XI.

S-au vălmăşit în minte-i chipuri cunoscute şi neştiute, apăreau împărecheri stranii, se topeau ca să facă loc altora ca, la rândul lor, şi ele să dispară, alunecând de parcă n-ar fi avut trupuri din carne şi oase care să le pună în legătură trainică cu pământul. Această fugă halucinantă a feţelor era însoţită de un vuiet nemaipomenit. Strigăte şi ţipete, izvorâte nu se ştie de unde, făceau să fie înfricoşătoare această vedenie.

Chiar şi atunci când pe chipurile ce se prindeau într-o neostenită mişcare se vădea o mare veselie, nu era vorba de o bucurie pământească, ochii lor aveau o sticlire de gheaţă care făcea ca râsul să se preschimbe-n rânjet. Şi din această vălmăşeală a răsărit chipul bărbos al lui Condrea, pe faţa căruia se vedea un zâmbet drăcesc, şi creştea matahala acoperind toată zarea, se apropia ameninţând cu o ghioagă uriaşă, bucurându-se dinainte că nu-i va scăpa prada care avea să fie strivită într-o clipă. Ion a încercat să se ferească, să fugă, dar picioarele nu i se puteau desprinde de pământ, şi l-a cuprins o groază fără margini. După care toate au fost supte de o putere năpraznică spre una dintre laturile zării şi nori vineţi au acoperit iarăşi firea. S-au aşternut şi câteva clipe de mare linişte, clipe care au durat cât un veac, pe care le-ar fi dorit fără de sfârşit, când i s-a arătat chipul Măgdălinei. Venea şi ea pe trâmbe de lumină care o purtau pe deasupra unor pajişti ce se întindeau la nesfârşit, sta cu capul puţin aplecat într-o parte şi se citea pe chipul ei o tristeţe nemărginită. L-a privit fără ură, fără bucurie sau fără milă, ca şi cum l-ar fi privit un străin pe care nu-l văzuse niciodată. Era un gând al ei pe care el îl înţelegea fără ca ea să rostească o vorbă. A întins mâinile spre ea şi a strigat-o cu un glas în care el vroia să fie şi dragoste şi disperare, dar fata luneca încet fără să ia aminte la nimic. Şi atunci, aceeaşi pasăre neagră ce şi-a întins aripile peste mintea şi lumina ochilor lui, s-a repezit cu ghiarele ca nişte căngi de oţel ca s-o prindă pe fată şi s-o ducă pe alte tărâmuri şi Ion a strigat înnebunit că o pierde iarăşi fără ca măcar să-i fi auzit glasul, a vrut să se repeadă spre fată, dar n-a izbutit să-şi urnească trupul care era ţintuit de pământ şi s-au topit iarăşi şi s-au vălmăşit toate rămânând stăruitoare ţipetele de mai înainte care izbucniseră, însoţite de izbituri de fiare ce sunau ascuţit prefăcându-se în şuierături nefiresc de puternice care făceau să-i ţiuie urechile şi tot capul. Şi negura a cuprins iarăşi toată fiinţa lui Ion şi flăcăul a simţit nevoia să vâslească în sus, spre înălţimi ca să descopere un fir cât de mic de lumină. Hăuri se căscau deasupra altor hăuri şi el încerca să se smulgă din întunericul care-l trăgea în jos, lipindu-se de el ca o smoală fierbinte, năclăindu-i trupul şi sufletul, aburi se vălătuceau în sus învăluindu-l şi încordarea lui a crescut, dorul şi năzuinţa spre lumină au fost şi mai puternice. Şi atunci s-a împlinit minunea: Întunericul şi fumul aburilor s-au vârtejit, alungându-se cerc după cerc până când s-a făcut o spărtură prin care a răzbit lumina şi albastrul cerului. A clipit nedumerit pentru că n-a înţeles ce se întâmplase cu el. Lumina şi culoarea cerului au fost rupte de trupuri de oameni, adică părţi de trupuri pe care le putea zări el şi de copite sau crupe de cai care se împingeau cu mare strigare şi se sprijineau unii pe alţii. Încet, încet Ion şi-a dat seama ce s-a întâmplat cu el. Trăia deci şi lupta se purta mai departe. A încercat să privească locul unde se afla căzut dar n-a putut să-şi mişte în voie capul. A zărit spre dreapta, nu departe de umărul lui, cum atârna capul unui ţăran, asta se vedea după căciulă, frânt parcă din grumaz. I se prelinsese o dâră de sânge la colţul gurii şi rămăsese cu capul ridicat într-o parte, cu ochii deschişi, privind neclintit în tina cu care trupul lui se înfrăţise iarăşi pentru veşnicie. Ion a încercat să-şi mişte o mână ca să se sprijine în ea, dar o durere ascuţită l-a săgetat iarăşi. Aceeaşi aburi, ca un fum alb s-au învălătucit acoperindu-i ochii şi fiinţa lui a lunecat iarăşi în întunericul care l-a sorbit fără să i se mai poată împotrivi.

Când a pornit la atac măria sa Ştefăniţă Vodă, cu cetele de boieri care stătuseră în preajma lui şi cu lefegiii pe care-i ţinea domnia, s-a urnit şi gloata pedestră ca să sprijine strădania celor din faţă.

Năvala pribegilor a fost oprită, zadarnic s-a vârtejit în mai multe rânduri ca să poată frânge puterea din faţa lor, că n-a fost chip: Cetele lor s-au tălăzuit fără să poată trece peste digul de care se izbeau, lupta s-a încins temeinic pe toată linia de bătaie şi asta însemna pieirea lor, pentru că puterea cea mare şi multă se afla de partea domnului. Petrea Cărăbăţ, bătrânul Cosma Şarpe şi alte căpetenii ale pribegilor au cercat să-şi ducă cu multă vitejie cetele la luptă, fără să se cruţe, îmbărbătându-i pe ceilalţi cu curajul lor. Ci nimica nu au folosit pentru că în inima pribegilor a început să-şi facă loc frica şi spaima. Ştiindu-şi moartea de-a pururea înaintea ochilor şi că nici loc de odihnă nu se află pentru ei, nu le-a mai stat inima la război. Au picat mulţi dintre ei. Condrea pârcălabul, după ce l-a împuns pe Ion, a încercat să sprijine o lovitură dintr-o latură pe care se grăbea să i-o dea lui Nicoară, care venise în ajutorul stăpânului său, dar n-a mai avut timp să-l întâmpine pe Pătru Manciu care l-a izbit cu sete peste coiful de oţel, după care l-a împuns de pe cal şi i-a pus juvăţul de gât. A fost prins şi cel de-al doilea pârcălab de la Neamţ. Aceeaşi soartă au avut şi alţii, fiind cotropiţi pribegii de numărul cel mare al oamenilor domniei. Alţii au fost hăcuiţi şi nu se putea aştepta nimeni la nici o îndurare. Acum nu mai era vorba de o luptă oarecare, avea loc o răfuială între cei de rând şi boierii care nu mai cunoşteau nici o îngrădire în pofta lor de a avea pământ şi putere.

După o vreme pribegii şi-au dat seama că vor pieri cu toţii, căci nu pot izbândi pe un domn căruia i-a sărit ţara într-ajutor. Şi atunci, în frunte cu Petrea Cărăbăţ, cu Cosma Şarpe şi cu pretendentul Petru Pribeagul au năzuit în jos, spre Bacău, ca să apuce calea munţilor şi să scape în Transilvania.

N-au putut să rupă lupta cu tocmeală, ci s-a răşchirat oastea lor fugând care încotro au văzut cu ochii. Cei ce-au izbutit să-i urmeze pe căpeteniile lor au scăpat cu bine, fără prea mare sminteală, cei care s-au răsfirat însă în cete mici, au fost urmăriţi prin păduri şi pe potecile de munte, unii fiind prinşi, mulţi dintre ei fiind măcelăriţi.

Ştefăniţă, mulţumit de izbândă, a trimis numai o mică parte din călărimea sa ca să ia urma pribegilor, pe ceilalţi i-a mai oprit o zi pe loc, după care i-a slobozit la căşile lor. În ziua aceea, când au rămas cu toţii în preajma domniei a avut loc şi o judecată a pribegilor prinşi. Domnul a hotărât să li se taie capetile ca mari trădători ce erau şi atunci au pierit Condrea, Costea pârcălab, Sima vistiernicul, Ivanco logofătul şi mulţi alţii, că osteniseră călăii de atâta muncă. Pe alţii, domnul i-a răsplătit cum se cuvine şi mulţi inşi au fost dăruiţi şi multora li s-a făcut cinstea de a fi numiţi viteji de către domn.

S-au grijit apoi fiecare de morţii şi de răniţii lor. Bătrânului Cosma Movilă, Ştefăniţă i-a mulţumit pentru credinţa arătată şi l-a chemat pe doftorul măriei sale ca să-i dea îngrijire feciorului de boier. Slugile lui Cosma au tocmit un soi de împletitură pe doi pari care au fost legaţi de doi cai şi pe împletitură au aşternut pocladă şi straie după care l-au pus peste ele pe Ion. Tânărul a izbutit să mai deschidă ochii odată când au pornit la drum, de la Târgul Romanului spre Hudeşti şi a înţeles că viaţa lui este în mare primejdie, încurajările celor din jur porneau din inimă, dar prea erau rostite cu un ce, în glas, care l-au făcut să priceapă că norocul lui cel bun de până atunci l-a părăsit. Simţea o durere ascuţită lângă umărul drept dar nu-şi da seama ce s-a întâmplat. Ghicea că nu este bine ce se petrecea cu el. Dacă ar fi fost ceva uşor nu şi-ar fi pierdut firea de atâtea ori şi nici n-ar fi zăcut în neştire. Dar nu apuca să revină printre cei vii şi iarăşi se afunda în neştiinţă şi întuneric. Boierul cel bătrân ştia că fiului său i-ar fi prins mai bine să stea nemişcat dar nu avea nici o curte pe aproape şi nici nu putea s-o lase pe jupâneasa lui să se prăpădească de grijă. Poruncise să meargă la Hudeşti pentru că acolo feciorul avea să fie bine îngrijit. Printre oamenii săi se afla şi unul priceput în oblojitul rănilor, Avram din Balasăneşti, vornic al curţilor boiereşti de dincolo de Prut.

Au călătorit greu, pentru că se mişcau cu multă îngrijire ca să nu-i dăuneze feciorului lui Cosma Movilă. Avram avea mână uşoară, era în stare să pună la loc orice os rupt sau numai sărit din încheietură, dintr-o singură mişcare, şi fără prea multă durere. Cel oblojit de el simţea o junghietură mare şi când se holba de durere şi încerca să sloboadă un răcnet, simţea cum se alină şi se ostoia durerea de parcă era luată cu mâna. Avram era slab în descântece. Asta era o treabă a muierilor, nu a bărbaţilor. Cunoştea însă puterea multor buruieni şi ştia cum să se folosească de ele pentru a vindeca răni diferite. I-a mărturisit stăpânului că rana lui Ion este cu mare primejdie. Va putea să scape dacă îl va ajuta tinereţea şi puterea lui.

După o săptămână de drum, boierul Cosma cu slugile pe care le avea în Ţara de Sus îşi făcea intrarea în curţile de pe apa Başeului. Jupâneasa Teodosia, care stătuse de veghe în ultimele zile când la Hudeşti începuseră să vină veşti despre ciocnirile şi lupta cu pribegii, veşti amestecate din care nu puteai lămuri mare lucru, cerceta ba bobii, ba visele avute, cu o ţigancă bătrână şi pricepută, în nădejdea că va desluşi ceva din ceea ce se petrecea departe de casa ei. Nici unele, nici altele nu i-au dezvăluit nici o taină şi iată acum, pe porţile curţilor domniei sale pătrundea ceata de oamenii care-i slujeau pe ei, pe urmaşii Hudiceştilor şi pe feţele lor nu se citea bucuria întoarcerii la vatră. Un semn rău şi ochii jupânesei au căutat pricina acestui rău, l-a zărit pe pan Cosma, nu l-a zărit însă pe Ion şi printre călăreţi a văzut targa purtată de cai şi a înţeles că nenorocirea s-a abătut asupra casei lor. A dat un ţipăt ascuţit, s-a clătinat o clipă şi slugile i-au sărit în ajutor, după care a strigat cu glas mare şi a cerut să i se spună dacă feciorul ei trăieşte sau nu. Pan Cosma a grăbit, s-a aflat repede lângă ea şi i-a strigat şi el, la rândul său, că Ion trăieşte.

Jupâneasa Teodosia s-a întors spre femei, a cerut să vină Rafira, ţiganca pe care toată lumea o socotea a fi un vraci neîntrecut, a poruncit să i se fiarbă apă şi să se pregătească odaia cea de lângă cuhnie pentru Ion. După care le-a cerut oamenilor să coboare cât mai repede pe fecior. Acesta începuse să aibă şi o uşoară fierbinţeală. Avram spunea că asta nu e bine deloc. Jupâneasa şi-a privit feciorul care zăcea alb şi neputincios şi iar a simţit o mare slăbiciune în trupul său după care, însoţindu-l, mărturisea cu o voce abia stăpânită, printre lacrimi, toată dragostea şi durerea pe care le trăia dumneaei în acele clipe. Era o jelanie, ca la mort, şi asta l-a mâniat pe pan Cosma, care şi-a văzut de ale sale şi ale slugilor. Viaţa trebuia să intre iarăşi pe făgaşul ei firesc, după această turburare pe care o stârnise nebunia marilor boieri ai ţării. Armele trebuiau curăţate şi îngrijite ca nişte lucruri de preţ ce erau. Cât îl priveşte pe fiu-său, dracu să mai înţeleagă, păgubos ca ăsta rar să mai vezi pe cineva. Când să te aştepţi la mari foloase din partea lui, căpiază după o muieruşcă şi bate hotarele ca s-o găsească, iar la război, să-i plângi de milă nu alta. Pan Cosma nu-şi putea închipui cum un tânăr cu îndemânarea lui Ion s-a lăsat răpus, de un războinic bun ce-i drept, dar feciorul său nu era singur, slugi vrednice, a căror vitejie a fost dovedită în atâtea rânduri, erau alături de el, îl putea deci dovedi el pe Condrea. Nicoară spune că a fost ceva acolo, nici el nu ştie bine ce, numai Ion de se va înzdrăveni va putea să lămurească, dar la război nu-ţi este îngăduit să ai clipe de şovăială sau de nebăgare de seamă. Dacă nu omori tu, te omoară duşmanul pe tine. Să nu ţie minte o învăţătură atât de simplă! Pe ce lume şi-o fi închipuit că trăieşte băiatul asta? O mângâiere avea pan Cosma: ceilalţi feciori, deşi mai mici, se arătau a fi cu picioarele pe pământ, nu cum era zăludul ăl mare. Era cu inima cătrănită boier Cosma şi pornit rău împotriva prostiei altora, de aceea a lăsat-o pe jupâneasa Teodosia să se descurce cum o şti şi cum o putea.

Erau clipe de alinare, când fierbinţeala părea că este în scădere. Faptul că sta nemişcat şi că scăpase de hurducătura care-l chinuise zile în şir, îl făceau să-şi vină în fire, pentru scurtă vreme. Era ca o desprindere de ceva greu, nedesluşit, care-l trăgeau în jos, iar revenirea printre cei vii şi sănătoşi era ca o limpezire, ca o plutire uşoară. Îi vedea chipul Teodosiei cum îl priveşte. În ochii ei îndureraţi era şi milă şi dragoste nesfârşită. Se bucura că-i poate spune câteva vorbe şi că el o ascultă şi o înţelege dar bucuria ei izvora dintr-o mare deznădejde.

Când creştea iarăşi fierbinţeala, simţea cum se pierde şi orice încercare de a se păstra cu mintea întreagă în lumea Hudeştilor pe care o cunoştea în toată alcătuirea ei, fiind în stare să spună în ce vreme a anului se află numai după, cântatul unui cocoş şi cârâitul găinilor, sau după zbaterea pomilor, sau puterea vântului şi a ploii, toată această strădanie a lui era zadarnică. Toate se topeau în timp ce fiinţa lui luneca într-o scufundare, care era ca o curgere fără oprire. Uneori, această lunecare se prefăcea într-o prăbuşire în neguri fără fund. Ceea ce-l îngrozea era faptul că hăul care se deschidea sub el era brăzdat de pânze uriaşe de metal, subţiri ca nişte pânze de joagăr, fără zimţi, cu dunga de sus ascuţită ca o lamă de brici, iar el se prăbuşea printre aceste lame, înţelegând că orice atingere ar fi însemnat despicarea lui. Era o repede prăbuşire, ameţitoare, cu zvâcniri într-o parte şi alta pentru a se feri de primejdie şi nu pricepea cum de se înfăptuia minunea şi scăpa teafăr. Creştea însă groaza odată cu această nălucire care nu părea să se mai sfârşească odată, iar cei din jurul lui nu înţelegeau de ce uneori geme şi tresare cu faţa schimonosită. Le puneau pe toate pe seama durerii şi îngrijorarea jupânesei Teodosia era mare şi cu temei. Cocea locul rănii şi dacă nu se oprea această coacere, copilul ei avea să se prăpădească. Înţelegea lucrul ăsta şi îşi chinuia mintea ca să găsească leacul care să-i scape feciorul. Rafira, ţiganca, îşi pusese tot meşteşugul ei la încercare. Fierturile şi oblojelile ei nu dovedeau că schimbă cu ceva starea lui Ion. Şi, deşi n-ar fi vrut, gândurile ei începeau să se adune şi nădejdile ei să se reazime într-o singură fiinţă de care-i era puţin teamă: Cârstina din Mlenăuţi. Până într-o zi, când l-a chemat pe Nicoară şi i-a cerut să încalece şi s-o aducă pe vrăjitoarea din satul aflat peste părău. Rafira s-a împotrivit cu îndârjire. Puterea şi tainele în stăpânirea cărora se afla nu trebuiau puse în cumpănă. Pan Cosma a pufnit, în semn că nu-i face plăcere o asemenea dezlegare. Dorinţa jupânesei Teodosia de a-şi scăpa odrasla era însă mai tare decât voinţa altora şi a treia zi după Sântă Maria Mică, pe chindie, Cârstina şi-a făcut intrarea în curţile de la Hudeşti. Era aşteptată cu nădejde amestecată cu teamă. O vrăjitoare trebuie să arate ca şi Ucigă-l-toaca cu care era însoţită. Chiar dacă nu i se văd corniţele de sub testemel şi nici codiţa de sub catrinţă, nasul trebuia să fie musai coroiat şi ascuţit, ochii sfredelitori, scăldându-se în ape murdare şi urdori, gura pungită şi faţa numai o încreţitură, gârbovită gata să încalece pe un ţap spurcat sau pe un măturoi şi să străbată văzduhul ca şi gândul. Cei care ştiau că vine şi o aşteptau, nu le-a venit să-şi creadă ochilor când au văzut pătrunzând pe poarta cea mică, o nevastă tânără şi frumoasă, cum rar se află printre oamenii de rând şi necăjiţi, în al căror trup se vădea întipărită truda de zi cu zi. Şi iată că din aceşti robi ai pământului răsărise, ca prin minune, o floare aleasă în care toate se îmbinau într-o fericită alcătuire care nu poate trece fără să stârnească o mare turburare între bărbaţi şi multă nemulţumire între femei.

Femeia nu arăta nici îndrăzneală, dar nici sfială. S-a purtat cu multă bună-cuviinţă în faţa jupânesei Teodosia care s-a arătat mirată că o fiinţă atât de tânără a avut răgazul să pătrundă în taina atâtor lucruri încât să i se ducă faima dincolo de hotarul satului în care văzuse lumina soarelui. A întrebat-o dacă a adus cele trebuitoare pentru un bolnav cum era feciorul ei şi Cârstina a mărturisit că-l ispitise pe Nicoară despre cele ce se petreceau la curtea boierească, aşa că a venit cu toate câte credea ea că-i vor fi de folos. Învelită în cârpe curate de în, se aflau în straiţa ţesută din lână, cu baeră frumos înflorată, rădăcini, frunze şi flori, al căror rost îl ştia numai ea. A cerut să-l vadă pe bolnav. Ion zăcea dus, cuprins iarăşi de o mare fierbinţeală. I-a pus mâna pe frunte şi a priceput că nu-i de şagă. Avea o mână cu degete lungi, de parcă neam din neamul ei nu pusese mâna pe sapă sau pe seceră. Erau mâini arse de soare, dar nu bătucite de muncă. L-a mângâiat pe bolnav pe frunte şi pe păr şi mai mult şoptit îi curgeau vorbele din gură, împerechindu-se în stihuri, într-un descântec pe care cei din jur nu-l înţelegeau. Mâna rece şi mângâierea ei l-au smuls pe Ion din starea lui, a clipit cu greu şi a încercat să înţeleagă ce se petrece cu el. Erau femei în jurul lui, a zărit-o pe jupâneasa Teodosia căreia a vrut să-i zâmbească, mai mult o schimonoseală al cărei tâlc a fost înţeles de mamă. Una dintre ele, necunoscută, i-a cerut îngăduinţa să-i vadă rana. A încuviinţat din ochi, s-a lăsat în seama unor mâini care lucrau uşor, aproape fără să le simtă. După ce i-a cercetat rana, Cârstina a rugat-o pe jupâneasa Teodosia să-i dea voie să treacă la cuhnie şi acolo a cerut slugilor să i se dea anumite vase şi să fie lăsată singură.

— Crezi Cârstina că poate scăpa? a întrebat-o jupâneasa Teodosia cu îndoială în glas.

— Stăpână, datoria noastră este să încercăm. Nu pot să făgăduiesc nimic. Dacă l-aş fi îngrijit de la început n-aş fi avut nici o îndoială. Acum e cam târziu. Mi-e frică să nu biruie coptura ce se poate întinde, dar am să încerc să-i vin de hac. Făgăduiesc să fac tot ce pot. Sunt însă puteri şi mai mari decât noi. Se întâmplă să izbândesc uneori acolo unde, alteori, trebuie să mă dau bătută. Am cu mine tot ce-mi trebuie: ierburi bune de pus pe rană, dar şi ierburi pentru fierturi care să-l întărească. Numai un lucru doresc, stăpână, dacă este cu putinţă. Să fiu lăsată în pace, de acum încolo să nu se mai amestece nimeni, în nici un chip.

— Şi dacă-i cu primejdie? s-a temut jupâneasa.

Cârstina a zâmbit. Ştia că oamenii au nevoie de ea, doresc ajutorul ei, dar că se şi tem de ea.

— Eu nu-i voi face nici un rău, stăpână. Numai că taina pe care o păstrez eu, trebuie să nu o cunoască nimeni, altfel îşi pierde puterea tot ce făptuiesc. M-am legat cu straşnic jurământ să nu spun nimic, până la moarte, când o să încredinţez tot ce ştiu unei alte fiinţe. Dar numai una trebuie să afle, nu mai multe. E un legământ pe care trebuie să-l ţiu.

Să nu vă fie frică. Se spun multe despre noi, dar puţine sunt adevărate. Ceea ce este adevărat şi vă pot spune, e că fiecare boală îşi are leacul ei, numai că trebuie să ştii care este buruiana aia lăsată de Dumnezeu, când trebuie culeasă şi cum trebuie luată. Sunt şi părţi de la păsări şi de la animale bune pentru leac. Iar pentru fiecare boală sunt vorbe care trebuiesc rostite numai într-un fel şi într-o anumită vreme, când se pregăteşte băutura sau unsoarea. Eu, stăpână, nu sunt vrăjitoare, deşi lumea crede altfel. Nu m-am încumetat şi nici nu mă încumet să trec dincolo de cele lumeşti, pentru că mă tem pentru sufletul şi pentru viaţa mea.

— Fă-ţi datoria fără grijă şi te-oi răsplăti cum se cuvine. Spune părintele Naftanailă că numai prin rugăciune şi credinţă se poate tămădui cineva, pentru că orice tămăduială vine de la Dumnezeu.

— Părintele Naftanailă are dreptate, stăpână, dar vezi domnia ta că toate câte sunt sub cer şi pe pământ sunt tot de la Dumnezeu lăsate. Şi buruiana, şi vietatea de care mă folosesc eu, ca şi darul pe care-l am de a vindeca, sunt tot de la Dumnezeu.

Toate astea au fost spuse cât Cârstina îşi căuta şi împărţea seminţele, frunzele, florile pe care le scotea rând pe rând din straiţă şi când s-a oprit, semn că vrea să-şi vadă singură de meşteşugul ei, jupâneasa Teodosia a ieşit, împăcată oarecum de vorbele femeii, vorbe cuminţi şi aşezate, rostite cu frică de Dumnezeu, ceea ce însemna că nu are nimic cu Necuratul şi jupâneasa şi-a făcut cruce şi s-a stuchit în sân.

Aceeaşi femeie, al cărei chip nu-l cunoştea, l-a silit pe Ion să soarbă o bătură amară, când întunericul se lăsa peste curţile de la Hudeşti. Îi era mai greu când se lăsa noaptea. A sorbit cu mare scârbă băutura dată cu multă îndemânare, după care o ţigancă împreună cu femeia aceea l-au lăsat uşor între perine. A urmat apoi desfăcutul rănii. Fesele desprinse împrăştiau un miros greu. Aceleaşi mâini care-l cercetaseră spre seară, aproape pe nesimţite, au spălat rana cu o fiertură anume făcută, după care a pus unsoare şi peste unsoare frunza lată a unei plante pe care n-o luase în seamă până atunci. I-a fost greu şi durerea l-a săgetat în mai multe rânduri. Vorbele femeii curgeau mereu, fără nici o noimă pentru el, căci n-avea putere să le pătrundă înţelesul şi femeia ştia asta, din care pricină îşi vedea liniştită de treburile ei. La lumina opaiţului, oblojeala a mai fost schimbată o dată în timpul nopţii. La ziuă, Ion a fost silit să bea iarăşi fiertura amară şi iar s-a schimbat oblojeala. Rana era curăţată de patru ori pe zi şi o dată noaptea, băutura aceea amară a trebuit să o soarbă de trei ori pe zi. Bolnavul zăcea pierdut mai toată ziua şi Cârstina îl vedea cum se zbuciumă în somnul lui primejdios, care-i muncea şi mai mult trupul şi sufletul. Sta mereu în preajma lui de parcă s-ar fi bătut şi ea cu boala, când îl scutura rău fierbinţeala, îi cuprindea fruntea cu palma şi rostea vorbe numai de ea ştiute. Fura câteva ceasuri de somn, într-o odaie a slugilor, în care mai văcuia o bătrână, după care iarăşi venea lângă patul lui Ion. Ştia că boierii din Hudeşti au un flăcău, şi-l zărise de câteva ori de departe, dar niciodată nu-l privise pe Ion de aproape ca acum. Privindu-l şi grijindu-l toată vremea, în sufletul ei şi-a făcut loc o mare părere de rău la gândul că un asemenea fecior, puternic şi frumos, ar fi putut să închidă ochii pe vecie. Când rămânea numai ea cu Ion şi acesta era cuprins iarăşi de fierbinţeală, îi mângâia fruntea şi pletele, sufla peste faţa lui rostind cu mare încordare vorbe care să-i aducă alinare. Când Ion îşi venea în fire şi deschidea ochii, ea se aşeza cuminte pe un scaun, nu departe de patul bolnavului şi aştepta. I-ar fi părut nespus de rău ca un flăcău ca Ion să se prăpădească, dar gândurile ei erau curate şi toată fiinţa ei trăia într-o mare încordare, străduindu-se cu toată puterea darului ei să-i vină în ajutor feciorului care se afla între viaţă şi moarte. A mai adăugat încă o fiertură pe care Ion a trebuit s-o înghită cu anevoie şi după trei zile de zbucium şi de înfruntare, a apărut primul semn că boala ar putea sa fie biruită. Ion a rămas treaz mai multă vreme. Avea mintea limpede şi pentru prima dată de când fusese rănit pe câmpul de luptă, era stăpân pe gândurile sale, în stare să înţeleagă ce s-a întâmplat cu el, cât de mare a fost şi era încă primejdia care-i ameninţa viaţa. Cârstina s-a strecurat pe uşă şi a chemat-o pe jupâneasa Teodosia ca să-şi vadă fiul în stare de veghe. Chipul mamei, pe care se citea durerea dar şi fiorul primei nădejdi, vorbele ei în care se simţea cât de mare îi era îngrijorarea, l-au mişcat pe Ion. S-a bucurat pentru bucuria şi căldura cu care-l învăluia singura fiinţă pe lume care nu-i cerea nimic în schimbul simţămintelor ei. Pricepea acum că trebuie să dai ca să ţi se dea, că nu există nici o împrejurare în viaţă în care să fii unicul părtaş al unor mari bucurii sau dureri, cu excepţia acestei fiinţe care se apleca asupra lui stăpânindu-şi cu greu şuvoiul de lacrimi ce sta să zbucnească nestăvilit – de durere dar şi de bucurie – atunci când era vorba de soarta vlăstarului ei. S-a întristat pentru nevolnicia omului şi mai cu seamă pentru starea lui de atunci care-i arătă cât de firavă şi de neputincioasă este fiinţa omenească. Se socotise tare, de nebiruit şi iată că acum zăcea ca un netrebnic, puterea lui sufletească n-avea nici un preţ, iar slăbiciunea lui trupească-l umilea. N-a dat glas gândurilor sale pentru că n-a vrut să-şi supere mama. Jupâneasa Teodosia nu l-ar fi înţeles şi s-ar fi întristat şi mai mult. Îi căşunase şi aşa destule griji, n-avea de ce să le sporească cu nemulţumirea care zăcea în sufletul său. Zvonul de glasuri şi mişcarea pe care a simţit-o în casa şi curţile de la Hudeşti nu i-au spus nimic. Prăbuşirea aceea nesfârşită în hăul plin de capcane care-i bântuia mereu mintea cuprinsă de fierbinţeală, poate că ar fi dus până la urmă la o scufundare lină în nefiinţă şi o asemenea încheiere i se părea că ar fi fost mai potrivită. Mintea şi sufletul lui erau turburi nu numai din pricina suferinţelor trupeşti. Acestea se adăogaseră altora, mult mai adânci. Într-un moment în care nădăjduise o dezlegare pentru chinurile care-i pustiiseră inima din primăvară şi până în toamnă. Şi ce s-a ales din toate nădejdile sale? Acest gând i-a răvăşit întreaga fiinţă, l-a cuprins iarăşi o mare slăbiciune şi a închis ochii. Cei ai casei l-au părăsit pentru a nu-i spori cu prezenţa lor neodihna. S-a aşternut iarăşi liniştea în odaia lui.

Când a deschis ochii, în lumina potolită care umplea încăperea, a desluşit, de data aceasta şi mai bine, chipul acela de ţărancă ce se amesteca mereu în vedeniile lui. Era deci o fiinţă din carne şi oase, care-l veghea pe el, o fiinţă pe care n-o cunoscuse până atunci şi al cărei rost nu-l înţelegea. A privit-o îndelung, aşa cum o făcea fără să-şi dea seama şi în alte dăţi, cu alte lucruri din casă, până ce ele se vălmăşeau împletindu-se cu altele pe care le năştea mintea lui înfierbântată. De data aceasta, însă, a rămas treaz şi femeia tânără, din faţa lui, s-a păstrat ea însăşi neclintită, într-o aşteptare al cărei tâlc îi scăpa. Nu era în stare să înţeleagă dacă-i frumoasă sau nu, pentru că mintea lui nici nu putea să cuprindă asemenea gânduri, dar o simţea ca pe ceva care-i făcea bine, cum ar fi o apă care-ţi potoleşte cu răcoarea ei arşiţa ce-ţi chinuie trupul. O stare ciudată a sufletului său, nelămurită, pe care o primea aşa cum venea, fără să-i caute rostul.

Într-un târziu a izbutit s-o întrebe, cu un glas în care se vădea slăbiciunea lui, cine este, de unde vine şi ce caută ea acolo.

Iar fiinţa asta, care stăruia în acelaşi loc, s-a dovedit că are glas, deci nu era nicicum o închipuire, iar glasul ei era plăcut, învăluind vorbele ce izvorau fără nici o oprelişte cu un sunet care avea în el mari limpezimi, şi această înlănţuire era ca o vrajă, ca un leac menit să-i strecoare pe nesimţite liniştea de care întreaga lui fiinţă avea nevoie.