X.

În aceeaşi seară, în tabăra de la Roman, Ştefăniţă ţinea sfat cu toţi boierii. Domnul avea să conducă oastea. Petrică hatmanul avea să fie în faţa domnului cu cetele boierilor. Pe partea stângă, peste răzăşimea călare era numit Grozav, pârcălabul Romanului. Hurul spătar şi Barbovschi aveau să conducă pe partea dreaptă, unde se aflau boiernaşii şi lefegiii. Gloatele pedestre aveau să stea în spatele domnului împărţite în mai multe pâlcuri aflate sub conducerea postelnicului Liciu, Comisului Hârsu şi a pârcălabilor Vlad şi Scripcă. Ceilalţi boieri din sfat, cu cetele lor trebuiau să stea în preajma domnului. Acelaşi lucru i s-a cerut lui Cosma Movilă. Lui Ion nu i-a plăcut o asemenea cinste. Ar fi vrut să fie în faţă, lângă boierii aflaţi sub conducerea lui Petrică hatmanul. Dar voia era la alţii şi el a trebuit să se supună.

În zorii zilei de şapte septembrie, când primele raze de soare făceau să răsară din umbre crestele Ceahlăului, oastea domnească s-a pus în mişcare în luncile Moldovei unde nu se făcuse încă lumină deplină. Cete de călăreţi trecuseră mai înainte apa şi înaintaseră spre Trifeşti. Oastea a trecut cu tocmeală peste Moldova, după care s-a rânduit aşa cum fusese hotărât în Sfatul ţinut decuseară. Totul s-a făptuit fără sunet de tobe sau trâmbiţă. Se auzeau numai glasurile căpeteniilor poruncind scurt şi era o minune să-i vezi pe oamenii rupţi de pe ogoarele lor cum se mişcau şi se orânduiau de parcă oastea le era meşteşugul de căpetenie.

Străjile pribegilor cum au simţit că oastea lui Ştefăniţă se mişcă au dat de veste căpeteniilor lor. Oamenii şi-au pregătit cele de trebuinţă pentru luptă cu mare grabă şi întreaga tabără aştepta poruncile celor mari. Cosma Şarpe, Petrea Cărăbăţ, Condrea şi Costea au grăbit spre buza dealului pentru a se dumeri în legătură cu puterea oastei lui Ştefăniţă. Erau însoţiţi şi de căpitanii mercenarilor aduşi din Polonia şi din Transilvania. Nu le-a fost greu să-şi dea seama că în faţa lor se afla o oaste numeroasă, mai numeroasă decât aceea pe care izbutiseră s-o ridice ei. Deşi numărul boierilor care se alipiseră pribegilor, de cum trecuseră munţii în Moldova, era destul de mare, se vădea în dimineaţa zilei de şapte septembrie că rămăseseră încă mulţi din cinul lor alături de Ştefăniţă.

— Gloatele sunt împotriva noastră, a mârâit în barbă Petrea Cărăbăţ. Toţi momârlanii şi netrebnicii, toată pleava care-ar trebui să stea cu fruntea în ţărână, iată că s-au ridicat la oaste, mândră oaste, bună de păzit turmele şi de mânat porcii la jir.

Vorbele fostului vornic de Ţara de Jos n-au fost luate în seamă de tovarăşii săi care priveau îngânduraţi felul cum se buluceau şi se orânduia pâlc după pâlc călărimea şi pedestrimea lui Ştefăniţă. Erau ei netrebnici şi nu oşteni adevăraţi, dar erau mulţi. La aşa ceva nu se aşteptaseră. Ei îşi închipuiseră că vor avea de luptat cu puţini lefegii din jurul domnului, cu cetele câtorva boieri rămaşi credincioşi acestuia, poate şi cu boiernaşii cu care marii boieri aveau din ce în ce mai numeroase pricini, dar în socotelile lor nu intraseră oamenii pământului, nu crezuseră că îi va sări toată ţara într-ajutor. Era prostime multă sub steagurile domnului, care nu se putea măsura ca îndemânare şi nici ca vitejie cu ei, care erau boieri mari şi n-avuseseră în viaţa lor altă grijă decât aceea de a deprinde din fragedă tinereţe mânuirea paloşului, a lancei, a arcului. Mai erau şi răzeşii, unii pedestriţi, alţii călări şi nu era greu să-i deosebeşti de oastea boierească. Îmbrăcămintea lor era de culoarea pământului, erau mai bine înarmaţi şi nu cunoşteau ce-i frica. Nici moartea nu-i speria pe neamul acesta de oameni al dracului de îndărătnic, mergeau la luptă ca la nuntă, fără fereală, încredinţat fiind fiecare că de-i va fi să moară, se va întâmpla oricum, iar de-i va fi să scape, va scăpa şi din iad. Cum ţi-o fi scris, spuneau ei, şi nu le mai păsa de nimeni, lepădau orice grijă şi porneau la luptă cu inima uşoară, ca la orice altă muncă ce se cerea să fie făcută temeinic şi la timp. Scoteau strigăte înfricoşate când porneau la luptă, iscându-se o hărmălaie că nu se mai înţelegea ce se petrece nici în cer nici pe pământ, ştiau să se sprijine unii pe alţii, erau sprinteni şi aveau vână tare, stau dârji ceasuri în şir, fără şovăire, fără să simtă slăbiciunea braţului de-atâta trudă. Erau nişte mişei, nişte sărăntoci. Cea mai mare parte dintre ei veneau la oaste cu sumanele de nuntă, care erau acum păstrate pentru moarte, pentru că altele şi de mai aveau, erau soarbe şi nu se cuvenea să se înfăţişeze domnului cu nădragii rupţi în părţile ruşinoase. Trebuiau să arate bine la nuntă şi la înmormântare, iar războiul era un soi de nuntă cu multe înmormântări, înmormântare încă cu fală, pentru că moartea nu-l doborâse pe om ca pe un netrebnic din pricina bătrâneţii sau a vreunei slăbiciuni trupeşti, ci ca pe un viteaz, în plină putere şi în folosul tuturor. Când toată oastea lui Ştefăniţă s-a orânduit în valea Moldovei, o parte din călărime urcând coasta mai în sus de Trifeşti, căpeteniile pribegilor au hotărât ce trebuie făcut într-o asemenea împrejurare. Deşi îşi dădeau seama că în faţa lor stă multă oaste a cărei putere nu trebuia luată în derâdere, au fost toţi de părere că este potrivit ca să se primească lupta. Fuseseră făcute prea multe sforţări ca să adune atâta oaste şi era păcat să nu-şi cerce norocul acum. Numai că orânduiala făcută decuseară trebuia lăsată de o parte şi lupta avea să se desfăşoare după un alt tipic. Oastea pribegilor era alcătuită din călărime. Era o oaste aleasă şi ca oameni şi ca arme. Ca să biruie, s-a hotărât ca să atace, în rânduri strânse şi într-o singură alcătuire. Îi aveau în faţă pe boierii credincioşi lui Ştefăniţă, călărime răzăşească şi lefegii, floarea oastei domnului. Dacă această oaste era ruptă de o izbitură puternică, atunci bătălia era ca şi câştigată. Iureşul trebuia să se prelungească şi peste pedestrimea din spate, pentru ca izbânda să fie deplină.

S-au format pâlcurile ce trebuiau să meargă unul alături de celălalt şi au coborât pe îndelete în lunca Moldovei, loc larg şi neted numai bun pentru desfăşurarea unei oşti de călăreţi.

Soarele se înălţa pe boltă înecând în lumină întreaga vale a Moldovei. Nu era nici cald nici frig, o vreme numai bună pentru o treabă ca aceea pentru care se afla atâta mulţime de oameni în lunca Moldovei nici că se putea. Pe măsură ce se apropia clipa când va sta faţă-n faţă cu un om pe care nu-l cunoştea, dar pe care trebuia să-l supună pentru a nu fi răpus, Ion simţea cum îl cuprinde o stare de nelinişte şi parcă de slăbiciune. Cercându-şi armele pentru a le şti la locul lor, a rămas descumpănit. Sabia dreaptă, cu două tăişuri, i se părea o jucărie, atât era de uşoară. Îi era teamă că nu va putea cu o sculă aşa de bicisnică să poată vătăma pe vrăjmaşul necunoscut pe care-l vedea ca pe un uriaş gata să se prăvale asupra lui şi să-l strivească. S-a uitat la tătâne-său şi boierul Cosma Movilă nu arăta nici o îngrijorare. Sta în şa neclintit, nu-i păsa cine se află în faţă nici cu ce putere avea să se înfrunte el şi ai lui. Ion s-a uitat în spate şi pe feţele slugilor lui pan Cosma se citea aceeaşi linişte. I-a întâlnit privirea lui Nicoară, şi acesta a făcut un semn din ochi şi cu capul, ceea ce-nsemna că toate au să fie aşa cum trebuie. În clipa aceea s-au auzit chiuituri în depărtare, apoi ropotul surd al copitelor izbind pământul şi valul de călăreţi care se aflau în faţă s-au mişcat, punând repede caii la trap. A urmat izbitura dintre cele două valuri de călăreţi şi lupta s-a purtat o vreme, fără să încline nici de o parte nici de alta. Când pe partea lui Hurul şi Barbovschi s-a simţit o oarecare slăbire, apoi când şi inima oastei şi pe partea lui Grozav s-au ivit semne că pribegii sunt gata să-i cotropească pe oamenii domnului, Ştefăniţă a ridicat spada domnească tăind văzduhul cu ea şi, în clipa aceea, cu domnul în frunte s-au prăvălit înainte cetele boiereşti, urmate la pas domol de pedestrime care trebuia să sprijine mai întâi cele două aripi aflate în nevoie şi după aceea să se repeadă acolo unde era de trebuinţă vrednicia celor mulţi.

Ion s-a folosit mai întâi de lance şi lovitura a fost atât de puternică, încât n-a mai putut-o desprinde din trupul celui ce să prăvălea. Era ameţit, toate i se învăluiau în faţă, nu izbutea să desluşească decât locul unde trebuia să izbească. Scutul sau sabia înlăturau lovituri pe care le ghicea mai degrabă. Alături îi simţea pe oamenii lui pan Cosma cum lucrau cu multă sârguinţă şi îndârjire. Pe măsură ce trecea timpul, clipele nu mai erau nemăsurate, cât un veac, lucrurile începeau să se retragă în matca lor, iar mişcările deveneau mai limpezi. Ion a început să desluşească ce-i cu el şi ce este în jurul său. O mişcare spre dreapta şi roibul asculta şi lua parte la luptă ajutându-şi stăpânul, de parcă ar fi fost o fiinţă cugetătoare, o împunsătură dibace urmată de descumpănirea şi apoi de prăbuşirea celui atins. O namilă-n faţă, pregătindu-se să-l zdrobească cu o lovitură năpraznică de ghioagă, dar săgeata ţintită fără greş de Cârstea l-a făcut să se holbeze mai întâi şi apoi să se frângă-n două peste oblâncul şeii. După aceea s-a petrecut un lucru pe care el nu l-a înţeles: În faţă, falnic, cu sabia pătată de sânge, neînduplecat în priviri i-a apărut Condrea pârcălabul. Pentru o clipă, Ion a rămas descumpănit, şi până să se dumirească ce se-ntâmplă cu el, a simţit cum îl săgetează ceva fierbinte. A încercat să-şi sprijine bine picioarele în scările de la şa, dar o negură ca o aripă uriaşă de pasăre i-a acoperit treptat ochii şi atât a putut să-şi dea seama că este pierdut şi n-a mai simţit şi n-a mai ştiut nimic din cele ce se petreceau în jurul lui.