcă în ţara lui? – a întrebat Negrilă.

— Întocmai. _

— Măria ta, încălcăm dreptul de care trebuie să se bucure solii, drept care trebuie să-l respecte orice stăpân de popoare.

— Şi craiul Jicmont face acelaşi lucru când nu ni-i dă pe trădători.

— Măria ta, totuşi solii nu sunt nişte trădători.

— Cu atât mai mult. Asta este voinţa mea şi sunt încredinţat că episcopului o să-i meargă bine în ţara Moldovei.

Când i s-a adus la cunoştinţă episcopului că este dorinţa domnului că să mai rămână şi când i s-a spus, la împotrivirea acestuia, că nu este bine să-l supere pe domn, Laurentius Miedzilieski a cerut, indignat, să fie primit de domn.

Întâlnirea dintre domn şi episcop a fost furtunoasă, aşa cum avea să relateze Miedzilieski regelui, şi la argumentele episcopului că domnul încalcă prin purtarea sa dreptul ginţilor, Ştefăniţă i-a răspuns mai întâi ironic, după aceea a ridicat tonul la preasfinţia sa, insultându-l pe craiul Jicmont că nu este în stare nici să-şi apere regatul, nici să respecte tratatele. N-a fost chip să oprească torentul de vorbe al tânărului domn care se revărsa nestăvilit, precum apele umflate, care coboară pantele abrupte ale munţilor, rupând şi distrugând totul în cale, fără să ţină seama de nimic.

Solia venită din Lehia i-a adus domnului vestea că regele nu-i va da pe cei ce pribegiseră în hotarele crăiei sale. Drept răspuns, domnul l-a ţinut în Moldova ca zălog pe episcop şi pe însoţitorii săi şi nu le-a dat drumul decât atunci când craiul Ungariei l-a rugat pe domn, în numele alianţei dintre ei, să-i dea libertatea cuvenită solului episcop.

Purtarea domnului l-a mâniat pe craiul Jicmont şi l-a întărit în credinţa lui că acest domn tânăr şi turbulent trebuie înlăturat din scaunul Moldovei. Singur însă nu putea să facă nimic pentru că nu avea mijloacele trebuitoare pentru întocmirea unei oşti şi pentru strângerea banilor în vederea năimirii oştenilor. Ar fi fost de dorit să se amestece şi nepotul măriei sale, craiul Ungariei, pentru că ceea ce urmărea Jicmont era o treabă în folosul ambelor crăii: restabilirea liniştei în Moldova.

De aceea, măria sa craiul Jicmont a scris nepotului şi după ce a amintit cât de rău şi cu câtă obrăznicie s-a purtat Ştefăniţă cu solii săi, i-a arătat craiului Laioş că „tirania şi insolenţa principelui Moldovei nu mai poate fi suferită de supuşii aceluia, socotindu-l ca pe o ciumă”. Regele nu se îndoia „că acest principe va da odată socoteală în faţa supuşilor săi de toate crimele sale”. Încercând să-l convingă pe Laioş că acest lucru se va întâmpla oricum, el era de părere ca totuşi pedeapsa să vină cât mai repede, căci vipera tulburată din cuibul său, spunea regele polon, devine periculoasă şi poate produce mult rău.

Craiul Ungariei n-a muşcat din nada întinsă de Jicmont. Moldova putea să fie ca o fortăreaţă pentru cele două regate, spunea Laioş, şi n-ar fi bine ca, ridicându-se împotriva lui Ştefăniţă, să-l facă pe acesta să se arunce în braţele sultanului spre cea mai mare pagubă pentru ei. Şi ceea ce nu-i mărturisea Laioş, era că nu-i convenea ca puterea lui Jicmont să crească şi mai mult prin ridicarea în scaunul Moldovei a unui domn care i s-ar fi arătat supus şi recunoscător.

Pribegii au stăruit şi ei pe lângă cei doi crai ca să nu-i părăsească ci să-i sprijine, cei din Lehia făgăduindu-i supunere lui Jicmont, iar cei din Ungaria făgăduind acelaşi lucru craiului Laioş. Ca să-i facă pe cei doi crai să-i ajute, ei au ameninţat că vor merge la Ţarigrad şi se vor închina cu toţii Turcului. La craiul Jicmont a mers mai întâi o solie a boierilor de pe la sfârşitul lui iulie, iar Cosma Şarpe s-a înfăţişat şi el craiului în luna august. Marele boier era socotit de toţi pribegii şi de către crai ca adevărata căpetenie a celor care-l duşmăneau pe Ştefăniţă. Cosma Şarpe era încredinţat că vor izbândi, mai ales după ce craiul a primit nişte cărţi de ia episcopul Cameniţei din care se vădea că mai sunt şi alţi boieri potrivnici domnului, care abia-i aşteaptă pe pribegi pentru a li se alătura.

Dintre boierii rămaşi în ţară îl îngrijora pe Cosma Şarpe, vornicul Ţării de Jos, Petrea Carabăţ. Se dovedise iscusit oştean în luptele cu tătarii şi avea mare trecere faţă de boiernaşii şi răzăşii din Ţara de Jos. Trebuia câştigat de partea pribegilor şi la stăruinţele lui Cosma Şarpe, craiul Jicmont a făcut nişte cărţi către Petrea Carabăţ pe care avea să i le ducă diacul Dumşa, om de încredere al lui Cosma. Nu se ştia, de asemenea, ce face Trotuşan logofătul care rămăsese în Transilvania şi nu mai da nici un semn de viaţă. În schimb, sosiseră Condrea şi Costea, foştii pârcălabi de la Cetatea Neamţului şi cu ei alţi boieri care doreau o schimbare de domn, unii pentru că sperau să se petreacă ceva, un soi de minune care să-i facă să intre în stăpânirea unei ocine cât de mici, sau să aibă parte de o altfel de răsplată, cum ar fi numirea într-o dregătorie mai însemnată. Fel de fel de oameni, fel şi chip de socoteli de înavuţire.

Pribegii s-au hotărât să-l aleagă domn pe Petru Pribeagul. Acesta nu se trăgea din neamul lui Ştefan cel Mare şi izbutise să câştige bunăvoinţa craiului. Primise o sumă de bani din vistieria regală, cam secătuită, îi mai împrumutaseră nişte şleahtici în nădejdea câştigului, încât Petru Pribeagul şi-a putut încropi un pâlc destul de însemnat de mercenari tocmiţi din provinciile aşezate la marginea de miazăzi şi răsărit a regatului unde se găseau destui oameni fără căpătâi, gata să slujească pe oricine în schimbul unei simbrii. Mai era şi nădejdea ca să pună mâna pe o pradă bună: un cal de rasă, hainele de preţ şi armura unui mare boier român, jefuirea unor târguri sau sate. La război niciodată nu ştii de unde sare iepurele, din care pricină oamenii erau gata să-şi cerce norocul. Spre sfârşitul lunii lui august, se adunaseră în Rutenia mai multe mii gata să năvălească în Moldova. Cosma Şarpe s-a bucurat peste măsură când în aceeaşi vreme sosea printre pribegii aflaţi la Colomeea şi Petrea Carabăţ. Era un mare câştig pentru ei şi un semn bun că toate li se vor împlini aşa după cum visau ei.

La sfatul care s-a ţinut în legătură cu purtarea războiului au fost cu toţii de părere că Petrea Carabăţ are dreptate când spune că ei nu trebuie să pătrundă din Pocuţia în Moldova, ci printr-unul din păsurile munţilor care despart Moldova de Transilvania. În felul acesta, mai puteau culege niscaiva mercenari şi din Transilvania, iar odată ajunşi în ţară, s-ar fi aflat în legătură nemijlocită cu Ţara de Jos de unde Petrea Carabăţ nădăjduia să strângă mulţime de răzeşi şi de norod. Cât priveşte pe craiul Laioş al II-lea, n-aveau a se teme, măria sa va fi cu cine câştigă, iar ei, îndată după izbândă, vor trimite soli ca să-l întărească în credinţa că Moldova va fi alături de ţările creştine, gata să se ridice împotriva puterii lui Suliman sultanul. După ce s-a înfăţişat craiului Jicmont, Cosma Şarpe a venit la Colomeea aducând încuviinţarea craiului pentru fapta lor. Prin păsurile munţilor, în cete mici, pribegii şi mercenarii lui Petru Pribeagul au început să se strecoare în Transilvania. Locul de adunare era în dreptul trecătorii de la Ghimeş Palanca. Fuseseră repeziţi olăcari la pribegii din Transilvania şi Ţara Românească pentru a-i îndemna să li se alăture şi ei cu oamenii lor. În primele zile ale lunii septembrie din anul 1523, se începea trecerea Carpaţilor.

* *

La Hudeşti se părea că toate se desfăşoară neschimbat după legile firii. Asta li se părea unora, dar nu şi lui Ion, care nu se dumirea ce-i cu el, cum de s-au putut întâmpla atâtea fapte într-un timp atât de scurt. Se străduia să le găsească un rost, dar strădaniile lui erau zadarnice. Ajungea şi la curţile boiereşti din când în când câte un zvon despre cele ce se petrec în ţară, despre o solie de la craiul Lehiei care l-ar fi ameninţat pe domn şi Ştefăniţă i-a vârât la beci spre învăţătură de minte, că s-ar fi amestecat, în hora asta în care intrase Moldova, şi craiul Ungariei fără să se ştie lămurit de partea cui mai era şi acesta. Hiclenie, pribegi, crai şi domni de prin prejur se vălmăşeau în mintea lui Ion şi nu pricepea cum de soarta lui a trebuit să fie legată de nişte lucruri cu care el nu avea nici în clin nici în mânecă. Norocul şi bucuriile lui au trebuit să se risipească fără ca el să fi putut mişca un deget. Era un gând care-l înnebunea. Adică, se gândea el, omul nu-şi poate face şi singur norocul? Şi atunci, care-i rostul omului pe pământ? Bine, primea el, pe părinţi trebuie să-i asculţi şi să li te supui, pentru că te-au făcut şi te-au crescut, dar ce am eu cu craiul Jicmont şi cu craiul Laioş, sau mai bine spus, ce au ei cu mine? Vor ei să se amestece în treburile Moldovei, dar de ce prima lui mare bucurie să fie strivită pentru că ei vor să se amestece în această ţară? Pentru că de n-ar fi fost craii aceştia, s-ar mai fi ridicat ei, boierii, împotriva domnului? Ar fi fost stropşiţi de cum încercau să-şi clatine bărbile a nesupunere. Pe când aşa? Având unde să se oploşească s-au iţit ticăloşii şi, neizbândind cu puterea lor, au fugit ca nişte nemernici, la adăpostul altora mai mari şi mai puternici. Şi iată cum pe el, feciorul boierului din Hudeşti, l-a părăsit norocul. Toate-i merseseră bine până într-un loc, aşa cum nu s-ar fi aşteptat, de parcă trăise un vis frumos în care toate se leagă şi se dezleagă de la sine, ca să ţi se îngăduie să treci lin de la o bucurie la altă bucurie. Şi, dintr-o dată, prăpădul de pe lume. Tot ce-a făcut nu s-a împlinit, de parcă ar fi fost blestemat. Nu pricepea cum de s-a petrecut această schimbare. Cine a întors roata norocului care se învârtise până atunci atât de bine? Se chinuia să găsească o dezlegare pentru nenorocirea lui şi nu izbutea. Zvonul ajuns şi la Hudeşti, că pribegii se pregătesc să năvălească asupra domnului, a făcut să se nască în sufletul lui un strop de nădejde. Dacă-i aşa cum se zvoneşte, gândea Ion, apăi atunci nu va trece multă vreme şi pribegii or să vină peste Ştefăniţă. Dacă ei câştigă, înseamnă că şi Condreştii se vor întoarce cu toţii după izbândă. Dar dacă ieşea biruitor domnul? Atunci slabă nădejde s-o mai vadă pe Măgdălina. S-o caute? Nu i-ar fi îngăduit boierul Cosma Movilă să se însoare cu ea, ar fi însemnat să-l supere pe domn şi supărându-l pe domn, l-ar fi supărat şi mai tare pe tatăl său. Ce frumos s-au deschis toate drumurile odată şi ce bine sau ferecat după aceea!

Jupâneasa Teodosia, după ce a căzut la mare îngrijorare, dar numai pentru puţină vreme, când şi-a văzut feciorul cu sufletul atât de cătrănit, a şi început să se agite. Mai întâi i-a descântat de deochi stingându-i cărbuni în apă pe care a probăluit-o Rafira, ţiganca cea bătrână, care ştia să şi ghicească şi i-au dat să bea apa, dar n-a ajutat la nimic. I-au mai dat nişte fierturi de ierburi despre care Rafira spunea că nu se poate să nu-i ajute, dar nici buruienile nu i-au ajutat. S-a mai gândit dumneaei, jupâneasa Teodosia, şi la o vrăjitorie care să-i vină de hac celui sau celei care-i supără băiatul, dar s-a spăriat şi s-a temut să nu facă un rău atât de mare cuiva care nu o fi chiar aşa de vinovat şi până a face un aseminea păcat, a lăsat să mai treacă vreme. Mai era şi Cârstina din Mlenăuţi, muiere tânără, dar vrăjitoare, căreia i se dusese numele în şapte sate. Se spunea despre ea că este în stare să-l scoată şi pe Necuratul din om şi lumea se temea de o asemenea putere care înseamnă că ea, vrăjitoarea, are legături tainice cu Ducă-se pe pustii. Popa Năftănăilă spunea despre ea că ar trebui arsă, aşa cum a auzit el că se întâmplă în alte părţi de lume, dar norodul ăsta prost al românilor nu era în stare de o faptă aşa de cruntă. Le era şi frică, dar oamenii se mai gândeau şi la folosul lor: Cârstina era în stare să vindece orice rană. Era şi asta o putere care sta sub bănuiala tuturor, dar decât să-l vezi pe cineva drag cum se topeşte sub ochii tăi, mai bine să-l vezi viu şi înzdrăvenit de leacurile vrăjitoarei care nu-ţi cerea în schimb să-ţi vinzi sufletul lui Ucigă-l toaca. Numai dacă ar fi făcut una ca asta ar fi fost pricină, dar aşa, omul vindecat de ea se putea duce la biserică de Paşti şi de Crăciun, se putea spovedi şi bea grijanie, semn că nu sălăşluiau în el duhurile necurate. Ş-apoi vrăjitoarea asta ferea satul de strigoi la nevoie, păzea vitele să nu le ia laptele puterile nevăzute, şi câte alte. Jupâneasa Teodosia aflase multe despre ea, bărbatul ei lucra pe pământul boierului, pentru că Mlenăuţii era satul Movileştilor, dar niciodată nu s-a gândit la ea, iar acum, dacă-i venise în minte, parca o încerca un fior de teamă şi a socotit dumneaei că e mai bine să mai aştepte un timp.

Boier Cosma Movilă de cum l-a văzut pe feciorul lui cel mare cât de netrebnic se purtase şi ce nebunie fusese în stare să facă, s-a scârbit şi o vreme nu i-a mai tihnit nimic. Pentru ce să faci copii, spunea boierul, îl creşti, te munceşti cu el să-l aduci în rândul lumii şi când să-ţi pui nădejdea în el, îi fug minţile după o arătare. Nici n-a mai dorit să-l bage în seamă, căci nu putea să sufere să vadă cum un om în toată firea poate să se piardă mai rău ca o femeie.

Norocul lui Ion a fost, în parte, Cârstea. Cum nu putea să le sufere pe femei, Cârstea şi-a pus în cap să-l scoată pe boierul cel tânăr din starea de lâncezeală în care se afla şi, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, l-a îmbiat pe Ion să călărească, să umble cu eretele în pădure şi să-l înveţe să asculte de unele porunci. Boierul cel mare l-ar fi trimis la munte, să colinde după ciobani şi turmele de vite, să se înfrunte cu ursul şi cu alte jivine, dar se temea să nu o ia razna, purtat de nebunia lui, mai ales că hotarul era aproape. Cârstea şi-a zis că ce-ar fi putut face la munte, se poate face şi aici şi în pădurile de la răsărit de satele Hudiceştilor de pe Viliia, care semănau cu nişte mari pustietăţi, pentru că până să dai de alte sate era cale lungă. De aici n-avea unde să se ducă, decât în alte pustietăţi şi mai mari, şi mai primejdioase, în care te pândea săgeata tătarului de oriunde.

Zile de trudă trupească petrecute în silă, la început, când nici mâncarea nu-i plăcea, când nu găsea în tot ce făcea nici o bucurie. Dar cu încetul, firea a început să-şi spună cuvântul. Osteneala de fiecare zi l-a făcut să nu i se mai pară mâncarea atât de rea cum i se păruse până atunci. Cârstea se pricepea de minune să pregătească vânatul sau peştele, iar foamea l-a împins să-şi facă datoria obişnuită faţă de pântece. Erau toată ziua în şa, toată vremea în mişcare neostoită, iar nopţile îi prindeau prin păduri, departe de orice aşezare omenească, La început i se lipea greu geană de geană şi orice gând sau vis legat de Măgdălina îi da o strângere de inimă, îi pierea somnul şi punea stăpânire pe el o stare ascuţită de trezie, zorile găsindu-l şi mai trudit de cum se culcase. Cârstea îl simţea cum se zbuciumă, blestema în minte neamul păcătos al femeilor, şi-i da pace. Îşi da seama că e zadarnică orice încercare de a-l aduce pe pământ. Şi a durat starea asta mai multe zile, până când a simţit cum pătrunde os prin os de atâta călărie şi zbucium şi osteneala trupului a început să biruie tăria sufletului, doborându-l treptat, până când într-o seară a simţit cum se prăbuşeşte, capul fiindu-i gol de orice gând.

Cârstea s-a bucurat şi mai mult când l-a văzut cum doarme buştean după aproape două luni de zbucium.

Odată cu somnul şi cu hrana s-a născut şi o mare nădejde în sufletul tânărului boier: de ce să nu se ivească prilejul să-şi vadă visul odată împlinit? S-au văzut pribegi care au fost primiţi şi iertaţi de domnul lor. De ce să nu-i ierte şi Ştefăniţă pe cei fugiţi acum? Şi dacă lucrurile se mai împăcau i se putea lua urma lui Condrea în Transilvania sau în Polonia, prin oamenii care se duceau cu cirezile spre vânzare, până dincolo de Lipsca. La Bistriţa, peste munte, se putea repezi oricând cu încuviinţarea lui Cosma Movilă. Trebuia să aibă răbdare, asta era tot. De ce să creadă că a venit sfârşitul pământului odată cu fuga fetii?

— Lasă, boierule, îi spunea Cârstea, să vezi domnia ta ce nuntă o să-ţi facem, dacă ţii cu tot deadinsul să te nenoroceşti, de o să se ducă vestea în şapte hotare. Numai să ai răbdare şi să te îndrepţi la trup că aşa cum arăţi domnia ta acum, eşti bun să te vâre pan Cosma la o mănăstire. Şi nu cred eu că jupâniţa aceea cu ochi verzi te-ar lua dacă te-ar vedea prăpădit şi sălbăticit cum eşti. Pune domnia ta mâna şi ia de mănâncă zdravăn ca să capeţi puteri, căci ştii domnia ta cum e, războiul şi muierea nu doreşte decât putere şi os tânăr, că-i mai uşor de ronţăit şi-i mai bezmetic şi mai nestăpânit, din care pricină cade pradă cu mai multă uşurinţă.

Cârstea avea dreptate şi feciorul lui Cosma Movilă, deşi nu-şi găsise liniştea deplină, devenea, odată cu trecerea timpului, mai încrezător în soarta lui. Fata şi aşa n-avea nici un zor să se mărite, pentru că nimănui din neamul ei nu i-ar fi ars acum de nuntă. Pricină să nu-l dorească nu avea, doar s-au despărţit juruind unul altuia credinţă pe vecie. Şi atunci? Avea dreptate Cârstea. Numai că pârdalnica de inimă nu prea ascultă şi nu se supune omului cum vrea el, pentru că îşi are şi ea legile ei. Trebuia s-o stăpânească şi ca să ajungă acolo, era nevoie să-şi adune gândurile de pe drumuri, să privească mai cu grijă la toate câte sunt în preajmă, fiinţe sau lucruri, şi să nu-şi risipească zadarnic zilele. Odată cu somnul şi mâncarea a început să-i crească iarăşi puterea, şi, odată cu ea, plăcerea pe care o simţea când îşi muncea trupul, până credea că n-o să mai fie în stare să se ţină pe picioare, ca a doua zi să se trezească cu o durere domolită în oase şi carne, semn că este viu şi sănătos, că puterea se adaugă din această durere. I se desfăceau greu încheieturile şi pe măsură ce sporea truda nu mai simţea nimic până când se scufunda iarăşi într-un somn adânc şi binefăcător. În două săptămâni, din clipa când a simţit gustul mâncării şi binefacerea somnului, s-a făcut la trup aproape aşa cum arătase mai înainte de a-l năpădi necazurile. Cârstea a socotit că este vremea să se repeadă pentru câteva zile măcar, la curţile de la Hudeşti. Era bine să afle ce mai este în lume şi să cunoască voia stăpânului în legătură cu atâtea treburi câte se adunau acum spre sfârşitul verii. Ion nu s-a împotrivit, deşi nu i-ar fi plăcut să dea ochi cu tatăl său. Îi era ruşine pentru slăbiciunea arătată şi-l zădăra faptul că tatăl său nu arătase nici o înţelegere faţă de suferinţa feciorului său. Jupâneasa Teodosia, în schimb, a suferit alături de el, a căutat să-l aline şi Ion simţea că i se face dor de fiinţa asta care era numai suflet şi dragoste. Au ajuns la Hudeşti când zilele scăzuseră bine, iar în timpul nopţii izvora din necunoscut o undă de răcoare care făcea să se înfioare frunzele copacilor, prevestind schimbarea timpului şi a firii.

Când şi-a văzut feciorul, jupâneasa Teodosia s-a stăpânit cu greu să nu verse lacrimi de bucurie: Ion era frumos ca mai înainte, iar o umbră de tristeţe care-i întuneca uşor chipul îl făcea şi mai frumos. Pan Cosma n-a spus nimic, dar din felul în care se purta se vedea că i-a trecut pornirea împotriva păcatelor săvârşite de fiul său. N-au avut însă vreme nici ca să se bucure nici ca să se supere de cele ce s-au petrecut în casa lor. Spre sfârşitul lunii august trimişii domniei în toate colţurile pământului Moldovei au strigat ridicarea la oaste a ţării. Staroştii şi pârcălabii credincioşi lui Ştefăniţă vodă şi-au trimis oamenii în sate ca să-i cheme pe toţi bărbaţii, în stare să poarte o armă, la oaste. Domnul şi ţara erau primejduite de hicleni care veneau cu putere peste capul tuturor.

Boierul Cosma Movilă şi-a chemat grabnic slugile din satele aflate în Ţara de Sus, a poruncit ca oamenii din satele sale să se înfăţişeze unde-şi aveau locul fieştecare sub steagul starostiilor şi pârcălabilor. Boierul ar fi dorit să-l aibă alături şi pe cel de-al doilea fecior, dar lacrimile jupânesei Teodosia l-au înduplecat aşa că a părăsit Hudeştii numai cu Ion şi cu celelalte slugi, îndreptându-se spre Todireni, acolo unde hotărâse să-i vină, în caz de primejdie, şi slugile din Ţara de Jos. Vroia să se înfăţişeze cu cât mai multă putere şi să stea alături de domn cu toată credinţa aşa cum au făcut şi înaintaşii săi. Drumul pe Jijia s-a făcut cu mare repeziciune. Întâlneau în drum pâlcuri de oameni călări, unii pe cai frumoşi de rasă moldovenească, cei de rând pe gloabele pământului în stare să rabde de foame şi de frig, să se hrănească cu te miri ce. Acestor dobitoace, când li se schimba părul, primăvara, până să biruiască cel nou, neted şi lucios, smocuri din cel vechi, murdar şi spălăcit, stăruiau peste tot locul încât păreau că atunci ieşiseră hărtănite din colţul fiarelor. Cu căciuli înalte pe cap, deşi încă nu se făcuse frig, dar se apropia toamna şi nimeni nu ştia când avea să se încheie socoteala cu pribegii, cu haine de dimie aruncate pe umeri, şi dulamele strânse şi legate în spatele şeii, păreau umbre pământii care se scurgeau pâlcuri, pâlcuri pe sate, pe starostii, mergând la trap mărunt, cu rare opriri, înotând împotriva timpului şi a distanţelor, în tropot mărunt, cu stăruinţă şi vrednicie. Boierii cei mari şi cu gânduri strâmbe îi priveau pe aceşti ţărănoi cu ură şi pufneau pe nări, la pretenţia acestor sărăntoci de a se socoti tot boieri.

Erau mândri de libertatea lor şi era o cinste pentru ei ca să se bată pentru moşia cea mare care era ţara, pentru domnul lor, în faţa căruia se duceau fără sfială ca să se plângă împotriva celor mari, atunci când aceştia năzuiau să-şi întindă moşia lor şi peste ocinile lor prăpădite. Nişte nevoiaşi şi nemernici care nu-şi cunoşteau interesul. În loc să intre sub aripa ocrotitoare a unor mari boieri ca să scape de dăbilari şi alţi trimeşi ai domniei şi să fie datori numai cu dijma faţă de stăpân, ei se puneau în coarne, îşi scoteau suliţele, săbiile, ghioagele şi ce mai aveau şi porneau război împotriva oricui, chiar şi a domnului, dacă nu le păzea drepturile, ca să apere, ce? – nişte curele de pământ de pe care strângeau atât cât să nu moară de foame. Pas de te pune cu asemenea nebuni în stare să-şi pună capetele pentru nimica toată. Acuma călăreau cu sârg, cu traista la şold, în care se afla pâine şi brânză, tain pentru câteva zile, cât să-şi ţină sufletul, fără să le pese de nimeni.

Şi dacă ar fi fost numai ei. Dar până şi nemernicii de pe moşiile boiereşti sau mănăstireşti se ridicaseră. Era dreptul lor şi nimeni nu-i putea împiedica să o pornească la chemarea domnului, când se făcea strigare să-i vină ţara-n ajutor. În loc să stea ţintuiţi pe pământurile pe care le munceau aşa cum se întâmpla în toate ţările pe care le cunoşteau ei, cei umblaţi şi avuţi, îşi îngăduiau să nu mai asculte de nimeni în asemenea împrejurări, în afară de oamenii domniei. Veneau şi ei tot călări, care cu ce putea: ghioagă, arc făcut de mâna lor, coasa înfiptă în sus în coporâie, o porneau cu căciulile trase până-n ochi, gata să se schimbe în fiare dacă cineva s-ar fi legat de ei. Nu era bine să-i ia cineva în derâdere pentru că îndrăzneala lor nu cunoştea margini şi din nişte „vecini” prăpădiţi te trezeai cu nişte bătăuşi care nu mai cunoşteau nici frica şi nici cinstea ce se cuvenea celor mari.

Lui jupân Cosma Movilă-i creştea inima când vedea că ţara se ridică cu mic cu mare pentru domnul ei. Nu că i-ar fi plăcut domniei sale faptul că vecinii şi-au părăsit moşiile pe care se hrăneau, dar nici nu prea-l supăra o asemenea apucătură, dacă aşa s-a pomenit în ţara asta românească. Ţară mică, ţară care scăpase din toate năcazurile ce se abătuseră asupra ei tocmai pentru că tot omul era dator s-o apere, aşa cum grăise şi măria sa Ştefăniţă cu multă înţelepciune la adunarea de la Suceava, de la începutul verii. Mai ştia pan Cosma că este aşa şi din cele trăite de domnia sa în anii când s-a luptat şi l-a slujit cu credinţă pe măria sa Ştefan vodă cel Bătrân. Câţi n-au vrut să ne cotropească ţara? A venit han-tătar şi Mahmet sultanul cu toată puterea lor, şi-a încercat norocul şi Matiaş craiul. Pe toţi aceştia nu i-a apucat pan Cosma, pentru că ori abia se născuse, ori era prea mic ca să pună mâna pe o armă. Era însă în toată puterea, când a venit Olbricht, craiul leşesc, cu toată puterea, cât era oaste de nu i se cunoştea numărul. Ce s-ar fi făcut marele domn dacă s-ar fi bizuit numai pe boieri? Ar fi făcut el faţă puhoiului numai cu câteva mii de oameni călări câţi erau ei, boierii Moldovei?

Pesemne, gândea boierul de la Hudeşti, aşa i-a fost dată ţării ceştia să aibă o alcătuire osebită tocmai pentru a scăpa de toate răutăţile care o pândeau de peste tot locul. Iar acum, de parcă n-ar fi fost de-ajuns câţi îi râvneau pământul, s-a împietrit şi inima celor mari şi se ridică fără nici o sfială împotriva domnului şi a vechilor orânduieli, aducând şi străini cu ei pe capul bietei ţări.

Seara, la popasuri, în jurul focurilor, oamenii se întrebau şi încercau să ghicească cu ce putere vine duşmanul. Nu era încă prea frig ca să facă focul, dar aşa-i obiceiul românului, când a găsit loc de mas peste noapte, adună câteva găteje şi încropeşte un foc, chiar şi când nu-i de trebuinţă. Focul înseamnă vatră, adică legătura cu pământul pe care te afli şi lumina lui poate să-i apere pe oameni de multe rele, el curăţă şi sfinţeşte locul unde a fost făcut şi oamenii ştiau sau simţeau că este aşa, din care pricină se şi sfiau să spurce un asemenea loc, ferindu-l la nevoie. Mai întâi că alunga întunericul, care se află sub puterea Celui Rău, iar întunericul câte n-ascunde? Răpuşi de oboseală, oamenii cădeau roată în jurul focului, după ce puseseră piedici cailor şi când se crăpa de ziuă îşi adunau lucrurile, le urcau pe cai şi porneau iarăşi neosteniţi la drum. Pan Cosma întâlnise nenumărate pâlcuri de orheieni, soroceni, iar slugile sale, pe care i-a întâlnit la Todireni, i-au spus că lăpuşnenii şi tighecenii, cu toată Ţara de Jos, se îndreaptă spre Cetatea Nouă a Romanului unde pusese domnul beleag, adică tabăra unde urma să se adune cei ce rămăseseră credincioşi domniei.

De la Todireni, pan Cosma Movilă cu ceata lui a trecut peste culmile domoale dintre Jijia şi Miletin, după care a luat-o spre Hârlău şi de aici la Târgu Frumos, coborând apoi pe apa Siretului până aproape de Roman, unde se afla beleagul. Ştefăniţă alesese acest loc pentru că de aici el s-ar fi putut repezi în calea duşmanului ori de unde s-ar ivi acesta. Faţă de păsurile care duceau dincolo de munte el se afla la mijloc, iar de Lehia, de unde ar fi putut năvăli pribegii, la o depărtare care să-i îngăduie răgazul să strângă o oaste cât mai numeroasă.

Primul lucru pe care l-a făcut Cosma Movilă a fost acela de a se înfăţişa domnului cu ceata lui. Ca mare boier, se cuvenea să facă acest lucru şi Ştefăniţă l-a primit cu mare bucurie. Alături de bătrânul boier sta feciorul lui cel mare. Umblaseră unele zvonuri în legătură cu unele fapte ale acestui fecior, dar nu mai era timp acum de desluşit vorbele care umblau în toată ţara, nu numai despre Ion Movilă dar şi despre alţii. El era acum alături de tatăl său, purta o platoşă de oţel după moda leşească, frumos lucrată care primea şi întorcea lumina soarelui în fulgere scurte. În spatele celor doi boieri erau rânduiţi treizeci de slugi, bărbaţi aleşi, unul şi unul, cu cămăşi grele de zale peste îmbrăcăminte şi coifuri de oţel, pe cai puternici şi iuţi. Cetele unor asemenea boieri erau floarea oastei moldovene şi multe asemenea cete se aflau acum sub puterea vrăjmaşilor domnului. Ştefăniţă i-a mulţumit lui pan Cosma pentru credinţa lui. A doua oară într-un an, faptă oare l-a bucurat pe bătrânul boier şi l-a făcut pe Ion să se simtă stingher şi vinovat. Era acum sănătos trupeşte, dar icoana fetei pârcălabului Condrea nu se ştersese din inima lui. L-a ascultat pe tatăl său şi a pornit chiar cu bucurie la oaste. Nădăjduia că înfruntarea dintre pribegi şi domn ar fi putut să-i aducă şi mântuirea lui. Nu ştia cum ar fi putut să-i vină această mântuire şi nici nu vroia să pună în cumpănă credinţa faţă de domn şi soarta dragostei lui. Spera într-o minune, pe care minune n-o vedea nici el prea lămurit. Poate că norocul lui cel bun avea să-l slujească de data aceasta şi să-i aducă alinarea de care avea atâta nevoie. Acum sta în faţa stăpânului ţării care se bucura de credinţa tătânelui său, deci şi de credinţa lui. A simţit cum îl scutură fiorii, pentru că pe faţa nevăzută a sufletului său biruise uneori nădejdea împlinirii dorinţelor lui în pofida celor vroite şi nădăjduite de domn. Şi nici acum inima lui nu-i da ghes să făgăduiască, măcar în închipuirea sa, credinţă cuiva care era cu puţin mai în vârstă ca el, dar care ştia să întruchipeze toată măreţia cuvenită unui domn pe deplin stăpân pe el şi stăpân pe alţii, îl zăpăcea credinţa nestrămutată a tatălui său. Puterea şi bogăţia îl îndrituiau să facă parte din sfatul domnesc şi iaca, trecuseră zece ani de când nimeni nu s-a gândit la una ca asta. Şi, în loc să fie supărat, pan Cosma se purta ca şi cum ar fi fost omul căruia i se arătase numai cinstire din partea domniei. I se părea că neamului lui i se făcuse o nedreptate. Cu toate că avea multe pe inimă, pentru a nu-l privi cu dragoste pe domnul său, Ion nu înţelegea de ce stăruia în el un simţământ de supunere şi de credinţă faţă de acesta atunci când se afla în preajma domnului. Nu mai înţelegea nici el bine ce ar trebui să facă pentru a fi cu sufletul curat faţă de cei cărora le era îndatorat cu o asemenea stare. N-a primit cu bucurie poftirea domnului făcută tatălui său de a lua parte la sfatul ce avea să se ţină în cortul măriei sale sau în Cetatea cea Nouă a Romanului. I s-a părut firesc să fie aşa. Ceea ce-l turbura pe feciorul de boier era războiul în sine. Era pentru prima dată când avea să ia parte la o înfruntare pe viaţă şi pe moarte între oameni. Această înfruntare era înfricoşătoare pentru că oamenii de acelaşi neam şi aceeaşi lege urmau să se ucidă cu încrâncenare unii pe alţii. Era ca şi o luptă între fraţi. Pentru prima dată în viaţa lui avea să ia parte la o bătălie. Va trebui să ucidă ca să nu fie ucis, avea să stea faţă-n faţă cu moartea. Nu-i era frică, în starea în care se afla, dar nici nu se gândea cu nepăsare la ea şi-l tulbura şi mai mult gândul că n-a avut norocul ca această primă şi cea mai de seamă încercare din viaţa unui bărbat să se fi petrecut cu un duşman de altă limbă şi altă lege. I-ar fi fost uşor să ştie că se bate pentru moşia lor, pentru marea moşie care era ţara, că se bate pentru libertate, pentru credinţă, pentru neamul şi urmaşii neamului său. Pe când aşa? Unii boieri l-au hiclenit pe domn, dar sunt numai câţiva? Nu s-a aflat, în drum spre Roman, că şi alţi boieri, care nu pribegiseră, au trecut de partea celor care s-au ridicat împotriva lui Ştefăniţă? Greşeşte unul, doi, dar să greşească atâţia! Nu cumva or avea şi ei o dreptate a lor pe care n-o înţelege el? Îi era teamă să-i destăinuiască lui pan Cosma asemenea gânduri, pentru că-l vedea prea strâns legat de credinţa lui faţă de domnie, iar cu alţi boieri, pe care-i întâlniseră în drum şi cu care tatăl său stătuse în mai multe rânduri la sfat, iar nu intrase în vorbă din sfială dar şi dintr-o nelămurită teamă faţă de pan Cosma, Îi căşunase atâta necaz tatălui şi când a înţeles cât ar fi însemnat pentru pan Cosma hiclenirea lui, a crezut că e mai bine să fie ascultător şi cuminte pentru o vreme, nu ca să-i intre lui în voie, dar ca să n-o supere pe jupâneasa de la Hudeşti, s-o ştie liniştită şi mai ales să n-adaoge la grijile ei şi alte necazuri pe care le-ar fi adus el pe capul neamului său.

Erau zile pline de lumină, o lumină blândă de toamnă, iar dimineaţa în răsăritul soarelui erau asemenea limpezimi că se vedeau strălucind Ceahlăul şi mai spre miazăzi, culmile domoale ale Tarcăului. Tabăra se întocmea de pe o zi pe alta, pe măsură ce veneau oamenii altor ţinuturi. În timp ce iscoadele aduceau veşti despre mişcările pribegilor, la beleagul de lângă Roman se putea vedea acum că de partea domnului era cea mai mare parte a ţării. Domnia se bucura de credinţa celor mulţi şi Ştefăniţă înţelegea şi mai bine, în asemenea împrejurări, că datoria unui domn drept este aceea de a-i apăra pe cei slabi împotriva celor puternici. Tăria domnului şi tăria ţării nu sta numai în boierii cei mari şi nici măcar în toţi boierii. Răzăşimea era o parte de nădejde din oastea ţării şi nici ceilalţi oameni de rând nu erau de lepădat. Pe toţi aceştia nu trebuia să-i uite un domn care dorea să fie atotputernic. Erau buni să plătească birul, dar iată-i acum venind să-şi pună capetele pentru domnul lor. De data aceasta era vorba nu de soarta ţarii, ci de scaunul lui Ştefăniţă şi după câte înţelegeau ei cu mintea lor, era vorba şi de o soartă ceva mai rea pe care pribegii ar fi dorit să le-o croiască pentru vremurile viitoare.

În primele zile ale lunii septembrie, din şirurile aduse de iscoade se vedea limpede că cea mai mare parte a pribegilor venea din Transilvania prin pasul Ghimeş-Palanca. Laioş craiul nu-i putuse opri, pentru că nu avea nici o putere în aceste părţi, iar domnii locului nu-i priveau cu ochi răi pe pribegi, îngăduindu-le să treacă nestingheriţi peste moşiile lor şi să tocmească oameni în leafă ori în dobândă atât cât credeau de cuviinţă şi-i ţineau băierile pungilor. În loc să ajungă la Roman, unii dintre boieri au ţinut drumul înainte spre soare-apune în întâmpinarea pribegilor. La trei septembrie cetele pribegilor răzbeau la Bacău, unde rămâneau o zi ca să aştepte întăriri din Ţara de Jos. În următoarele două zile au început să urce pe îndelete pe valea Siretului spre Roman. Petre Cărăbăţ nu era mulţumit de câţi oameni veniseră la chemarea lui şi trăgea nădejdea că mulţi alţii îl vor ajunge din urmă. În şase septembrie pe seară, pribegii ajungeau la Chelăreşti. Dincolo de apa Moldovei se vedea cetatea ridicată de Ştefan Vodă cel Bătrân şi târgul Romanului. Ştiau că Ştefăniţă este cu oastea acolo, dar în afara unor pâlcuri de călăreţi care se trăgeau repede îndărăt, nu-şi dădeau seama câtă oaste este în faţa lor. La sfatul ţinut la Trifeşti, unde a înnoptat oastea pribegilor, s-a hotărât să rămână pe loc până află ce putere le stă împotrivă. Nu trebuia să se grăbească şi să atace ei mai întâi. Ei trebuiau să aştepte pe malul drept al Moldovei. Dacă Ştefăniţă Vroia să-i atace, atunci să treacă el apa, pe malul pe care se aflau ei. De nu, era dată poruncă straşnică să nu se clintească nici un pâlc de oaste înainte. Conducătorul cu numele era Petru Pribeagul, în fapt cel care avea însărcinarea să-i ducă, pe oameni la luptă era Petrea Cărăbăţ. Pâlcurile de boieri şi de mercenari pedeştri şi călări, tocmiţi în Polonia şi Transilvania erau conduse de pârcălabii Condrea şi Costea, Cosma Şarpe trebuia să stea în preajma viitorului domn. Trotuşan logofătul şi Săcuian ceaşnicul, deşi se lipiseră de la început de boierii care se ridicaseră împotriva lui Ştefăniţă, rămăseseră în Transilvania spre marea mânie şi nemulţumire a lui Cosma Şarpe şi a lui Petrea Cărăbăţ.