VIII.

Când Ion a strigat Lehia şi s-a repezit înspre grajdurile hanului, Nicoară a înţeles că feciorului de boier i s-a întunecat mintea şi este în stare să facă mari nebunii pe care el va trebui să le lecuiască. Dar cu ce şi cum? Avea el priceperea cerută de împrejurări? Putea să iasă din încurcăturile în care avea să-l vâre Ion, fără ca să-l supere nici pe el nici pe tătâne-său, pe boierul Cosma Movilă? Toate astea s-au vălmăşit ca într-o fulgerare în mintea lui Nicoară şi s-a trezit într-aceeaşi clipă strigând cu mare îngrijorare la Pătru şi la Cârstea:

— Lucrurile şi pe cai! Fără zăbavă!

Pătru a pufnit cu năduf şi s-a pus în mişcare aşa de repede, încât oricine ar fi rămas uluit de sprinteneala arătată de matahală. Cârstea era iute din fire ca un ţipar, aşa că n-a fost nevoie de prea multă vreme şi cei doi puseseră tot ce era de trebuinţă pe cai şi erau gata să se ridice în şa ca să-i ţie tovărăşie tânărului lor stăpân până şi „dincolo”, pe tărâmul celălalt, dac’ar fi nevoie să ajungă şi pe acolo, mormăia cu glas gros Cârstea, aşa fel încât să nu fie auzit decât de Pătru Manciul. Ce nu’ înţelegea Pătru şi Cârstea era supărarea şi îngrijorarea arătată de Nicoară. Le părea rău de el să-l ştie în suferinţă pentru o nimica toată. Mânzul ăsta al Hudiceştilor o să-şi încure el căldurile o vreme şi o să se astâmpere. Arăta întunecat la faţă şi dus parcă pe altă lume de atâta nesomn şi zbucium. Aşa-s copiii, deşi, Pătru avea dreptate să spună că ce se întâmplă cu stăpânul lor era prea de tot. Vrăjile, frăţioare, îl lămurea Cârstea, dar orice boală-şi are leac şi boala lui Ion era dintre cele care se vindecă mai ales cu vremea, chiar dacă nu i-or da femeile fierturi şi nu l-or descânta. Rău este că nu scoate nici o vorbă şi nimeni nu izbutea să-l smulgă din muţenia în care se închisese. Ce înţelegeau cu toţii e că mergeau spre miazănoapte, spre hotarul leşăsc. Dacă ar fi luat-o la dreapta, spre soare-răsare şi-ar fi trecut apa Sucevei şi mai apoi şi apa Siretului, ar fi fost limpede ca lumina zilei că se duc spre Hudeşti.

Porniră pe chindie din Suceava şi acum, când soarele cernea pulberi de lumină peste obcină, intrau în Rădăuţi. Ion ar fi vrut să meargă mai departe, dar Nicoară i-a cerut să zăbovească cât să mănânce oamenii şi să mai ia cu ei şi ceva în desagă, pentru că în drum nu se ştie dacă vor da sau nu peste un han. Ion a primit în silă spusele lui Nicoară şi s-a supus, nici el nu ştia de ce. De fapt, slugile îl stinghereau în toate şi mai ales îi puneau plumb în picioare atunci când el ar fi vrut să călărească în neştire, până avea să se ostoiască nebunia din el şi ştia că aşa ceva n-avea să se întâmple, decât dacă o găseşte pe fata ticălosului de Condrea. Îi venea să-şi zdrobească ţeasta când înţelegea cât de netrebnic fusese. În timp ce se împăuna, crezând că el este buricul pământului şi nu-şi mai încăpea în piele când şi cei de la Hudeşti şi Condreştii i-au dat ascultare şi nu l-au descurajat în nici un fel. Acum înţelegea că tată-său avea în gând, mai întâi, pietrile de ceară, lâna oilor, capetele de vite care trebuiau alese în toamnă pentru a fi pornite spre iarmaroacele Europei şi puţin îi păsa lui de arşiţa care-l topea pe fecioru-său, iar Condrea trebuie să-l fi privit ca pe un bezmetic încurcă-lume de care era bine să scape lăsându-l în apele lui. L-a lăsat să-i vorbească despre nuntă, iar el avea în minte grija avutului şi a capului său pe care trebuia să-l scape pribegând cu ai săi. Om în toată firea şi fără minte. Ce-i trebuia lui răzvrătire? Nu putea să stea în bună pace la Neamţ? Şi acest besmetic şi-a râs în barbă de el şi asta îl făcea pe Ion să se ruşineze şi să se simtă umilit. Scrâşnea din măsele şi de s-ar fi ivit pârcălabul, l-ar fi hăcuit ca pe un lotru. Dar ticălosul avea noroc, pentru că de ucis nu-l putea ucide. Cum să-i iei fata dacă l-ai omorât? S-ar mai fi uitat ea la dânsul, ucigaşul părintelui ei? Fireşte că nu. Va trebui să se arate în faţa lui supus până i-a da fata şi după aceea… Dar cum să-i dea fata când el, Ion, nu ştie nici măcar unde se află boierul pribeag? Nu se dumirea nici el cum de i se puteau învălmăşi gândurile în aşa chip încât nu mai putea nici el să le dea de capăt.

Se mânia atunci când, după socoteala lui, ajungea la încheierea că toţi îşi bătuseră joc de el, i se topea această mânie când chipul fetei curat şi nevinovat i se înfăţişa aşa cum a văzut-o el la Neamţ, în puţinele clipe cât au fost singuri împreună. Ce preţ puteau să aibă socotelile de vătaf ale lui Cosma Movilă şi fala deşartă a lui Condrea când alături, de el se afla fiinţa aceea plăpândă şi neîntinată? Îi înlătura pe toţi cu îngăduinţă şi îşi lăsa închipuirea să zburde fără frâu în jurul dragostei lui, ca până la urmă să se trezească îndurerat de faptul că toate nu erau decât plăsmuiri ale minţii lui bolnave care-i sporeau şi mai mult dorul după fată şi-l îmboldeau să nu cunoască pace şi linişte până nu va da de urmele ei.

A gustat şi el din bucatele pe care i le-a pus în faţă hangiul, mai mult în silă şi pentru că, măcar într-o anumită privinţă îi da dreptate lui Nicoară: pentru împlinirea planurilor sale avea nevoie de putere şi nu de slăbiciunea trupului. E adevărat că trupul lui nu vroia să primească hrană, dar era bine ca să mănânce. Nimeni n-avea nevoie numai de oasele şi de pielea lui, după câte băgase sluga de seamă, postul negru cere închiderea între zidurile unei chilii, pe când el se afla în şa de atâta vreme şi nu se ştie câte zile va trebui să îndure nu numai greutăţile drumului, dar şi alte primejdii nebănuite.

Nicoară s-a bucurat, fără s-o arate, când a văzut că îndemnurile lui începeau să fie urmate de tânărul său stăpân. Până acum se ferise să-l ispitească prea mult pe Ion, îl lăsa în pace şi-l urma supus. Vroia să-i câştige încrederea şi când va socoti că este potrivit, atunci o să încerce să-l sfătuiască şi în alte privinţe. L-a îndemnat pe Ion să guste o ulcică de vin şi a stăruit până ce feciorul lui Cosma a băut una. Vinul i-a strecurat căldură-n măruntaie şi atunci nu s-au mai răzvrătit nici ele împotriva hranei şi mâncarea ceva mai multă a îngăduit şi o a doua ulcică de vin.

— Ia stăpâne şi-a să fie bine, îl îndemna Nicoară. Ce faci domnia ta nu e firesc. Vrei să te prăpădeşti înainte de a fi făcut ceva? Fata, stăpâne, e bine şi sănătoasă, de furat n-o s-o fure nimeni, de aşteptat o să te aştepte măcar o vreme, pentru că pribegia-i boală cu cântec, pâinea-n ţară străină n-are gustul celei de-acasă şi printre oameni de alt neam nu mai ai nici fala şi nici puterea pe care ai avut-o în Moldova.

Căldura vinului şi vorbele lui Nicoară trezeau nădejdi în sufletul zbuciumat al tânărului, iar nădejdile îl cuprindeau ca o uşoară ameţeală şi puţinul curaj căpătat îi sporea încrederea că truda şi zbuciumul lui n-aveau să fie zadarnice. Hăul care se deschisese în faţa minţii lui nu mai era aşa de adânc, răul nu i se mai părea atât de mare, el se putea schimba în bine, asta era credinţa nestrămutată a lui Nicoară. Pe lume se pot întâmpla multe nenorociri. Lui încă nu i se întâmplase niciuna. Fata n-a murit. Asta ar fi fost cea mai mare nenorocire pe care n-o mai putea îndrepta nimeni. El este întreg, sănătos, chipeş, în stare să răsucească nu numai gâtul fetei lui Condrea, dar şi altora mai dihai decât jupâniţă asta. Ion n-a primit un asemenea gând. Fată ca Măgdălina nu mai poate fi cât îi lumea de mare şi Nicoară n-a mai tăgăduit. A lăudat-o şi el şi înduioşat peste măsură, Ion a mai sorbit, pe îndelete, încă o ulcică de vin. După ce i-a descoperit fundul, întunericul care zăcuse până atunci peste lume a început să se mai destrame. S-au ivit şi spărturi care lăsau să se vadă lumină şi bucurie, ceva mai depărtate, dar ele nu mai erau închipuiri cu neputinţă de înfăptuit ea până acum. Nicoară avea credinţa că un viteaz ca stăpânul lui nu se afla în lumea toată. Nu s-a ivit prilejul ca să-şi arate iscusinţa şi îndemânarea, dar nu era nici o grabă, căci timp era berechet, oamenii de aia au fost făcuţi, ca să se sugrume unul pe altul.

După ce-a mai. sorbit o ulcică, Nicoară l-a asemuit cu Alicsandru Machidon, viteaz fără pereche-n lume. Aşa că fătuca lui Condrea nu se poate să nu plângă acum după el şi sa ofteze aşteptându-l. Pentru că, unde-o să mai găsească ea un tânăr ca feciorul lui Cosma Movilă? Păcat că este acum la leşi, dar asta numai pentru un timp. Leşii nu-i pot face ei nimică, şi nici nouă, iar de vor îndrăzni ceva, musai mergem asupra lor şi va fi amar de ei. Ion a încercat să spună că acum e clipa, dar nici picioarele şi nici trupul nu-l mai ascultau. Câteva ulcele de vin îl dovediseră din pricina nemâncării, a zbuciumului şi veghei. Simţea cum alunecă toate de sub el şi în jurul lui. Nicoară l-a domolit, arătându-i că în clipa aceea nu se poate face nimic. De ce? Pentru că e întuneric şi n-ai cum să-i stropşeşti pe leşi. Mâine o să se poată. Cum se crapă de ziuă, ei trei cu Machidonul lor în frunte au să treacă hotarul Lehiei şi prăpăd va fi, de nu se vor pleca şi nu-i vor aduce pe fata lui Condrea. L-a sprijinit pe fecior şi l-a urcat într-o odaie, aşezându-l cu mare trudă pe pat. S-a întors apoi la tovarăşii săi, care înduioşaţi de soarta prietenului lor, băuseră zdravăn, se îndârjiseră, ar mai fi băut şi aveau chef de bătaie. Amorţiseră de când călăreau şi iarăşi călăreau fără ca în ăst timp să mai facă şi altceva. Nicoară i-a liniştit cu mare greutate. Cu el nu se puteau bate aşa că până la urmă au înţeles că trebuie să se hodinească, pentru că a doua zi va fi o zi cum n-a mai fost alta. Nu s-au lămurit prea bine de ce o să fie o zi deosebită Abia la ziuă când i-a trezit Nicoară şi le-a arătat ce au de făcut şi să fie cu mare băgare de seamă, au priceput de ce trebuiau să fie nevătămaţi şi cu mintea limpede.

S-a trezit destul de devreme şi Ion. Simţea o mică greutate în ceafă, dar apa rece l-a mai limpezit. A înghiţit cu mare lăcomie un sfert de ciutură pentru a potoli fierbinţeala dinlăuntru şi şi-a turnat ce rămăsese pe cap pufnind şi stropind, pentru a-şi astâmpăra fierbinţeala pe care o simţea la tâmple. Nişte caş cu ceapă şi pâine proaspătă şi încă o ulcică de vin aveau să aşeze toate lucrurile la locurile lor. Au înşăuat şi au pornit-o iarăşi la drum când soarele se ridicase cât un stat de om. Ion se înviora pe măsură ce se apropia de hotar. Au trecut Siretul prin vad şi s-au apropiat de Cernăuţi. Ziua aceea avea să fie pentru Nicoară una dintre cele mai chinuitoare şi mai grele. Mai întâi trebuia să-l ispitească pe Ion ce are de gând să facă şi să-i arate primejdiile pe care avea să le întâmpine. Dar când şi cum să deschidă vorba? Au făcut un popas ca să adape şi să mai răsufle caii, chiar pe malul Siretului. Pătru şi Cârstea s-au îngrijit de cai. Rămânând cu Ion, Nicoară l-a întrebat:

— Stăpâne până unde mergem şi ce-ai de gând să faci?

— Ştii bine ce caut. Am aşteptat cu mare silă să mă întrebi aşa cum ai făcut-o acum. Nu vreau să-mi steie nimeni în cale, chiar dacă ce fac eu este o nebunie.

— Stăpâne, eu nu-ţi stau în cale. Faci cum crezi, dar sunt dator să-ţi arăt că ceea ce vrei să faci este cu mare primejdie.

— Ştiu, dar nu pot face altfel.

— Nu e vorba nici de ce este în sufletul domniei tale, nici de fata după care alergi. Dacă nu s-ar fi întâmplat nimic în Ţara Moldovei, erai liber să alergi după năluca ta, dar acum, trecerea hotarului înseamnă hiclenie.

— Nu hiclenesc pe nimeni, eu mă duc după norocul meu.

— Uşor de zis, dar norocul tău se numeşte Măgdălina, şi ea este fata lui Condrea, un hiclean. O să-ţi dea Condrea fata fără să-ţi ceară să stai alături de el?

— Nicoară, omule, eu nu-ţi cer să vii cu mine. Eşti slobod să pleci unde vrei. Te duci la Hudeşti sau în altă parte, cum este voia ta, lasă-mă pe mine să-mi văd de drumul meu.

— Stăpâne, eu te las să faci ce vrei, nu mă pot împotrivi dacă ţii cu tot dinadinsul să-ţi pierzi capul. Dar iarăşi sunt dator să-ţi arăt că până atunci îţi va fi foarte greu. Când iau drumul pribegiei boierii duc cu ei galbeni, scule de aur, haine scumpe pe care le pot schimba pe bani ca să poată să-şi ducă traiul de pe o zi pe alta. Domnia ta nu ştiu dacă mai ai în pungă doi zloţi. Cu ei ai să fii o povară şi pentru Condrea care a avut grijă să-şi ia cu el cât s-a putut lua, dar care nu-i poate ajunge o veşnicie.

— Mă descurc eu.

— Ai să poţi să trăieşti, dar n-ai să poţi să ajungi acolo unde-ai vrea să ajungi. Nu e zadarnic tot ce faci? Te vei face vinovat de hiclenie ca să-ţi spună Condrea că nu-şi dă fata după un sărăntoc?

— Şi dacă boierii sunt ajutaţi de crai şi vor izbândi?

— Pentru o vorbă ca asta pot cădea capete în Moldova în clipa de faţă.

— Când scapătă soarele voi fi dincolo.

— Stăpâne, ascultă-mă, nu face un asemenea pas. Aşteaptă o vreme până se limpezesc apele. Vezi ce face şi părintele tău. Noi nu ştim către cine înclină boierul cel bătrân. E de partea domnului sau de partea boierilor pribegi? Nu e mai bine să mergi la Hudeşti să vezi ce este acolo, mai întâi?

— Ca să nu mai pot ieşi? Nu, Nicoară. Duceţi-vă voi la Hudeşti. Eu tot nu am cu ce să vă ţin, iar pan Cosma Movilă abia aşteaptă să afle ce-i fac oile, vitele, pietrele de ceară…

— Stăpâne, mi-e greu să mă despart de tine. Îngăduie-ne să te însoţim până la hotar, iar de vrei, vom merge şi mai departe. Eu stărui, totuşi, să mai ai răbdare.

— Nu pot să am pentru că nu mă pot stăpâni. Dacă nu alerg acum după ea, mai bine mă prăpădesc. Ştiu că e cu primejdie, dar, cum îmi va fi norocul! Întâi s-o văd. După aceea poate mă voi linişti. Fără ea viaţa mea n-are nici un rost. Că pier acum sau mai târziu nu-mi mai pasă. Dacă am fost blestemat să mă ridic împotriva domnului şi a alor mei, din pricina unei fete, asta-i soarta mea. N-am dorit rău nimănui, n-am făcut rău altora şi nici n-aş vrea să sufere cineva din pricina mea. Dar nici eu nu pot să-mi bat joc de mine şi de dragul altora să nu mă bucur de ceea ce norocul mi-a scos în cale.

Pătru şi Cârstea s-au apropiat de cei doi şi destăinuirea feciorului de boier s-a încheiat aici. Nicoară a înţeles că nu se poate face nimic pentru a-l scăpa pe Ion. De lăsat nu-l putea lăsa singur şi de-ar fi fost numai atât ar fi hălăduit cu nebunia lui până s-ar fi ales într-un anume fel. Dar în seara în care a părăsit Hudeştii, în sfatul cu boierul Cosma el a primit o poruncă straşnică să nu-l lase pe Ion să se vâre în vreo încurcătură. L-a şi lămurit despre ce este vorba, cerându-i să-i pecetluiască gura. Ion să se întoarcă acasă şi acolo avea să hotărască el, boierul Cosma, cum este bine. Nimănui nu-i trecuse atunci prin minte că va fi vorba şi de pribegia cuiva. Rămânea, aşadar, porunca boierului cel bătrân ca să se facă în aşa chip, încât feciorul lui să ajungă bun şi nevătămat la Hudeşti, iar ei se aflau acum pe drumul Cernăuţilor, iar de acolo. până la Prut nu mai era decât o aruncătură de băţ.

La sfatul lui Nicoară s-au oprit în Cernăuţi ca să mănânce şi să ia şi ceva merinde pentru drumul lung pe care-l aveau de făcut. L-a îmbiat pe Ion să soarbă şi puţin vin. Zadarnic. Nici gândul c-ar putea fi ultima petrecanie şi nici îndemnul să bea pentru izbânda călătoriei nu l-au făcut pe tânăr să se atingă de băutură. Hotărârea pe care o luase îl apăsa.

Ştia că până nu va da fata lui Condrea nu va cunoaşte liniştea, îşi da seama, însă, de grozăvia faptei sale şi de urmările pe care aceasta le-ar fi avut. Avea nevoie să cântărească până în ultima clipă, cu mintea limpede, tot ce face. Era în el o încordare pe care nu voia s-o alunge cu băutura. Iar Nicoară îşi pusese nădejdea în vin. Câteva ulcele l-ar fi muiat pe fecioraş şi s-ar fi putut umbla uşor cu el, dar ce să te faci cu un nebun stăpân pe braţele lui? Le-a făcut semn lui Cârstea şi Pătru să iasă. A cerut apoi şi el îngăduinţa pentru a cerceta cum stau caii, ce trebuie luat pentru hrana acestora. După ce toate s-au tocmit cum se cuvine cu ajutorul lui Pătru şi Cârstea, Nicoară s-a sfătuit cu cei doi ce-i de făcut. Să-l însoţească toţi dincolo de hotar sau să meargă numai el, Nicoară. urmând ca ceilalţi doi să se întoarcă la Hudeşti şi să dea veste despre cele întâmplate. Cârstea şi Pătru au fost de părere că este mai bine să meargă tustrei. Nicoară le-a arătat că Ion, după bănuiala lui, nu are bani pentru un drum lung ca să îndestuleze atâtea guri. Cârstea şi Pătru aveau fiecare câte ceva la ei şi la nevoie se puteau întrajutora. Era bine să se cumpere încă din ţară ceva merinde şi mai cu seamă nişte pastramă de oaie şi de capră. Nu mai rămânea de cumpărat decât pâinea, iar apă, slavă domnului, se afla pretutindeni din belşug şi fără nici o cheltuială. Ion a primit cele ce hotărâseră cei trei, era bucuros că-l vor însoţi, le era recunoscător fără s-o arate cu nădejdea că se va ivi prilejul pentru a-şi dovedi această recunoştinţă.

Era aproape de mijlocul zilei când au părăsit târgul şi s-au îndreptat spre Prut. Au coborât la marginea apei aşteptându-l pe podar. La munte plouase şi apele Prutului erau mâloase şi ameninţător de mari. De la Cozmeni au luat-o în sus spre Davideşti. Au hotărât că este mult mai bine şi cu fereală să nu treacă hotarul în dreptul Sniatynului, unde s-ar fi putut întâlni la tot pasul cu oameni ai căpitanului cetăţii, care străjuiau hotarul în acele locuri, ci să urce, în sus, spre Malitineţi sau Şiscăuţi. Ei trebuiau să se îndrepte cu cea mai mare grabă spre Colomeea, loc pe unde treceau cei ce pribegeau din Moldova şi dacă nu reuşeau să-i afle pe Condreşti în acele locuri, să le ia măcar urma spre marele târg al Liovului, unde se aflau, fără nici o îndoială, mulţi dintre pribegi. Totul s-a desfăşurat aşa cum plănuiseră până la Colomeea. Acolo au fost întrebaţi de oamenii căpitanului cetăţii cine sunt, de unde vin, încotro merg şi să înfăţişeze cartea de liberă trecere. Ei n-aveau o asemenea carte, nici de la căpitanii şi starostii de hotar leşi, nici de la pârcălabii sau de la domnul Moldovei. N-aveau pentru că nimeni în Moldova nu le-ar fi dat o asemenea carte, îl lămurea Nicoară, care rupea ruteneşte, pe cel ce părea a fi căpetenia gărzii. Ei erau fugari, pentru că s-a ridicat stăpânul lor, (şi-l privea pe Ion, care n-avea nimic falnic în felul în care se arăta aşa cum ar fi trebuit să fie un mare boier român), împotriva domnului ţării oare este un tiran cum nu s-a mai văzut altul pe faţa pământului. S-a ridicat odată cu alţi boieri care au pribegit şi ei, fugând în ţara craiului Jicmont. Căpetenia trebuia să cunoască una ca asta şi-l ruga fierbinte să le spună unde pot fi găsiţi ceilalţi boieri, pentru ca stăpânul să se sfătuiască cu ei. Se pare că lămuririle date de Nicoară nu l-au mulţumit pe oştean care le-a cerut să-l însoţească. I-a dus la mai marele cetăţii, au fost şi aici întrebaţi ce gânduri au şi până la urmă s-a hotărât să rămână acolo până vor găsi pe unul dintre boierii cunoscuţi şi în care aveau ei încredere. Ion era ca pe jăratec. Era nerăbdător să scape cu bine de leşi dar era nerăbdător să dea ochi şi cu un boier de-ai săi în nădejdea că va afla ceva. Dintre marii boieri ai Moldovei care pribegiseră în Lehia, Săcuian ceaşnicul se afla atunci în Colomeea. Din pricina unor necazuri rămăsese câteva zile în cetatea care nu era departe de hotarul Moldovei, urmând ca după aceea să-i găsească pe ceilalţi boieri la Liov. Nicoară se străduise să-i facă pe oamenii cetăţii să vadă în Ion un mare boier moldovean. Spre norocul tânărului Movilă, Săcuian avea un sat pe Başeu, numit Baliţa, nu departe de Hudeşti, aşa că-l cunoştea pe Cosma Movilă a cărui dregătorie, de altfel, o luase cu mulţi ani în urmă. Când au aflat că Săcuian este în Colomeea, Ion a cerut să meargă la el, cu cineva dintre oamenii căpitanului cetăţii, ceea ce s-a şi făcut. N-a fost greu să-i arate lui Săcuian cine este şi marele boier s-a bucurat că Hudiceştii merg alături de răzvrătiţi. A garantat cu numele său că Ion este feciorul unui mare boier şi i s-a dat o carte de liberă trecere în Lehia şi dreptul de a se aşeza la Liov. Despre Condrea, însă, Săcuian nu ştia nimic. Dar asta nu spunea mare lucru, pentru că, deocamdată, încă nu se ştia bine cine şi încotro a pribegit. De altfel, nici fiul nu ştia ce a făcut părintele, cum era cazul lui Ion, şi părintele ce-i fac urmaşii. De abia de acum încolo aveau să se lămurească unele lucruri, se vor face legături între toţi pribegii ca să poată lucra împreună spre folosul lor, al tuturor. Aşa că Ion să meargă la Liov unde se vor strânge cei mai mulţi pribegi şi poate că acolo va afla ceva. Săcuian, pe lângă treburile sale de care trebuia să îngrijească, avea să stea de vorbă cu şleahticii de hotar pentru a încerca să-i atragă de partea celor fugiţi ca să-i ajute cu bani şi cu oameni pentru înlăturarea lui Ştefăniţă. Despăgubirea urma să se facă, cu dobânda cuvenită, atunci când ei vor fi stăpânii ţării. Era lucru cu primejdie, o ştiau şi şleahticii dar şi pofta de câştig a unora nu cunoştea margini, încât Săcuian trăgea nădejde să facă o afacere bună. Ion a plecat în cea mai mare grabă la Liov. Îl mâna dorinţa de a o regăsi pe Măgdălina, dar şi lipsa banilor. Trebuia lucrat cât mai repede şi cum nu se mai ferea de nimeni, pentru că avea la mână toate îndreptările, în scurt timp intra cu cei trei oameni ai săi pe porţile Liovului. I-au găsit cu destulă greutate pe unii pribegi, dar niciunul n-a ştiut să-i spună ce s-a întâmplat cu pârcălabii de la Neamţ. Cel mai bun lucru, îl sfătuiau unii pe feciorul lui Cosma Movilă, e să mai aştepte în Liov. Se prea putea ca cei doi pârcălabi să fi zăbovit pe undeva şi cum zilnic creştea numărul fugarilor, nu era deloc nepotrivit să nădăjduieşti ca într-o zi-două să se ivească şi Condrea cu ai săi. Aşteptarea îl mistuia pe Ion. Făcând prostia de a trece fără încuviinţarea nimănui în ţară străină credea că această nebunie a lui îl va duce la limanul suferinţelor, dar iată că timpul trecea şi nici gând să găsească pe Condreşti. A răscolit tot Liovul, a stat de vorbă aproape cu toţi pribegii şi nimeni nu-l văzuse pe Condrea. Pe măsură ce trecea timpul, se vădea limpede că pârcălabul de la Neamţ, chiar dacă a pornit-o pe drumul Sucevei când a plecat în pribegie, el nu s-a îndreptat spre Lehia. Câţiva dintre foştii dregători se aflau în Liov şi ei ar fi trebuit să aibă o veste de la Condrea şi oricum, până în vremea aceea el ar fi fost printre ei dacă fugise în Lehia. Ion şi cu ai săi dormeau şi mâncau prost, pentru că puţinii bani care-i aveau se topeau treptat şi fără mare greutate, Nicoară a îndrăznit să-l sfătuiască pe stăpânul său arătându-i că este cu mare primejdie să mai rămână în ţară străină. N-are încuviinţarea părintelui său, nu o are nici pe cea a domnului, oricând îl poate socoti oricine că este un hiclean. Şi nu se cuvine să pată atâtea în zadar. S-au repezit şi la curţile a doi şleahtici unde se bănuia că s-ar fi oploşit careva dintre boierii pribegi, dar truda lor a fost zadarnică. Ion arăta ca o umbră. Slăbise şi mai mult, faţa îi era suptă, numai ochii străluceau în găvanele care se lărgeau de nemâncare, de veghe şi de suferinţă. Nicoară şi ceilalţi doi tovarăşi erau îngrijoraţi şi le era teamă să nu se îmbolnăvească. Cum atârnau straele pe el părea că vine din altă lume. Trăia în mijlocul închipuirilor lui, rareori aflându-se în atingere cu lumea cea adevărată din jurul său. A priceput că nu-şi află nici un rost şederea lui în Lehia şi cu o mare strângere de inimă s-a hotărât sa se întoarcă în ţară. Ca să-i caute pe Condreşti în altă parte era o nesăbuinţă, socotea Nicoară, arătându-i stăpânului că numai cu ce au ei n-o să poată cutreiera toate ţările vecine Moldovei şi vor fi lipsiţi, în scurtă vreme, să intre în slujba vreunui boier de prin acele ţări ca să-şi ţină zilele. Cuminte era să se întoarcă acasă şi acolo se va vedea ce se mai poate, face. Până la Sniatyn au mers pe şleaul cel mare al neguţătorilor pe care ar mai fi putut întâlni pribegi. Se opriseră iarăşi la Colomeea, fără nici un folos, prin cetatea asta neaflându-se nici un pârcălab. De la Sniatyn au luat-o la stânga, pentru a găsi un loc potrivit de trecere, departe de drumul cel mare, în nădejdea că nu vor da peste străjile moldoveneşti. Trebuiau să se strecoare ca nişte tâlhari şi Cârstea a fost acela care a pornit-o în faţă, în fapt de noapte, iar ceilalţi l-au urmat cu caii de dârlogi, gata la cel mai mic semn să încalece şi să o pornească în cea mai mare goană a cailor. Zorii i-au prins însă la o bucată bună de drum de hotar. Urme n-au lăsat pentru că pământul era tare. S-au odihnit câteva ceasuri ca să mai prindă putere şi ca să se hrănească şi caii, după care au purces întins la drum. Noaptea i-a aflat pe celălalt mal al Prutului, la câteva ceasuri de Hudeşti. Cu toate că locurile le erau cunoscute, pentru că le bătuseră de nenumărate ori după vânat toamnele şi iernile, n-au cutezat să treacă apa pe întuneric aşa că au mai trecut o noapte sub cerul limpede, spuzit de stele, care s-a răsucit încet pe osia lui, aşa de încet încât lui Pătru Manciul, hămesit de foame, i se părea că n-o să mai apuce să vadă niciodată soarele răsărind. Pe Ion l-a cotropit un somn greu, de plumb, care n-a durat mult, dar l-a făcut să, mai capete puţină putere. În zori au pornit-o iarăşi la drum, au căutat un vad şi-au trecut apa, iar când erau trei ceasuri din zi, cei patru călăreţi pătrundeau în curţile boierului Cosma Movilă din Hudeşti. Când şi-a văzut jupâneasa Teodosia feciorul a înmărmurit. A dat să ţipe dar a apucat-o o slăbiciune de inimă şi n-a putut. A izbutit să bolborosească doar atât:

— Ioane, băietul mamii, tu eşti bolnav rău. Spune-mi ce ai, ce te doare, te-a tăiat cineva?

— N-am nimic mămucă, a răspuns Ion, încercând să zâmbească, pentru a întări cele spuse şi pentru a-şi linişti mama.

— Cum n-ai, feciorul mamii, ce eu n-am ochi să văd? S-a uitat bănuitoare la Ion şi l-a iscodit. Trebuie să afle numaidecât despre ce-i vorba ca să-i poată veni în ajutor. Când a înţeles jupâneasa din bâiguielile feciorului ei că toate i se trag de la jupâniţa lui Condrea pe care n-o mai găsea, a răsuflat uşurată. Pentru aşa ceva avea dumneaei leac. Privindu-şi odrasla cea mare i s-au înmuiat privirile: arăta, bietul de el, de parcă i-ar sta moartea în preajmă.

— Scorpiile, a şoptit printre dinţi jupâneasa Teodosia, au vrut să-mi ucidă feciorul. Feciorul mamii prost şi neajutorat. O să vedem noi cine este mai tare.