VII.

După ce au părăsit casa domnească din Hârlău, unii dintre marii dregători erau îngrijoraţi, alţii mânioşi şi strigau în gura mare ce aveau pe suflet, fără nici o sfială. Despărţirea în două tabere s-a făcut de la sine. De partea domnului se arătau a fi, pe faţă, Hrană spătarul, Petrică hatmanul, cel care fusese numit în locul lui Arbure, cei doi fraţi Cârjă şi Negrilă, boier în sfat, fără dregătorie. Isac se scosese el singur din orice socoteală, dar ştia cineva ce se află în sufletul bătrânului boier? Nu se ştia bine către cine se apleacă Stârcea stolnicul. Ceilalţi, Petru vornic, pârcălabii de la Neamţ Costea şi Condrea, Toader pârcălabul de la Roman, Ieremia vistier, Trotuşan logofăt, Săcuian ceaşnic şi comisul Căţelan erau împotriva domnului. Alături de ei erau şi alţi mari boieri, o ştiau dinainte, pentru că înfruntarea dintre ei şi domn se prevăzuse de mai multă vreme. Cosma Şarpe nu fugise fără să fi avut mai înainte întâlniri tainice cu câţiva dintre ei şi, mai ales, cu Arbure. Doreau cu toţii înlocuirea unui domn care-şi arăta colţii de fiară tânără, lacomă şi nemiloasă. Aveau nevoie de un om vrednic în Lehia ca să capete încuviinţarea regelui pentru fapta lor. Cosma Şarpe avea să-i arate craiului lăşesc că ridicarea lor împotriva lui Ştefăniţă este spre binele crăiei şi a întregii creştinătăţi. Ei erau gata şi Cosma Şarpe era împuternicit s-o facă în numele lor, să se supună craiului odată cu ţara Moldovei, ameninţată ca niciodată de puterea otomană ce se înstăpânise pe vestita şi puternica cetate a Belgradului. Sultanul Suliman avea de ales două căi pentru a pătrunde spre inima Europei: să pornească cu toată puterea lui fie asupra Budei, fie asupra Moldovei. Nimeni nu avea cum să ghicească ce alegere va face sultanul şi de aceea ei, ca oameni prevăzători, vroiau să se pună la adăpost prin legături strânse şi trainice cu craiul Jicmont.

Numai să-i sprijine craiul ca să scape ţara şi pe ei de acest domn tânăr, schimbător, care dă semne că va fi un mare tiran. Prin uciderea lui Arbure dovedea că nu-i pasa de viaţa celor mai de seamă oameni ai ţarii şi se adeverea presupunerea lor în legătură cu sufletul însetat de sânge al călăului.

S-au adunat cu toţii la gazda unde trăsese Ieremia vistier. Pe lângă mari dregători mai erau şi alţi boieri de seamă, printre aceştia numărându-se şi Gavrilă vistiernic, Maxin Udrea, Gheorghe de la Frătăuţi, Ivanco logofăt şi alţii.

— Fraţilor, a cuvântat primul Ieremia, vistierul cel mare, suntem mulţi şi suntem tari, toată fruntea marii boierimi moldovene – afară de câţiva nevolnici care şi-au trădat cinul pentru o dregătorie la acest Iuda, duşman al neamului boieresc – este alături de noi. Trebuie să facem ceva pentru a scăpa de un domn însetat de sângele boieresc.

— Să ne ridicăm cu putere asupra lui, a fost de părere pârcălabul Condrea de la Neamţ.

— Aşa e, au strigat într-un glas ceilalţi doi pârcălabi, Costea şi Toader.

— Ca să ne ridicăm cu putere asupra domnului, trebuie să avem alt domn, a cuvântat logofătul cel mare Trotuşan. Dacă nu avem un domn, nu ne vor urma boiernaşii şi nici păcătoasa de răzăşime.

— Pretendenţi sunt destui, a spus Săcuian, paharnicul.

— Pe care-l alegem? s-a mirat Costea de la Neamţ.

— Pe Petru Pribeagul, a luat cuvântul Căţelan, comisul. El se află în Polonia, acolo este şi Cosma Şarpe şi putem nădăjdui şi la ajutor de la leşi. Chiar dacă Jicmont ar fi împotrivă şi nu văd de ce ar fi. Sunt voievozii podoleni, de-o lege cu noi care, pentru câştig, s-ar putea să-şi pună capetele alături de noi.

— Eu zic, fraţilor, a cuvântat din nou Ieremia vistier să nu ne ducem aşa departe. Îl avem aici pe fratele mai mic al domnului, pe Petru. Ispitit de careva dintre noi, s-ar putea să-i placă dulceaţa scaunului domnesc. Dacă el este cu noi, atunci avem toată nădejdea că vom izbândi.

— Dar cine să-l ademenească pe Petru? a întrebat unul dintre boieri.

— Eu zic, a fost de părere acelaşi Ieremia, să încerce unul dintre fiii lui Arbure, Nichita sau Toader. Ei au crescut împreună cu feciorii lui Bogdan Vodă, îl cunosc bine deci pe Petru aşa că nici n-ar bate la ochi întâlnirea dintre ei.

— Numai de-ar primi să facă una ca asta.

— Moartea tatălui a turnat venin destul în vinele lor împotriva domnului hain.

— Dar cine va vorbi cu feciorii lui Arbure?

— Am să încerc eu, s-a oferit Vasco, cel care-i fusese prieten fostului portar al Sucevei.

— E de trebuinţă să mai facem ceva fără nici o zăbavă. Să le aducem la cunoştinţă şi celorlalţi boieri ca să stea gata. Dacă noi cei puţini nu izbutim să-l înlăturăm pe Ştefăniţă cu Petru, s-ar putea să fie nevoie de ridicarea grabnică a tuturor pentru a-l doborî cu armele. Locul cel mai bun unde ar urma să lovim ar fi Hârlăul sau oricare altă curte domnească, pentru că tiranul va fi lipsit de multe slugi. Dacă ne scapă vom fi siliţi să aşteptăm ridicarea tuturor boierilor ca să-l înfruntăm cu sorţi de izbândă. Trebuie să lucrăm repede şi dacă se poate fără veste. Dacă nu izbutim, avem nevoie de cetatea Hotinului unde să ne adăpostim. Între zidurile ei îi putem primi şi pe alţi pribegi şi de acolo, cu ajutorul leşilor, om porni cu multă uşurinţă asupra tiranului. Nu ştiu care este gândul celor doi pârcălabi de acolo. Talabă, mai înţelept, ar putea să fie cu noi. Barbovschi, pe care l-a pus astă-iarnă în locul lui Grincovici, este prea tânăr ca să te încrezi în el, aşa că poate cu uşurinţă să fie cu noi, dar şi împotriva noastră. Maxin Udrea care-i de faţă şi care-l ştie bine pe Talabă, pentru că stăpânesc sate vecine, se cade să meargă degrabă la Hotin. Să se oprească şi la curţile lui Grincovici de la Frăţileni şi să-l ispitească pe Cosma Movilă, la Hudeşti, ca să se alăture şi ei nouă. De la Hudeşti la Prut nu-i decât un pas, iar de la Prut la Hotin nici o zi, dacă ai un cal bun. Taina celor chibzuite de noi este chezăşia izbânzii. Am încredere în toţi, dar să nu se supere nimeni dacă cer în numele vostru şi în folosul nostru ca să jure fiecare, pe sufletul lui şi al copiilor lui, cu mâna pe Evanghelie, că nu vor destăinui cele vorbite aici decât celor care se cuvine şi în care avem credinţa că vor fi alături de noi.

După ce s-a împlinit şi această cerere a marelui vistier, au pornit-o fiecare la gazdele lor. În aceeaşi zi, Maxin Udrea pornea în sus spre Botoşani ca să ajungă la Dorohoi şi apoi la Hudeşti, iar alţi patru gonaci se repezeau spre celelalte colţuri ale Moldovei ca să-i vestească pe boierii ştiuţi să se pregătească şi să-i aducă de partea lor şi pe cei care nu cunoşteau taina lor. Se punea mare nădejde în Petrea Cărăbăţ, vornicul Tării de Jos, la a cărui chemare s-ar fi strâns multă călărime cu bună faimă de luptători. Câştigarea lui însemna câştigarea unei jumătăţi de ţară. Câţiva dintre marii dregători fuseseră şi mai prevăzători: de mai multe zile ei îşi chemaseră oamenii de încredere şi dintr-o clipă-ntr-alta se aşteptau ca cei chemaţi să se ivească pe uliţele Hârlăului.

Boierul Vasco s-a repezit la feciorii lui Arbure care se pregăteau să ridice trupul tatălui lor ca să-l astruce în gropniţa din satul care purta numele neamului. Vasco a stat de vorbă cu Toader şi Nichita, i-a pus să juruie că nu vor destăinui nimic nimănui din cele ce vor afla. Nichita n-a vrut să primească dorinţa boierilor. O socotea că este cu mare primejdie pentru el şi frăţâne-său. Toader, mai nestăpânit din fire, şi plin de ură faţă de ucigaşul tatălui său, i-a făgăduit lui Vasco, în ciuda împotrivirii lui Nichita, că va lua legătura cu Petru, fratele domnului, mai înainte de a porni sicriul tatălui său din Hârlău. Prilej ca să-l vadă pe Petru s-a, ivit abia mâne-zi, spre nămiezi.

Petru era un tânăr firav la trup, cu o sănătate şubredă, despre oare nu se ştia prea mare lucru în afara curţii domneşti.

Ştefăniţă îi purta grija ca un frate nici prea bun, nici prea rău. Greutăţile domniei şi mai ales dorinţa tânărului domn de a fi stăpânul cu adevărat al ţării, nu-i mai lăsa timp pentru cei din casa lui, mai ales în ultimele luni, când în faţa sa se ridicaseră atâtea greutăţi. Petru se simţea stingher şi nu ştia ce să facă pentru a nu-l încurca pe fratele său şi nici pe ceilalţi. Ar fi dorit să stea într-un loc unde era mai multă linişte, în jurul lui Ştefăniţă era prea mare vânzoleală şi, deşi nu era dornic să afle ce se unelteşte în jurul domnului, ceva tot înţelesese că se petrece, iar osânda lui Arbure, pe care îl preţuise şi la care ţinuse ca la un părinte, îi arăta că în Moldova se pot întâmpla multe nenorociri. Când i s-a spus că Toader, fiul lui Arbure, doreşte să-l vadă, s-a întristat. Nu ştia cum să se poarte într-o împrejurare ca asta, îi era cu neputinţă să înşire vorbe care nu cuprindeau tot ce simte şi cum să-i arate el feciorului de boier cât de mult îl lovise moartea bătrânului. Nu pricepea nici rostul dorinţei lui Toader de a-i vorbi. L-a primit cu inima strânsă. Când i s-a spus că boierii ar vrea să-l aleagă domn în locul lui Ştefăniţă, un val de căldură i-a străbătut tot corpul din tălpi şi până în creştet. Toader l-a văzut cum i se îmbujorează faţa. A vrut să se apere de o cinste la care nu râvnise niciodată, dar Arbure cel tânăr a stăruit încercând să-i arate toată dulceaţa pe care ţi-o dă puterea neîngrădită de nimeni. Petru i-a cerut prietenului să-i dea răgaz. Trebuia să chibzuiască bine. Va da un răspuns cât mai grabnic. În caz că primeşte, îi va trimite vorbă că va merge la vânătoare, iar de nu – că-i mulţămeşte dar nu poate merge.

Cu acest răspuns s-a dus Vasco la Ieremia vistier. Era şi Trotuşan logofătul, Costea pârcălabul şi Căţelan, comisul.

Nehotărârea lui Petru nu le-a plăcut. Dacă s-ar fi arătat lacom, de domnie, atunci ar fi fost bine, ar fi avut în el îndreptăţirea faptei lor. Dacă nu primea? Boierii s-au sfătuit îndelung şi până la urmă au hotărât să încerce să-l înlăture pe Ştefăniţă şi să-l proclame domn pe Petru fie că acesta vrea, fie că nu.

Odată scăpaţi de leul cel tânăr, dacă era nevoie aveau să se lipsească şi de neîmplinitul de frate-său cu mult mai multă uşurinţă, alegând pe cel ce se va arăta gata să le împlinească dorinţele. Să zorească fiecare în parte ca în cât mai scurt timp slugile lor să le fie în preajmă şi împreună cu alţi boieri, chemaţi şi ei pentru aceeaşi mare răfuială, să-l răstoarne pe Ştefăniţă. Hotărârea lor era nestrămutată.

A urmat o noapte în care unii au dormit puţin, alţii deloc.

Petru simţea că-i cuprinde tot trupul un fel de sfârşeală, năduşea ca după aceea mâinile de la coate în jos şi picioarele mai în jos de genunchi să i se răcească. Blestema clipa în care-l primise pe fiul lui Arbure. Intrase la mare osândă. Se chinuia pentru că nu ştia ce să facă. I-ar fi plăcut ca tot ce se petrecea cu el să nu fie decât un vis urât, pe care lumina zorilor să-l şteargă şi să-i aducă împăcarea cu el însuşi. Încerca să se liniştească şi să doarmă, dar nu era chip. Zvâcnea, săgetat în inimă când îşi amintea cele vorbite şi de faptul că trebuia să ia el, cu de la sine putere, o hotărâre atât de mare.

Uneori îi venea să arunce ceva pe el în grabă şi să se repeadă la odăile domneşti, să se spovedească şi să scape de chinul care căzuse pe el. Asta însemna moartea prietenului său. Nu era de-ajuns că fusese ucis tatăl. Acum fiul, prin tot ce-i spusese lui, era un hiclean faţă de Ştefăniţă. Dar el însuşi, Petru, devenea un hiclean faţă de fratele şi de domnul ţării, dacă tăinuia cele aflate de la Toader Arbure. Se ruga pentru gândul cel bun, pentru liniştea sufletului său, dar nu era chip să le afle. Într-un singur fel şi-ar fi scăpat prietenul: să ia domnia, pentru o vreme, pe Ştefăniţă să-l bage la mănăstire şi după un timp, când se vor linişti lucrurile, să-i redea coroana fratelui. Nu i-a fost greu să priceapă că un astfel de gând e o mare gogomănie. Ridicarea lui în scaunul ţării însemna moartea lui Ştefăniţă. E drept că domnul se arătase cumplit, dar boierii care-l duşmăneau s-ar fi arătat mai îngăduitori cu cel pe care doreau să-l doboare? Şi nu l-ar fi sfârtecat numai ca să se ştie că sunt la adăpost de orice spaimă, că le rămân capetele pe umeri? Ce să facă el cu Toader? Să-l vestească în taină ca să ia drumul pribegiei? Se cădea lui, fecior şi frate de domn, să fie părtaş la o hiclenie? Cum de s-a lăsat băiatul ăsta amăgit?

Durerea nu poate să fie un sfetnic bun, dar nici n-o îndepărtezi dacă îţi pui capul în joc.

Zorii l-au găsit pe Petru sleit de o zbatere zadarnică, fără nici o ieşire. Palid, a ieşit în ceardacul casei domneşti, aşteptându-şi fratele să se trezească. Cerul era uşor însângerat spre răsărit, semn că va fi o zi caldă şi frumoasă. Adică o zi cu soare, pentru că numai frumoasă nu era pentru el. Oştenii de strajă se mişcau agale la intrările curţilor domneşti. Răcoarea de dimineaţă îi făcea bine. Şi mai bine ar fi fost să se afle în clipa aceea departe, cât mai departe de aceste curţi. I se vorbise de putere neîngrădită. Nu-l ademenea. Ş-apoi i-ar fi lăsat lui o asemenea putere când câştigarea ei stătuse în braţul altora? Şi la urma urmelor, lui nu-i trebuie putere. Auzise de la bătrânul Arbure că puterea îl strică pe om. Mic fiind, îşi închipuise că-l strică aşa cum s-ar strica o fructă, sau un stârv.

A înţeles mai târziu că nu despre trup e vorba, dar puterea nu l-a îmbiat, n-a râvnit-o niciodată, nu avea nevoie de ea nu-i făcea trebuinţă. Să-i fi cerut lui Toader să plece şi să nu mai pomenească în veci vorbele pe care i le spusese lui?

Iar îşi da seama că încearcă să se amăgească zadarnic. Toader se prinsese din prostie într-o horă al cărei sfârşit nu era altul decât butucul. Odată ajuns în ea n-avea cum să mai scape.

O horă a morţii! Simţea că-l ia cu frig şi iar slăbiciunea asta nenorocită, cu puţină ameţeală şi umezirea palmelor, a tâmplelor… Soarele s-a ridicat peste vârful copacilor de pe dealul din fată, şi lumina lui orbitoare a făcut ca lumea să intre sub puterea lui.

În sfârşit, se simte mişcare şi spre odăile domneşti. Copleşit şi gâtuit de tot ce avea pe suflet i-a cerut vătafului de copii, care slujea la odăi, să-l vestească pe domn. Are să-i vorbească grabnic, fără nici o întârziere. Peste câteva clipe, vătaful îl poftea să intre în odaia domnului. Ştefăniţă nici nu se dezmorţise dintr-un somn care-l cuprinsese abia spre ziuă.

— Ce-i cu tine, ce s-a întâmplat? l-a întrebat moale pe Petru, stăpânindu-se cu greu să nu facă zgomot la un căscat care făcuse să-i pârâie fălcile şi să-i pornească două boabe de sărătură de la colţul ochilor. Nu-şi închipuia că frate-său îi va aduce o veste deosebită. N-o făcuse niciodată, acum cine ştie ce lucru neînsemnat îl aducea cu noaptea-n cap. S-a şters cu dosul palmelor şi l-a privit. O fi bolnav, l-a fulgerat gândul pe Ştefăniţă, când l-a văzut în ce hal arată.

— E vorba de tine.

— De mine? s-a mirat Ştefăniţă.

— De scaunul tău şi al ţării.

Ştefăniţă a zvâcnit din pat, s-a apropiat de frate-său, l-a privit în ochi, l-a părăsit şi s-a îndreptat spre fereastră, s-a întors iarăşi cu faţa spre el şi i-a spus pe un ton potolit, aşa cum se cere când unul mai mare îi dă un sfat celui mai mic:

— Pătrule, nu te amesteca – adică nu-i de tine, dar nu şi-a sfârşit vorba, pentru că Pătru i-a luat-o din gură.

— Vor să mă amestece alţii.

— Cuuum?!

— Boierii ar vrea să mă pună pe mine domn.

— Care boieri şi când? l-a întrebat Ştefăniţă uluit.

— Toader Arbure a fost la mine.

— Când?

— Aseară.

— Şi ce-ai aşteptat până acum? Sau te pomeneşti că ţi-ar surâde.

— Nu-mi surâde nimic, dar trebuie să mă înţelegi. Am vrut să găsesc ceva…

— Tu?

— Nu te supăra…

— Lasă supărarea. Ce ţi-a spus Toader?

— Că boierii ar dori să mă aibă pe mine ca domn.

— Ce i-ai răspuns?

— Că nu vreau, dar el a stăruit încercând să-mi arate cât e de dulce domnia…

— Şi ce-ai hotărât?

— Că mă voi gândi şi i-oi da cât mai grabnic răspuns.

— Stai jos, nu te mai bâlţăi că mă scoţi din ţâţâni, şi nu ieşii din odaia asta. Dacă nu-ţi place, atunci îţi poruncesc să nu te clinteşti de aici. Bine că nu te-ai trezit mai târziu că ţi-aş fi rupt oasele. În timp ce vorbea, Ştefăniţă se îmbrăca în mare grabă, fără să mai aştepte ajutorul altora, cerând cu mare putere în glas să i se aducă lucrurile de care avea trebuinţă. A strigat să vină armaşul.

— Repede, să mi-i aduci pe Petrică hatmanul, pe Hrană spătarul, pe Cârjă. Tu, s-a întors iarăşi spre Petru, să mănânci ceva. Să ţi se aducă aici. Dac-o mai fi timp.

Şi timp n-a mai fost. Dregătorii chemaţi au venit în cea mai mare grabă. Ştefăniţă l-a luat pe Petru cu el. Vroia ca fratele să ştie ce se petrece în ţară, să judece şi el cu mintea lui cine-s vinovaţi şi cine nu. În puţine cuvinte, Ştefăniţă le-a arătat dregătorilor cele aflate de la Petru. Din felul cum vorbea şi cum se mişca se vedea cât de mare îi este mânia şi cât l-a tulburat această nouă uneltire. Ticăloşii vroiau să-i intre în casa. Să-l aţâţe pe frate împotriva fratelui şi unul dintre ei să-şi mânjească mâinile cu sângele celuilalt.

— Sunt fiare, nu oameni – a strigat cu mare mânie domnul. Am crezut că-i voi speria retezându-le capul. M-am înşelat. Bătrânul era un nume, l-au împins sub securea gâdelui pentru că ei sunt hotărâţi să devină stăpâni în ţara Moldovei, să asuprească, să împileze, să devină mai bogaţi, jecmănindu-i pe alţii, să-i îngenunche şi să-i strivească după bunul lor plac, fără ca cineva să le mai ceară socoteală. Pe ăştia nu-i satură decât pământul şi-i voi băga în pământ. Să trimitem armaşul şi să-i ridice fără veste.

— Măria ta, nu se poate.

— De ce să nu se poată, Hrană?

— Măria ta, sunt mulţi şi mai puternici decât noi.

— Vor îndrăzni să se împotrivească?

— Se vor împotrivi, măria ta.

— Nu vreau să-mi scape feciorii lui Arbure.

— Lasă-i să plece, măria ta, altfel le vor sări toţi ceilalţi în sprijin. ’

— Cum Hrană, vrei să spui că eu, stăpânul acestei ţări, nu pot să-i pedepsesc când vreau pe nişte hicleni?

— Măria ta, îi vei pedepsi, dar nu acum. Trebuie răbdare şi chibzuinţă, altfel ne vom pierde cu toţii capetele în Hârlău. Nu uita, măria ta, că sunt îndârjiţi, sunt bine înarmaţi, au multe slugi cu ei. Cât priveşte pe copiii lui Arbure, ei se vor îndrepta spre satul părintelui lor. Să-i lăsăm să plece. Fiind cu sicriul mortului nu vor merge prea repede. Măria ta slobozi din timp pe cineva la Suceava cu poruncă la pârcălabul cetăţii ca să repeadă oşteni îndeajuns de mulţi care să-i ridice fie în drumul spre Arbure, fie după ce l-au astrucat pe bătrân în locul de veci. N-au cum scăpa. Greul este cu ceştelalţi boieri. Trebuie să chibzuim bine ce trebuie să facem.

— Cârjă, Petrică, voi ce ziceţi?

— Măria ta, vorbi Cârjă, eu cred că este înţelept să urmăm sfatul lui Hrană.

Nu-şi terminase bine vorba Cârjă şi vătaful de aprozi pătrunsese în încăpere şi se strecurase până lângă domn căruia-i spunea ceva în şoaptă. Pe măsură ce asculta, chipul lui Ştefăniţă se făcea tot mai palid. Petru, fratele domnului, simţea cum îl ia iarăşi cu frig. Când vătaful a terminat ce-avea de zis, Ştefăniţă l-a întrebat pe Petrică hatmanul cine a pus oameni care să pândească drumurile spre Hârlău.

— Eu, măria ta, i-a răspuns hatmanul, s-a întâmplat ceva?

— Eşti o slugă credincioasă, Petrică, şi asta n-am s-o uit. Slugile noastre vestesc că în Hârlău au început să intre oameni bine înarmaţi care s-au îndreptat pe la gazdele unor dregători. Se pare că asemenea oaspeţi vor mai veni în ziua de astăzi.

— Măria ta, văzându-i ieri atât de îndârjiţi, m-am temut. Curajul lor se răzima pe ceva. Mai întâi am socotit iscusinţa lor ca luptători, apoi numărul lor şi al slugilor care-i însoţesc şi mi-am zis că s-ar putea să mai fie şi altceva. Am trimis de cu seară oameni pe drumurile care vin la Hârlău, să ia urma boierilor sau unor slugi boiereşti care vin într-acoace, chiar dacă îşi ascund armele şi se arată ca nişte călători oarecari. Prepusul meu s-a adeverit. Înseamnă că sunt hotărâţi să treacă la fapte. Măria ta se află acum în mare primejdie. Hârlăul este pentru noi o capcană.

— Doamne, a spus Cârjă, primul lucru ce trebuie făcut e să-i vestim pe marii dregători că măria ta este bolnav şi astăzi nu vom ţine sfat. Ei aşteaptă un răspuns de la fratele domniei-tale. Aşteptarea lor este un răgaz bun pentru noi. Trebuie să te părăsim şi noi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îndreptându-ne cât mai nepăsători spre gazdele noastre. Ne întoarcem pe la nămiezi. Oştenii din curtea măriei tale să fie cu toţii de faţă atunci când vom veni noi. Atunci vom hotărî cum e mai bine.

Răzvrătiţii aveau toate motivele să fie mulţumiţi. După credinţa lui Ieremia vistier, timpul lucra pentru ei. Dacă feciorul domnesc va primi să fie domn, va fi bine, dacă nu, puterea lor va creşte în fiecare zi şi avea tot temeiul s-o creadă, deoarece o parte dintre cei chemaţi sosiseră, iar acum i se adusese la cunoştinţă că au început să sosească slugi boiereşti şi câţiva boieri care erau alături de ei. În curând Hârlăul se va dovedi neîncăpător pentru câţi vor fi împotriva lui Ştefăniţă, iar acesta, cu oamenii pe care-i avea va fi stropşit fără mare greutate. Un oştean nu făcea cât un boier şi numai boierii vor fi mai numeroşi decât oştenii, başca slugile boiereştii ce nu erau mai prejos decât slujitorii domniei.

Când aprodul domnesc a adus vestea că în ziua aceea nu se va ţine sfat, măria-sa nefiind în apele ei, mulţi i-au dorit să-l vadă pe năsălie şi s-au bucurat că leul cel mic nu va fi în stare să-şi strunească oamenii şi să-i ducă la luptă. O oarecare îngrijorare a fost pentru ei tăcerea lui Petru. Firesc era să le fi trimis vorbă feciorilor lui Arbure. Aceştia nu aveau cum să întârzie în Hârlău, sicriul cu trupul fostului portar al Sucevei trebuia pornit de iznoavă spre lăcaşul de veci. Logofătul Trotuşan a fost de părere că Toader, care vorbise cu Pătru, să rămână până noaptea, iar ceilalţi copii şi neamurile lui Arbure să părăsească Hârlăul cât mai repede. Toader îi putea ajunge cu uşurinţă din urmă a doua zi. Sfatul a fost primit şi Toader a rămas până seara târziu, dar nici o mişcare dinspre curţile domneşti. Era limpede şi cu toţii au fost de aceeaşi părere că feciorul mai mic al lui Bogdan nu trece de partea lor. Ceea ce nu se ştia şi-i îngrijora pe boieri e dacă Petru a păstrat tăcerea asupra celor vorbite cu Toader Arbure, sau i-a mărturisit lui Ştefăniţă totul. Dacă i-a mărturisit însemna că domnul ştia că ei s-au hotărât să-l înlăture. Căţelan a fost de părere să mai aştepte până a doua zi, când întâlnirea lor cu domnul avea să-i lămurească dacă ştie sau nu. Nestăpânit cum îl ştiau, Ştefăniţă nu era în stare să ascundă o nemulţumire atât de mare cum era aceea stârnită de răzvrătirea lor împotriva puterii domneşti.

Trotuşan credea că e mai bine să pornească chiar atunci asupra curţii domneşti. Cei mai mulţi n-au primit sfatul logofătului. Mai bine să aştepte până a doua zi şi atunci se vor limpezi toate. Oricum era bine, aşa cum spunea Trotuşan, ca să fie pregătiţi de luptă în orice clipă. S-a hotărât să se odihnească numai în câteva case apropiate, pentru a se ajuta unul pe altul la nevoie. Se temeau de un atac al oamenilor lui Ştefăniţă, de o încercare a acestuia de a-i prinde pe unii dintre ei. S-au tocmit străji şi s-a dormit cu grijă. În zori erau pregătiţi să lovească curţile domneşti. Mai înainte însă de asta au trimis iscoade să vadă ce se întâmplă înlăuntrul acestora. Urma ca o parte dintre marii dregători să se prezinte ca şi cum ar fi vrut să afle care era starea sănătăţii domnului. Sub mantiile obişnuite trebuiau să fie înarmaţi ca pentru luptă. Ştiau acum că Petrică hatmanul, Hrană spătarul şi fraţii Cârjă se aflau la curtea domnească, din ziua trecută unde pătrunseseră pe rând spre nămiezi, fără să-i mai vadă cineva ieşind şi nici la gazdele lor nu se mai întorseseră. Iscoadele trimise la curtea domnească s-au întors arătând că la curţile domneşti este linişte. Oştenii de pază se află la porţi. După toate semnele s-ar părea că totul se desfăşoară după tipicul obişnuit.

Să nu fi aflat Ştefăniţă de la fratele său ce-au pus la cale boierii?

S-au sfătuit iarăşi între ei şi l-au trimis pe Trotuşan şi pe paharnicul Săcuian, să cerce să pătrundă la domn, iar ceilalţi s-au pregătit de luptă. După uciderea lui Ştefăniţă – boierii nici nu se gândeau că ar putea pierde această luptă – îl vor ridica cu sila pe Petru în scaunul ţării şi dacă vor vedea că nu se înţeleg cu el cum se cuvine, atunci avea să-l cheme pe Petru Pribeagul din Polonia.

Ajunşi la porţile curţii domneşti, Trotuşan şi Săcuian au cerut cu cel mai firesc glas să meargă după porunci la domnul lor. Oştenii le-au răspuns că au poruncă straşnică, dată de domn, ca să nu îngăduie nimănui să intre. S-a stropşit Trotuşan la nemernici ameninţându-i că-i va juca sub copitele calului dacă nu se dau în lături, dar oştenii nu s-au arătat înfricoşaţi. Ei se aflau în slujba domnului, a apăsat căpetenia lor care sosise tocmai atunci, din pricina larmei.

Trotuşan şi paharnicul au întors caii, au pornit-o în grabă spre locul unde se afla Ieremia şi cei trei pârcălabi câţi se aflau atunci la Hârlău. După un sfat scurt au hotărât să lovească, grosul la porţile din faţă, o altă parte urmând să treacă zidul din spate al curţilor, care nu era nici prea înalt şi nici într-o stare bună.

Cei care erau hotărâţi să lovească în faţă s-au rânduit pe uliţa cea mai însemnată a Hârlăului care ducea la curtea domnească şi au pornit-o la pas pentru a da răgaz celorlalţi să facă ocolul cuvenit pentru a ajunge în spatele curţilor. Din foişorul acestora se zărea limpede şi îngrijorător de aproape această ceată înarmată care părea mult mai numeroasă şi ameninţătoare din pricina strâmtimii locului.

Căpetenia străjilor a făcut un semn şi a strigat o poruncă pentru cei care nu-l vedeau şi oştenii s-au repezit cu toţii la caii care aşteptau înşăuaţi şi au pornit-o în mare grabă pe una din porţile aflate într-o latură a curţii.

La semnalul convenit, între cele două cete s-a pornit iureşul. Cei care au atacat în faţă, au rămas miraţi că nu-i întâmpină ploaia de săgeţi, obişnuită în asemenea împrejurări. Porţile s-au deschis de la prima încercare şi când au năvălit în curte, pustietate, nici ţipenie de om. S-au repezit şi au deschis cu putere uşile zăvorite ale casei domneşti. Toate erau la locul lor, numai oameni nu se aflau. Cei care trebuiau să lovească din spate trecând pe lângă gârliciul pivniţelor domneşti, au auzit sunete înăbuşite. O slugă boierească a spart cu toporul una din uşi şi dinlăuntru au năhoit spre lumină o lae de femei şi bărbaţi care slujeau la curte, spre marea nedumerire a boierilor hicleni.

Când s-au strecurat la curtea domnească Petrică Hatmanul, Cârje şi Hrană vistier, Ştefăniţă a ţinut iarăşi un sfat aprig cu ei. Domnul vroia să-şi arate puterea pe care i-o da domnia şi să-i prindă pe boieri unul câte unul.

— Aşa ceva nu se mai poate, măria ta, i-a spus Hrană. Le-au venit şi sosesc alte întăriri, iar noi nu le putem face faţă. Se aşteaptă la o lovitură din partea măriei tale din care pricină sunt pregătiţi de luptă şi stau mai mulţi la un loc. Ar porni asupra noastră din toate laturile şi oricât de tari am fi noi, până la urmă ne vor dovedi cu numărul şi cu puterea.

— Şi atunci ce să facem? Să-i aşteptăm aici. Va fi şi mai rău, decât dacă i-am lua fără veste.

— Măria ta, a cuvântat Cârje, nu avem decât o singură scăpare.

— Care? s-a repezit domnul.

— E noapte fără lună. Când se lasă întunericul ne putem strecura prin spatele sau pe latura curţilor, nu toţi, căci ş-ar face larmă mare, ci câte puţini ca să nu dăm de bănuit.

— Feciorul lui Bogdan care a avut curajul să înfigă lancea în porţile Liovului şi nepotul marelui Ştefan să fugă?

Era în glasul domnului tristeţe şi dezgust. Vă întreb pe voi, boieri credincioşi, e mai bine să fugi cu ruşine sau să mori cu cinste?

— Doamne, depinde pentru ce-o faci, fie pe una, fie pe alta, i-a răspuns Hrană.

— Şiretlicul, măria ta, căruia elenii cei vechi şi vestiţi îi spuneau stratagemata, nu-i o ruşine. Nu spunea craiul Jicmont, când să pornească asupra Moldovei, când măria ta n-aveai nici zece ani, că se va ţine de îndreptările şi învăţămintele lui Iulie Chezarul, ca să nu mai fie bătut, ca frăţâne-său Olbricht, de şiretlicurile noastre? Faţă de puterea de acum a boierilor să ne folosim de un şiretlic ca să-ţi scăpăm viaţa, şi după, om vedea. La larg şi cu adevărat stăpân pe ţară să vă vedem şi nu pe năsălie, pentru că pe un mort nimeni nu mai dă nici doi bani, oricât de mare domn ar fi fost.

— N-au să afle c-am fugit, măria ta, i-a răspuns Hrană.

— Cum n-au să afle când sunt atâtea suflete la curte? Pe soldaţi îi luăm cu noi, dar pe ceilalţi?

— În seara asta nu va părăsi nici o pasăre curtea domnească, a spus Petrică. Vor fi băgaţi la beci cu toţii. Cu binişorul şi ca să fie cinstiţi. Să li se dea să bea până or cădea pe jos. Unul din slujitori, spre ziuă, să-i închidă şi să fugă şi el. Alţii să păzească toate intrările şi zidurile. În noaptea asta nu va pune geană pe geană nici un slujitor.

— Şi dacă ne iau totuşi urma, dacă ne prind şi ne căsăpesc ca pe nişte fugari?

— O să ne punem noi toţi, ceştelalţi capetele, de va fi nevoie, i-a răspuns Petrică, hatmanul. Domnia ta, numai o grijă trebuie să ai: cât mai grabnic să ajungi la Suceava. Noi te vom urma. Între zidurile cetăţii va fi cu mult mai bine. În drum vom chema şi pe alţi boieri pe care-i ştim că-s cu credinţă să vină fără întârziere la Suceava. Măria ta sa n-ai nici o teamă. Ce va mai fi de trebuinţă, ne vom îngriji noi.

Pe la trei ceasuri din noapte, când încă nu cântaseră cocoşii întâia oară, Ştefăniţă însoţit de fratele său Petru, de Petrică hatmanul şi de Hrană părăsea curtea domnească, pe poarta din latura dinspre miazănoapte. La porţile din faţă se schimbau străjile cu mare larmă. La puţină vreme o altă ceată de slujitori sub mâna lui Cârjă şi a marelui armaş, duceau cu ei şi câteva lăzi cu lucrurile de preţ ale domnului. Curtea s-a golit, treptat, de slujitorii domneşti, afară de cei care făceau de strajă la porţile mari. O parte dintre aceştia din urmă au izbutit să fugă, alţii au fost prinşi şi hăcuiţi de boieri.

Pe domn nu mai puteau să-l prindă, iar cât priveşte Suceava – numai un nebun s-ar fi gândit să pornească asupra ei.

Boierii şi-au dat întâlnire la Neamţ unde erau pârcălabi Condrea şi Costea. Acolo trebuiau să se strângă cu toţii, pregătiţi de luptă sau să pribegească. Dacă Petrea Cărăbăţ nu li se alătura şi cel din Hotin nu trecea de partea lor, aveau nevoie de ajutor din afară.

Peste câteva zile, la Neamţ soseau călăreţi dinspre miazăzi şi miazănoapte. Veştile aduse de ei erau rele: Petrea Cărăbăţ nu era hotărât să treacă de partea lor, iar Maxin Udrea trecuse în Lehia.

Cei doi pârcălabi au urcat pe cai sculele de preţ şi au pornit-o pe sub munte ca să treacă şi ei în Lehia, iar de vor fi încolţiţi de oamenii domniei, să ia calea Bistriţei.

În ochii lor, norocul trecuse de partea tiranului.