VI.

Caii mergeau în trap mărunt, iar ploaia se cernea nemiloasă de parcă s-ar îi aşternut toamna peste lume şi nu era luna florilor. Nori negri coborau dinspre munte, se târâiau ca nişte arătări negre şi despletite, alungându-se din urma unele pe altele, gata să atingă dealurile care mărgineau valea Cracăului. Însoţitorii lui Ion se înfăşuraseră în dulame şi nu se citea nici un chef pe faţa lor. Lui Ion i se părea că vremea este minunată, îi plăcea ploaia rece care-i şfichiuia obrajii, îi venea să ridice faţa în sus şi să râdă de bucurie. I-ar fi plăcut să dea pinteni calului şi să pornească peste văi şi dealuri ca o nălucă, dar făcea sforţări mari să stea cuminte în şa şi să ducă la îndeplinire, ca un om în toată firea, poruncile primite de la Hudeşti. De împlinirea lor ţineau toate celelalte. Uneori îi venea să se răzvrătească împotriva acestor porunci. Nu înţelegea cum de puteau oamenii mari să pună în cumpănă nişte pietre de ceară, lâna oilor şi capetele vitelor cu bucuria pe care o trăia pentru întâia oară în viaţa lui. Cu un simţământ atât de mare şi de copleşitor nu te poţi întâlni decât o dată în viaţă, gândea şi credea feciorul lui Cosma Movilă. N-ar fi fost firesc ca în faţa unei asemenea minuni toate celelalte să pălească? N-or fi putut Nicoară, sau oricare altă slugă, să-şi frângă oasele până în Ţara de Jos şi să numere pietrele de ceară, să pornească spre Suceava şi Galaţi cele rânduite vânzării, iar el să fi stat la Neamţ, să asculte cum picură, argint, glasul celei mai frumoase fete din Ţara Moldovei? Din lume, dragă mămucă – să-i simtă căldura mâinii, care numai mână de pământean nu putea fi aşa de gingaşă şi de micuţă de parc-ar fi fost meşteşugită de cel mai mare orfăurar din lume.

E clădită strâmb lumea asta, gândea Ion. Dumnezeu când a făcut-o se vede că a ţinut sfat numai cu cei bătrâni nu şi cu cei tineri. Cum să pricepi ce se întâmplă în lume când începe să-ţi îngheţe sângele în vine? Lumea ar fi trebuit alcătuită cu sfatul nostru, pentru că noi avem atâtea de cerut şi de împlinit. În loc să se bucure de lumina unor ochi, cum nu s-au mai văzut alţii, aleargă prin ploaie după pietre de ceară, după tălăngi de mioare şi dumane ca şi cum mioarele şi dumanele nu puteau paşte şi rumega în pace fără ca să le vadă el. Asta-i lumea alcătuită cum se cuvine? Când îşi aducea aminte de gura fetei simţea cum ceva fierbinte îi săgetează toată fiinţa, ar fi vrut să strige în gura mare bucuria pe care o trăise, dar cui s-o strigi? Norilor, ştime spurcate şi întunecate care puseseră zăbranic cerului, sau tovarăşilor lui de drum? Nicoară s-ar fi prefăcut că înţelege ceva, dar matahala asta ar fi stat ca un zid, ca un deal, ca un munte peste care trec toate şi el rămâne acelaşi, mereu neschimbat, iar cel mic şi subţire ar fi chicotit mirat şi l-ar fi îmbiat să-i descânte sau să-i dea nişte ierburi ca să-l dezlege de legăturile pe care numai muierile blestemate ştiau să le scornească spre nenorocirea bărbaţilor. Cum poate un om să spună aşa ceva, se mira Ion, care-l ascultase nu o dată pe Cârstea cum le blestema pe femei, socotite de el pricina tuturor necazurilor care dau peste sărmanii de bărbaţi. După judecata lui Cârstea, omul era slab iar femeia puternică, pentru că ea se putea lega oricând cu Ducă-se pe pustii – Ion nu înţelegea şi-i cerea să-i desluşească cum vine asta, iară Cârstea îi arăta că atunci când vrea o femeie să pună stăpânire pe un bărbat, apăi atunci, ferească sfântul, face ea ce face şi-l vezi pe voinic cum se topeşte ca ceara şi ajunge un nevolnic, pe care-l mlădiază femeia cum doreşte ea. Şi cum se poate întâmpla una ca asta dacă nu cu farmece. Bine, îl întreba Ion, dar o femeie nu poate să se prăpădească după un bărbat? Pentru Cârstea aşa ceva nu se întâmpla niciodată. Chiar dacă se mărturisea vreuna dintre ele că s-ar topi de dorul unui flăcău, nu era decât prefăcătorie, ca să-l prindă-n laţ, ca pe vânat, şi după aceea să-i pună jugul pe grumaz. L-au privit vreodată pe Cârstea, gândea Ion, ochii unei femei cum l-au privit pe el fata lui Condrea pârcălab în seara deniilor? Şi când asemenea priviri curate şi cinstite se anină de privirea ta, poate fi; ceva necurat la mijloc? Cârstea vorbeşte-n dodii, cine ştie ce rană este pecetluită în sufletul său, de nu le mai poate suferi pe femei. Iar dacă ar fi cum spune el, la urma urmelor ce rău poate să fie atunci când un bărbat se lasă robit farmecelor unei femei? Sunt farmece şi farmece. Rele sunt numai cele care-ţi iau minţile, făcute de vrăjitoare din ierburi şi părţi din lighioane înrudite cu Necuratul şi strecurate în băutură şi mâncare. Altfel, ce bucurie mai mare poate să fie decât să te laşi fermecat de o făptură minunată, aşa cum mi s-a întâmplat mie?

De la Roznov, au răzbit iarăşi peste dealuri în valea Tazlăului. A ieşit soarele, străluceau poenile, grâul începea să-şi ridice un colţ spre lumină, tălăngile turmelor de oi sau de vite măsurau zările împreună cu sunetul de bucium sau de corn. Aburii învăluiau munţii sinilii care abia se ghiceau spre soare-apune. Ion răbda cu greu chinul drumului care-l ducea departe de dorurile lui şi de n-ar fi fost cei trei din spate ar fi întors calul şi ar fi făcut cale întoarsă. Au ajuns pe Milcov şi au cercetat pe rând prisăcile, seliştile, turmele. A lăsat poruncă aşa cum hotărâse Cosma Movilă. După aceea în mare grabă au trecut Siretul cu podul umblător. Apele erau umflate şi era cu primejdie să treci altfel. Şi aşa s-a pierdut o zi nesfârşit de lungă. Au mas la Iveşti şi au urcat pe apa Bârladului până la gura Tutovei şi de aici au luat-o pe Tutova în sus spre satele pe care le stăpâneau Movileştii. Au rânduit şi aici cele de cuviinţă, după care au trecut dealul la Coloneşti pe Zeletin şi de la izvoarele Zeletinului au răzbit la Secuteni de unde au coborât în valea Siretului. De ziua sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena erau la Roman. Au trebuit să dea seama în faţa oamenilor pârcălăbiei cine sunt, de unde vin şi încotro merg. Ion n-a luat în seamă privirile crunte ale oamenilor domneşti şi nici stăruinţa lor de a afla tot soiul de lucruri. Când l-au întrebat dacă jupân Cosma Movilă este credincios domniei a zâmbit, spre mânia căpeteniei, care s-a mai domolit în clipa în care Ion l-a lămurit că Hudiceştii, adică el, Movileştii, au fost întotdeauna alături de domn, lucru pe care-l ştia toată ţara Moldovei. Au mâncat bine, au dormit toţi buştean. Erau de aproape două săptămâni în şa, străbătuseră ţara de la miazănoapte la miazăzi, purtaţi de nebunia celui mai tânăr dintre ei. Nicoară, Cârstea şi Pătru îşi aruncau din când în când priviri posomorite, făceau cu capul semn spre omul din faţă, săltau din umeri, îşi strâmbau feţele şi mergeau fără să crâcnească. De data asta, îl dovedise oboseala şi pe cârlanul lor. A doua zi, spre seară, erau la Tupilaţi, iar în cea de-a treia, intrau în Târgul Neamţului. Au tras la acelaşi han şi Ion s-a grăbit să spele pulberea de pe el, a lepădat hainele de drum şi şi-a pus altele mai scumpe. Ars de soare şi bătut de vânturile primăverii, cu ochii în flăcări, cuprins de neliniştea de dinaintea clipelor de cumpănă.

Ion era frumos şi Nicoară şi-a dat seama întâia oară că stăpânul lui nu mai este un copil, chiar dacă unele trăsături aveau să mai fie schimbate de timp. Au pornit împreună spre casele pârcălabului Condrea. Ion simţea cum creşte neliniştea din el şi-l sugrumă. Îşi închipuise, pe drumul lung făcut în zilele trecute, în fel şi chip cum va fi prima întâlnire cu Măgdălina. Schimba mereu locul şi mai ales vorbele pe care aveau să şi le spună. Era nemulţumit de fiecare dată şi cu o bucurie copilărească o lua iarăşi de la capăt cu alcătuirea chipului în care avea să se desfăşoare această primă întâlnire. Acum nu-l mai despărţeau decât câţiva paşi de clipa pe care o visase şi o dorise. Au bătut în poartă. N-a răspuns nimeni. A bătut cu mai multă putere şi mai îndelung. Să nu fie Condrea cu ai săi acasă? l-a fulgerat pe Ion un gând pe care n-a vrut să-l primească. S-au auzit paşi dincolo de porţi şi o voce groasă a întrebat cine este şi pe cine caută.

— Deschide, omul lui Dumnezeu, că doar n-o să te mâncăm, l-a zorit Ion.

Omul a deschis poarta cea mică şi i-a întrebat din nou pe cine caută.

— Pe pârcălabul Condrea, pe cine-ai vrea tu să caut? s-a răstit Ion.

Omul a holbat ochii, nevenindu-i să-şi creadă urechilor, a întins gâtul, a plecat capul într-o parte şi şi-a mijit ochii ca să poată vedea mai bine, lăsând să-i scape vorbele rar şi răspicat.

— Pe cinee?

Ion a simţit că-l apucă turbarea. A dus mâna la coapsă, a apucat mânerul săbiei şi a şuierat printre dinţi:

— Ascultă mişelule, dacă ai chef să-ţi baţi joc de mine îţi întind maţele pe gard.

— Ferească Dumnezeu, stai boierule, de ce te superi?

— Eu te-ntreb de pârcălabul Condrea şi tu, nemernicule, te faci că nu ştii despre cine este vorba. Nu-i asta batjocură?

— Ba eu zic, boierule, că dumneata îţi baţi joc de mine.

—?

— Iartă-mă, boierule, dar domnia ta pe ce lume trăieşti? N-ai aflat ce se-ntâmplă în ţara asta?

— Vorbeşte omule odată, dacă vrei să scapi cu zile.

— Asta şi fac, numai că nu mă laşi domnia ta şi dacă n-aş fi vorbit până acum, cred că m-ai fi ucis de câteva ori.

— Unde-i pârcălabul Condrea te-ntreb, şi Ion i-a pus vârful săbiei în furca pieptului.

— Nu ştiu, măria ta.

— Cum nu ştii?

— Dar, boierule, cum îţi închipui că pârcălabul Condrea s-ar fi sfătuit cu mine încotro s-apuce? Judecă boierule şi apăi supără-te şi ia-mi zilele dacă ai chef.

Ion a simţit că pământul, din tare şi drept cum îi ştia, începe să se clatine. A lăsat mâna în care se afla sabia în jos, semn că începe să-l cuprindă o mare neputinţă.

— Omule nu mă chinui şi răspunde-mi numai la atâta: unde-s boierii?

— Au plecat, nu-s aice.

— Când au plecat?

— De unde să ştiu eu boierule.

— Când au plecat.

— Să fie, poate, două săptămâni.

— De ce-au plecat?

— Nu pot spune, că nu ştiu. Au venit nişte călăreţi – erau călăreţii cu care Ion se întâlnise când părăseau Neamţul şi pe care nu-i băgase în seamă – s-au sfătuit ce s-or fi sfătuit şi după două zile pârcălabul Condrea a suit pe cai mai multe cufere şi a plecat pe drumul Sucevei. Zicea că se duce cu treburi la domnie. Peste altă zi a plecat şi pârcălabul Costea, tot într-acolo, dar fără să mai spună nimănui nimic.

— Şi nu ştie nimeni de ce au plecat şi încotro au apucat-o?

— Nu ştiu, boierule. Au umblat vorbe după aceea, dar cine poate şti ce-a fost?

— Ce vorbe?

— Că s-au sfădit, la Hârlău, boierii cu vodă.

— Cum sau sfădit boierii cu vodă?

— Mă întrebi domnia ta de parcă eu aş fi dregător mare şi vin acum de la Hârlău, a rânjit omul, dar privindu-l pe Ion şi-a dat seama că e mai bine pentru fiinţa lui să fie cuminte şi supus.

— Şi ce se mai spune?

— Că au început să pribegească unii dintre ei.

Ion a pălit Din senin, atunci când se aştepta mai puţin, o mare nenorocire se abătea asupra capului său, pe care l-a rezemat de gâtul calului şi a şoptit numai pentru el, cutremurându-se:

— Doamne, ce-am făcut? De ce-ţi baţi joc de mine?

Şi-a adunat puterile şi l-a întrebat iarăşi pe omul din poartă:

— Cine-i la cetate?

— Au picat zilele astea alţi pârcălabi.

— Care?

— Boierii Costea Cârje şi Scripcă.

Ion a încălecat greoi, ca un om bătrân. Era vlăguit. Nu mai înţelegea nimic, simţea numai cum creşte în el o durere nemărginită. La pas, cu Nicoară după el, s-au îndreptat spre han. S-a închis în odaia lui, s-a aruncat pe pat şi a început să plângă. Un tremur făcea să i se zguduie întreg trupul într-o zbatere de parcă era apucat de Ducă-se-pe-pustie. Tot ce visase el într-o lună de zile se destrăma ca un abur, nu rămânea decât drojdia amară din el şi-o deznădejde care-l făcea să creadă că rostul lui pe lumea asta s-a încheiat. Îi venea în minte chipul Măgdălinei şi gândul că s-ar putea să n-o mai vadă niciodată îi golea capul, simţea cum i se întunecă mintea. Ar fi vrut să urle, să se repeadă şi să sfarme, să surpe, să rupă, să frângă şi să dărâme tot ce-i ieşea în cale. Îşi blestema soarta care-l amăgise şi-l făcuse să creadă că nu-i om mai norocos şi mai fericit ca el, ca după aceea să-l lipsească de toate bucuriile care-l şi făcuseră să trăiască beat de fericire.

S-a zbătut o vreme, după care l-a strigat pe Nicoară. Sluga boierească s-a înfăţişat numaidecât şi-a cerut poruncă, înţelesese şi el că ceva neobişnuit se întâmplă cu feciorul de boieri şi umbla pe lângă el cu mare grijă.

— Nicoară, spune-le oamenilor să se pregătească de drum.

— Stăpâne, vom face cum spui, dar prăpădim caii.

— Caii spui? s-a uitat Ion la slugă, de parcă venea spre lume din afară, de undeva, din mari depărtări, de pe alte tărâmuri. Caii o să ţină până la Suceava. Rău e de oameni Nicoară, şi iar s-a depărtat şi s-a înstrăinat.

— Stăpâne, a încercat Nicoară să-l readucă pe pământ, ne va apuca noaptea pe drum. Sunt păduri şi e primejdie. Ne putem pune capetele.

Ion a dat din cap că pricepe ceva, dar că ce spune Nicoară nu-l priveşte pe el.

Nicoară a înţeles că nu mai are ce face. L-a rugat pe Ion să-l îngăduie o vreme, până vor da să mănânce nişte orz şi vor adăpa caii. Se va îngriji el de toate, să n-aibă nici o teamă şi în clipa potrivită avea să-l cheme să încalece. L-a mai întrebat dacă vrea să mănânce ceva, dar părerea de om din faţă a făcut un semn moale cu mâna de parcă s-ar fi ferit de ceva. A coborât la cei doi oameni care se tolăniseră pe nişte lemne din curtea hanului. Mâncaseră, sorbiseră câte o oală de vin bun şi erau mulţumiţi întru totul. Nicoară le povestise ce păţise cu boierul, dar povestea asta nu-i mişcase. Era treaba boierului şi a fetei.

— Oameni buni, le-a spus Nicoară, trebuie să ne sfătuim. Boierului cel mic încep să-i rătăcească minţile-n cap din pricina fetei.

— Când i-am spus eu că femeia-i lucru dracului, a mormăit cu glas gros Cârstea.

— Nu-i de şagă, Cârsteo, şi când ţi-oi spune ce te-aşteaptă ai să înţelegi mai bine.

— Adică?

— Adică, trebuie să ne ridicăm cât mai grabnic şi s-o pornim spre Suceava.

— Cum adică, Nicoară, a început pe glasul lui nefiresc şi Pătru, n-are omul drept să răsufle şi el o noapte? Călărim ca nişte năluci de aproape o lună de zile pentru că au început să-i ardă călcâiele cocoşelului lui Cosma Movilă…

— Lasă, Pătrule, ce fierbe-n vinele boiernaşului nostru, este una, şi alta este povestea pentru care vreau să ne sfătuim. Boierul cel bătrân, când am plecat de la Hudeşti, m-a chemat la dânsul şi mi-a arătat ce avem de făcut pe unde ne-om duce. Se vede că ştia, sau bănuia mai multe decât pricepem noi, pentru că mi-a spus să am mare grijă de feciorul lui, să mă ţin scai de el, să nu-mi scape nimic din ce spune, sau din purtările lui. Şi mi-a mai zis, întărindu-şi spusele a doua oară, să i-l aduc acasă de bunăvoie sau cu sila. N-am înţeles ce vrea boierul şi i-am spus că nu se cuvine unei slugi să-şi asuprească stăpânul. Boierul Cosma a apăsat pe cuvinte ca să mi le întipăresc bine în minte: Nicoară, tu în faţa mea răspunzi de fecior cu capul. Acum, mi se pare mie sau nu, cred că încep să pricep câte ceva şi începe să-mi fie teamă.

— Prostii, i-a retezat-o Pătru, uitându-se cu milă la el. Ce teamă, bre? Şi de cine?

— Asta e, că nici eu nu ştiu. Nu mă gândesc la drumul de la noapte. Am făcut atâtea că unul peste e ca şi cum n-ar fi. Mă tem de băiet. A dat năpasta tinereţii peste el şi e în stare de orice.

— Ce-ar putea face? s-a arătat Pătru nedumerit.

— N-avem cum să ghicim noi ce-a să facă. Eu vă cer şi vouă să fiţi cu ochii în patru şi trag nădejdea că la Suceava au să se dezlege mai multe şi s-a alege şi ce trebuie să facem noi. Am poruncă straşnică să-l duc acasă. Boierii se răzvrătesc, cât înţeleg eu, printre ei se numără şi Condrea, tatăl fetei. Dacă-i la Suceava şi feciorul nostru-şi bagă-n plug cu el, îl luăm pe sus şi-l ducem la Hudeşti. Dacă-i pribeag, atunci om vede ce gânduri are băietul nostru. Fără ajutorul vostru n-am să mă descurc. Voi să fiţi alături de mine, orice-ar spune Ion. Noi trăim din mila boierului Cosma şi nu din a feciorului. Suntem datori să-l slujim pe boierul cel bătrân, şi dac-a leşi cu supărare, n-au decât să se judece între ei.

— Hm! a făcut gros Cârstea, şi faţa lui arăta că nu-i place ce aude şi petrece.

Pătru a spus – Bine! – s-a scuturat de parcă vorbele lui Nicoară i se aninaseră de haine şi s-a dus să vadă ce fac caii. Pe chindie, cei patru călăreţi părăseau Neamţul pe şleaul Sucevei. În frunte călărea feciorul de boieri şi pe chipul lui se citea că se află în clipe de mare tulburare. Văzându-l, Cârstea gândea că toate muierile ar trebui stârpite. Pătru, în schimb, nu pricepea ce l-a apucat pe bietul fecioraş, când lumea-i plină de fuste. Cum avea avere, n-avea decât să întindă mâna şi să culeagă, iar el, în loc să facă aşa, cum ar face oricare om înţelept, dă de ceasul morţii după o sfrijită, de n-o fi şi bolnavă, cu ochi de iarbă. Şi lui Pătru i se părea că lumea-i alcătuită strâmb, ca şi cum ziditorul ei fusese cu gândurile duse, când a clădit-o.

Au călărit în tăcere. Era lună, aerul limpede şi vântul s-a ostoit cu totul odată cu căderea serii. Prin pădurile prin care au trecut cântau privighetorile cuprinse de-o patimă neînţeleasă de Cârstea. Nu pricepea de unde au atâta putere şi atâta har.

Când au trecut prin făgetul de la Boroia lui Nicoară i s-a părut că umbre se strecoară prin pădure, în lături, odată cu ei. Au îndemnat caii, şi ieşind la larg, nu s-a mai zărit nici o mişcare sub lumina albă a lunii. Au ajuns în Suceava după miezul nopţii. Au tras la han, au mâncat putină pită cu caş şi a căzut care pe unde a putut. Erau frânţi. Ion n-avea somn şi nu era chip să se liniştească. Mai avea o nădejde: În Suceava să dea de urma Condreştilor. Poate că n-au pribegit, şi se află undeva, în ţară, nemernicul de la Neamţ neavând de unde să ştie, cum singur a mărturisit-o, care sunt gândurile şi căile bătute de un mare dregător. Nu-i venea să creadă că toată povestea lui de dragoste, care începuse aşa de frumos, în calea căreia nu se ivise nici o piedică, s-ar sfârşi atât de năprasnic. De unde atâta nenoroc şi de ce tocmai lui să i se întâmple o astfel de năpastă? S-a chinuit cu tot felul de întrebări şi de prepusuri până s-a luminat de ziuă. Nu ştia ce va face, dar nădăjduia să întâlnească în cetatea de scaun pe unul dintre feciorii de boieri pe care-i cunoştea şi, de la ei, sau cu ajutorul lor, să ispitească pe dregătorii târgului sau ai cetăţii ca să afle urma Condreştilor. S-a ridicat devreme din aşternutul care arăta jalnic, şi-a frecat obrazul cu apă rece, şi-a potrivit nişte haine mai arătoase, a încălecat şi a pornit-o dis de dimineaţă fără să-i mai trezească pe ceilalţi. L-a simţit Nicoară dar i-a făcut semn să stea liniştit şi omul, ostenit, s-a prăbuşit mulţumit că mai poate fura câteva clipe de somn. A luat-o, la întâmplare, pe uliţele târgului care începea să se dezmorţească. A trebuit să aştepte o bucată de timp până s-a mai săltat soarele pe cer, ca uliţele să se umple de lume şi de larma obişnuită. S-au ivit mai întâi slugile după cumpărături ce priveau cuhniile celor avuţi, apoi şi-au arătat feţele boieri şi boieroaice care se aflau în Suceava cu treburi la domnie şi se bucurau de acest prilej ca să cumpere şi lucruri scumpe, spiţerii şi mirodenii aduse de negustori moldoveni şi levantini, lucruri scumpe de îmbrăcăminte europeneşti sau din Constantinopol sau şi mai de departe, din ţările răsăritului. Printre asemenea cumpărători iscodea Ion şi căutarea nu i-a fost zadarnică. Pe la trei ceasuri din zi l-a zărit pe feciorul vornicului Huhulea. N-a trecut multă vreme până să afle Niculăeş despre ce este vorba, nu înainte de a se lega cu straşnice jurăminte că de-l va arde şi cu fierul roşu şi el n-a să spuie nimănui, nici celor din casă, din cele ce i-a destăinuit feciorul lui Cosma Movilă. Niculăeş, se afla de mai multe zile în Suceava şi avusese timp să cunoască ce se petrece în cetatea de scaun, unde sosise şi domnul, şi ce se petrece în ţara Moldovei. Ascultându-l, Ion înţelegea acum o samă de lucruri al căror rost îi scăpase nu cu multă vreme în urmă. Străin de tot ce se petrecea în jurul său şi cu gândurile adunate toate într-un singur loc, n-a presimţit nenorocirile care aveau să se abată asupra lui şi a ţării. Abia cu o lună în urmă, aici în cetatea de scaun se porneau toate, sub zodia blândă şi luminoasă a unei primăveri care făgăduia belşug pe şesurile, pe dealurile şi munţii Moldovei şi bunăvoinţă între oameni. Sub o asemenea zodie nu şi-a închipuit că în loc de pace între oameni s-a aşezat dezbinarea şi în loc să se bucure de ceea ce făgăduieşte cerul sunt bântuiţi de ură şi gata să se sfâşie ca lupii între ei. Acum s-au ridicat împotriva domnului şi stăpânului lor. Şi-au părăsit curţile şi averile agonisite neam de neam cu multă trudă şi au luat drumul pribegiei presărat cu nenumărate necazuri şi umilinţe. Trufia le-a întunecat judecata, i-a împins să fugă în ţările din preajmă, de unde au să uneltească împotriva ţării şi a domnului. Acum înţelegea Ion tâlcul poruncilor date de Cosma Movilă şi pe care el le-a dus slugilor din Ţara de Jos şi tâlcul unor poveţe pe care i le-a dat ca părinte pentru a-l feri de rele. Dar lui Ion nu-i păsa nici de ţară, nici de domn. El n-avea nimic nici cu ţara, nici cu domnul. Ţara era mare şi surdă la necazurile lui, iar domnul se afla între ziduri de cetate puternică şi ce-i păsa lui de nenorocirile care se abat asupra unor supuşi ai lui? El vedea că din pricina nebuniei unor boieri au fost spulberate cele mai frumoase visuri pe care le-a făurit un om, că peste el, feciorul lui Cosma, s-a prăbuşit cerul şi dacă soarele strălucea pe cer, el nu-i mai vedea strălucirea, nu-i mai simţea nici căldura şi nu-l mai mişca nici frumuseţea zăvoaielor şi pădurilor înverzite, a livezilor de pomi înfloriţi, toate-i erau străine şi reci pentru că sufletul lui neprihănit era acum pustiit. Oho, de i-ar fi putut strânge şi beli pe toţi aceşti nemernici! Dar ce să se facă el, când printre ei se afla şi fostul pârcălab al Neamţului? Şi nu de pârcălab îi era lui, i-ar fi smuls barba fir cu fir, i-ar fi strivit ţeasta pentru rătăcirea care-i sfărâma lui inima, ci de fata pârcălabului. Şi se înverşuna împotriva lui Condrea, care ajunsese mare dregător, avea tot ce-i trebuie, nimeni nu i-ar fi stat împotrivă, dacă ar fi dorit să-şi sporească satele stăpânite, sta cu cinste în sfatul domnesc, ce mai dorea acum nebunul şi mişelul de Condrea? Să ajungă domn? Nu putea sta cuminte în ţară? Când se gândea că tot rostul vieţii lui a depins de hotărârea pe care a luat-o într-o clipă un nebun, Ion simţea cum i se goleşte capul şi rămânea năuc şi străin de toate.

Niculăeş nu ştia nimic despre Condrea şi ai săi. Se afla atunci în Suceava şi Petre, fiul lui Albotă, care fusese chemat acum ca să facă parte din sfatul domnesc. Fiind prieteni, avea să se ducă neîntârziat la el şi fără să-i spună pentru cine şi de ce, avea să-l ispitească şi nu se putea ca Petre să nu ştie unele lucruri. Au hotărât ca de îndată ce va afla ceva să-l caute la hanul lui. Dacă nu era el, să lase om care ştia unde se află stăpânul său ca să-l ducă fără întârziere la Ion.

Abia se despărţiră cei doi şi Nicoară, pe a cărei faţă se citea cu uşurinţă supărarea amestecată cu mare îngrijorare, se alătura de stăpânul său pe care-l aşteptase o vreme şi văzând că zăboveşte i-a pornit şi pe ceilalţi doi să bată uliţele târgului şi să ia urma stăpânului până nu se întâmpla cine ştie ce poveste. Ion n-a văzut, n-a simţit nimic. S-a îndreptat spre han, închis în el şi încercând cu desperarea omului care se îneacă, să găsească un pai care să-l ajute să iasă la un liman oarecare. Până să i se aducă ceva de mâncare, deşi se împotrivise dar primise în cele din urmă ca să scape de cicăleala oamenilor – între timp sosiseră la han şi Cârstea cu Pătru – s-a aruncat pe pat, simţindu-se sfârşit şi trupeşte şi sufleteşte. A aţipit fără să-şi dea seama şi în puţinele clipe în care a dormit i s-a arătat Măgdălina. Venea de afară, învăluită în lumină şi pătrundea în camera în care era el, uitându-se în ochii lui. Părea că pluteşte şi zâmbea uşor. Chipul ei arăta multă bucurie şi Ion o aştepta şi ştia că peste câteva clipe ea i se va arunca în braţe. O bucurie nesfârşită i-a cuprins fiinţa şi fără ca ochii lui să-i părăsească pe ai fetei, s-a ridicat într-o mână ca s-o primească. Încercarea de a se desprinde de pat l-a făcut să zvâcnească şi să se întoarcă la starea de veghe. A înţeles că a fost vorba de o amăgire, a gemut ca o vită rănită, ar fi dat orice ca să cadă iarăşi în somn şi să refacă vraja visului ce se topise.

Când a apărut Nicoară i-a spus să-i lase talgerele cu mâncare acolo şi să plece. Era răvăşit, avea chipul unuia bolnav, fapt care l-a îngrijorat pe omul său de încredere. Cârstea era de părere că feciorul lui Cosma Movilă e vrăjit, nu mai este stăpân pe mintea şi pe trupul lui. Ştie el bine ce-nseamnă asta pentru că i s-a întâmplat şi lui cândva, demult, ceva asemuitor şi de atunci s-a lecuit de femei. Din starea asta a lui, numai o blestemată de vrăjitoare mai tare ca fata boierului l-ar putea dezlega.

Pătru s-a arătat scârbit de toate câte se petreceau de o zi încoace. O chelfăneală, stropită bine cu apă rece ca să-i scadă harmăsăraşului căldurile, o vânătoare în munţi de mai multe zile, până i-o frânge trupul şi o altă muiere, erau, după mintea lui, cele mai bune leacuri.

Nicoară s-a uitat cu milă la amândoi, i-a înjurat în gând şi după o vreme s-a dus la stăpân, chipurile să ia porunci, dar de fapt să vadă ce face. Ion nu se atinsese de mâncare, zăcea aproape fără suflare întins pe pat. A încercat să-l aducă pe lume, l-a îndemnat să mănânce, nu de alta, dar nu se ştie ce drumuri şi ce necazuri vor avea de înfruntat. Lihnit de foame şi cu mintea bolnavă nu poţi să faci nimic, te biruie şi un nevolnic, nu poţi sa iei o hotărâre ca lumea. Ion s-a uitat la el în duşmănie amestecată cu silă, a încercat să îmbuce ceva, dar merindele erau amare şi i se încleiau în gură. A băut apă şi n-a primit altă băutură. A tresărit când s-au apropiat paşi hotărâţi de uşa lui şi şi-a auzit numele strigat. Era Niculăeş.

A încercat să ghicească de pe faţa prietenului dacă-i aduce veste bună sau rea. I s-a strâns inima când Niculăeş a început să vorbească despre căldura de afară, despre ce vede înăuntru.

Nu era a bună. L-a răbdat un timp după care i-a curmat vorbăria spusă pe un glas care voia să fie voios, întrebându-l de-a dreptul:

— Ce-ai aflat despre Condreşti?

— Petre l-a iscodit pe tatăl său, iar Albotă, când a auzit de Condrea, l-a suduit rău, ca pe un nemernic care a luat calea pribegiei, în Lehia, unde se află hicleanul de Cosma Şarpe.

— Lehia! a bolborosit Ion, şi s-a repezit afară.