XII.

Părinţii Cârstinei se născuseră vecini pe pământurile care ţineau de moşia străveche a Hudiceştilor de la Hudeşti şi Mlenăuţi. Ultimul sat era aşezat spre soare-apune faţă de Hudeşti şi dintre casele lui se înfiripa un izvor care se vărsa în Başeu. De pe coastele printre care se scurgea pârâul se puteau zări curţile, morile şi helăştaele boiereşti de pe Başeu. Mlenăuţii nu era un sat mare, abia douăzeci şi cinci de gospodării. Case mărunte şi prăpădite, care se înălţau cu greu deasupra pământului, se pierdeau între grădinile cu pomi şi salcâmi printre care erau risipite ştiubee cu albine.

Coste Streşină moştenise gospodăria părintească ce se afla chiar pe locul de unde izvora pârâul iar casa lui, cu cele ce se cuprindeau în ea, nu se deosebeau prea mult de celelalte gospodării din sat. Nici viaţa mlenăuţenilor nu se deosebea prea mult una de a altuia, bucuriile şi nenorocirile fiind asemănătoare pentru ei toţi, pentru că şi unele şi altele veneau, îndeobşte, de sus.

Când se arătau semnele că primăvara se va statornici în Ţara de Sus, pe vremuri, venea vornicul curţilor boiereşti de la Hudeşti, se aduna toată obştea satului şi se împărţeau delniţele din moşia boierească, fiecare delniţă cuprinzând loc destul de sămănat mei şi grâu cât să ajungă celor din casă şi să se dea şi zeciuiala cuvenită boierului. Păşunea era în folosinţa obştii şi deoarece făcea parte tot din trupul moşiei boiereşti, oamenii erau datori să-i dea boierului un miel în săptămâna Paştilor, şi tot a zecea parte din brânza şi din lâna oilor. Pentru vitele mari, fiecăruia i se da, după numărul capetelor de vite, câtă fâneaţă era dator să cosească pentru boieri, câte zile să facă la pădure, pentru curăţatul ei dar şi pentru a nu lipsi curţile din Hudeşti de lemnele de care aveau nevoie în timpul iernii.

După ce se făcea această împărţeală, rămânea în grija cerului ca oamenii să se bucure sau nu în anul acela. De ploua şi da căldură la timp, era belşug din toate şi viaţa părea că are un rost pe pământ. Când era secetă, cât se usca totul pe câmp şi pe coaste, iar de ploua mult şi putrezeau toate sub tină, încât omul nu avea cu ce s-o scoată la capăt până la culesul din anul următor, era un chin şi pentru fiinţele omeneşti dar şi pentru vite. De aceea, cerul era privit când cu bucurie, când cu duşmănie, deşi pentru simţământul din urmă popa satului le spunea că era mare păcat, ca şi cum ar fi fost o fiinţă vie, apropiată sau străină, binevoitoare ori potrivnică, după împrejurări.

De la o vreme, delniţele se moşteneau de urmaşi, nu mai era nevoie de împărţirea lor primăvara, fiecare ştiind ce are de făcut. Pământ era destul şi dacă era nevoie, se putea curăţa o parte de pădure, sau se putea ara şi sămăna mai multe prăjini din fâneaţă. Dar numărul oamenilor nu creştea, pentru că mulţi copii să prăpădeau înainte de a se înălţa pe picioare, iar de se întâmpla ca toate să se scurgă în folosul omului, ani de zile în şir, veneau molimele care dijmuiau straşnic viaţa omului, fără alegere, tineri şi bătrâni, femei şi bărbaţi prăpădindu-se pe capete, încât multe case rămâneau pustii. Când moartea era biruită, gospodăriile se întemeiau cu greu, în timp, din care pricină Hudiceştii se purtau cu mare grijă pentru supuşii lor, pentru că buna lor stare depindea de numărul de suflete care se aflau pe moşiile lor. Mai erau şi războaiele care-şi cereau şi ele partea de viaţă, iar domnia măriei sale Ştefan Vodă fusese cu belşug în această privinţă. Spre sfârşitul zilelor marelui domn, s-au pornit iarăşi războaie cu păgânul care se înstăpânise peste cetăţile din latura de miazăzi a ţării, vornicul Boldur se repezise ca un leu cu oaste de călăreţi, izbise noaptea, prădase şi arsese răspândind moarte şi groază peste tot, dar fără să poată pune mâna pe una din cetăţi. Creştinii care făgăduiseră că-şi vor uni cu toţii puterile pentru a-l izgoni pe duşmanul comun dincolo de strâmtori şi după aceea spre pustiurile de unde venise, nu s-au ţinut de cuvânt şi, furios, domnul s-a ridicat împotriva leahului, pentru o pricină mai veche, moştenită de pe vremea străbunicului său. Au urmat prădăciuni de o parte şi de alta, cete de călăreţi au pătruns în regat şi au pustiit în mai multe rânduri spre Cameniţa şi Liov, iar boierii leşi au ridicat şi ei oaste de călăreţi care a trecut hotarele Moldovei prădând ţinuturile de margine. Hudeştii şi Mlenăuţii scăpaseră cu bine, o vreme, dar când Cârstina se ridicase numai cu o şchioapă peste genunchii maică-si s-a prăvălit din senin nenorocirea peste casa şi satul lui. O ceată de călăreţi tocmiţi de un şleahtic de margine, ca să meargă în dobândă, în Moldova, s-a desprins de grosul oştirii şi a năvălit asupra curţilor Hudiceştilor. Nădăjduiau să pună mâna pe o parte din neamul boieresc şi pe casa acestora, unde bănuiau că se află mari averi. Printre oamenii şleahticului se afla şi un tâlhar care-şi avea sălaşurile lui pe Nistru, la Bacuta şi Studenica şi cunoştea o parte din Ţara de Sus, unde dăduse mai multe lovituri. Era pe jumătate rutean, pe jumătate moldovean aşa că bântuia Podolia şi când i se lua urma acolo, pentru o vreme hălduia prin pădurile de dincoace de hotarul Moldovei. El era călăuza năvălitorilor. Coste Streşină se afla cu nevastă-sa, Aniţa, cu treburi, spre Başeu, unde erau nişte helăştae ale Hudiceştilor, nu departe de Suharău, când au fost loviţi de călăreţii leşi. N-au avut timp să-şi dea seama cine sunt aceşti călăreţi şi nici să fugă. Au încercat să se ferească din calea lor, când au înţeles că nu sunt oamenii ţării, au fost însă ajunşi şi hăcuiţi, din fuga calului. S-au prăbuşit, despicaţi, în pulberea drumului, au fost călcaţi sub copita cailor, sângele şi trupurile lor amestecându-se cu ţărâna. Satul a fost răvăşit în câteva clipe, focul a cuprins casele şi clăile cu fân, cei care n-au avui timp să se ascundă au fost măcelăriţi fără milă şi fără deosebire. Cârstina care nu avea decât patru ani a privit cu groază cum peste buna ei după mamă s-au prăbuşit grinzile care ţineau acoperişul şi bătrâna, lovită în moalele capului, a căzut şi a ars odată cu casa. Cum de a scăpat copilul, a fost o minune! După ce a trecut primejdia şi s-a potolit pojarul, cei ce scăpaseră au găsit-o pe fetiţă sleită de groază şi de plânset. Părinţii ei au fost aduşi după aceea şi înmormântaţi în ţintirimul satului. Neamuri care s-o ocrotească n-au mai rămas; oamenii au privit-o încurcaţi, căci nu ştiau ce să facă cu acest copil într-o vreme în care toţi erau năuciţi de nenorocirea ce se abătuse din senin peste satul lor. Numai baba Maria, vrăjitoarea satului, scăpase neatinsă din acest necaz. Locuinţa ei, mai mult un bordei, pe jumătate în pământ, jumătate afară, aşezat la marginea satului dinspre Hudeşti, rămăsese întreagă. Împinsă de dorinţa de a şti ce li s-a întâmplat altora, o pornise agale pe uliţa satului şi încerca să facă socoteala morţilor şi a celor rămaşi în viaţă, ispitindu-i pe cei care erau în stare să-i spună câte ceva. Aşa a descoperit-o pe Cârstina, încă îngrozită, cu privirea rătăcită, singură şi pustiită.

Cercetându-i pe vecini şi înţelegând că fetiţa nu mai are pe nimeni pe lume, babei Maria i s-a părut ca o firească împlinire a soartei s-o ia cu ea, deşi ea însăşi îşi ducea cu greu traiul de pe o zi pe alta. Nu mai avea putere trupească să poată munci pământul. Mai ajuta din când în când pe unul sau pe altul, când era vorba de munci mai uşoare, dar ajutorul ei nu era primit cu bucurie şi oamenii, de frică, îi dădeau răsplată mult mai mult decât i se cuvenea pentru cât făptuise. Decât un blestem de la o asemenea fiinţă, mai bine o vorbă bună, chiar dacă n-ar fi ajutat la nimic. Câştigul babei era însă altul. Veneau la ea mai ales femeile şi nu numai din Mlenăuţi, dar şi din satele vecine, pentru felurite descântece şi farmece, unele ştiute, altele rămase o taină între vrăjitoare şi cele care ceruseră lucruri socotite de mulţi mai presus decât firea.

Cârstina nu şi-a dat seama, la început, ce se petrece în casa bătrânei. Era mult prea mică pentru a înţelege ceva. S-a obişnuit cu tot ce era în locuinţa ei, mai puţin nişte lucruri păstrate cu grijă lângă hornul casei. Pe corlata care mărginea hornul şi mai ales, în partea dinspre peretele potrivnic uşii, unde era întuneric, îşi avea baba Maria uneltele şi cutiile sale cu fel de fel de lucruri pe care nu dorea să le arate nimănui, îi ceruse şi Cârstinei să nu umble acolo şi atunci când copila, căţărată pe un scăunaş, încerca să vadă ce se află în partea cea mai luminată, baba s-a oţărât la ea, a ameninţat-o cu joarda şi i-a strigat să n-o mai prindă că o ucide. Avea baba în privire o lucire care o făcea straşnică la vedere şi Cârstina s-a temut. Credea că cea care o culesese de pe drum este în stare de o asemenea faptă.

Crescând, ea şi-a dat seama, în joaca cu ceilalţi copii, că este privită cu o anume sfială, parcă altfel decât se priveau între ei ceilalţi tovarăşi de joacă. După aceea, a înţeles care este motivul pentru care este privită astfel. O fetiţă, mai îndrăzneaţă decât ceilalţi, împinsă şi de o mare dorinţă de a şti ceea ce era oprit să se ştie, a întrebat-o în mare taină pe Cârstina, dacă este adevărat că în casa babei Maria trăiesc jivine blestemate sau aducătoare de mari necazuri şi, mai ales, dacă este adevărat că la anumite ceasuri şi în anumite nopţi, baba stă de vorbă cu Ducă-se-pe-pustie. Cârstina a înmărmurit.

Vorbele spuse în şoaptă, privirile îngrijorate ale femeilor şi încordarea care se citea pe faţa lor atunci când se aflau în casa lor, acopereau deci o mare taină şi de aceea fusese alungată, fără nici o îngăduinţă, atunci când vroise să se apropie pentru a asculta şi ea cele ce se vorbeau în asemenea împrejurări.

Până în clipa aceea, tot ce văzuse în locuinţa în care-şi petrecea copilăria, i se păruse firesc. De atunci încolo, însă, o oarecare teamă s-a strecurat în sufletul ei şi şi-a pus în minte ca să afle câte ceva din cele ce făptuia baba Maria.

Baba nu lipsea însă decât rareori din casă, încât cercetarea ungherelor în care se ascundeau acele lucruri de care se ajuta în farmecele sale, nu se putea face decât cu mari riscuri. Se mai adăuga şi teama: acolo puteau sălăşlui puteri nevăzute, în stare să te pocească, să rămâi fără grai, sau să-ţi pierzi minţile, ori să rămâi beteag de o mână sau de un picior şi câte altele. Sau, dacă erau într-adevăr şi jivine primejdioase? O buhă îţi poate scoate ochii cu ghiara sau cu clonţul, o năpârcă te poate ucide cu o muşcătură şi atunci cum să te apropii de primejdii atât de mari?

* *

Era întuneric beznă în toată locuinţa şi era timpul greu şi plin de primejdii din crucea nopţii. Simţea, ştia acest lucru şi de aceea, când pe ferăstruică ce da spre tindă, aşezată în dreapta uşii, a zărit un licăr de lumină, a început să-l cuprindă o mare spaimă. Lumina aceea era nefirească, pentru că niciodată nu fusese o asemenea lumină în acel loc. Şi când spaima din el creştea odată cu convingerea că în tindă se afla o putere neomenească, a răului, a avut dovada în uşa care a început să se deschidă încet, lunecând uşor împinsă de puterea razei de lumină care izvora de dincolo. Groaza a pus stăpânire pe el atunci când în cadrul uşii a apărut şi purtătorul luminii: era El, Necuratul, cu picioare de ţap, cu corpul păros, cu cap de om şi coarne tot de ţap, alături de care urechi ascuţite, de pisică, stăteau ţepoase în sus. Era roşcat, ca şi lumina din juru-i, păşea rar şi apropierea lui era ca o ameninţare de moarte. S-a zvârcolit, încercând să se smulgă din pat şi să fugă, deşi ştia că n-o să poată să scape, a gemut, s-a ridicat în coate, a simţit cum toată groaza se adună în ochi, şi ochii-i creşteau în cap gata să iasă din găvanele lor, şi parcă puterea aceea l-a prins de mână şi când a dat să urle a văzut, de data asta treaz fiind, că uşa spre care se uita cu adevărat, era închisă, iar pe braţul lui se afla mâna Cârstinei, iar pe chipul ei care se desluşea în lumina palidă a lumânării se vădea îngrijorare.

— Ce s-a întâmplat, stăpâne, l-a întrebat ea mai mult în şoaptă, ţi-e rău, cumva? Nu ţi-a crescut nici fierbinţeala, şi spunea asta în timp ce-i apăsa uşor dosul palmei pe frunte, ce rău poate fi?

Ion i-a povestit visul şi ea şi-a dat seama că toate câte fuseseră închipuite porniseră de la cele ce i se petrecuseră în copilărie, erau în legătură cu povestirile ei.

— Dar, stăpâne, eu nu ţi-am vorbit niciodată despre aşa ceva şi nici nu cutez a-i spune numele. Nu ştiu nici acum dacă era adevărat ce se spunea despre baba Mana, pentru că ea n-a apucat să-mi dezvăluie toate tainele. Mi-am început ucenicia la ea cu buruienile de leac. Ea spunea că nu este nimic mai de preţ pe pământ decât sănătatea omului. Din pricina păcatelor lui, sau pentru că aşa i-a fost dat, omul este însă pradă uşoară multor boli, unele fireşti, altele şi le face el cu mâna lui, aşa cum ţi s-a întâmplat şi domniei tale. Ţin minte o vorbă a ei şi anume că nu este boală să nu-şi aibă leacul. Leacul este în buruieni, dar trebuie să ştii care buruiană se potriveşte bolii pe care vrei s-o tămăduieşti, când trebuie adunată şi cum trebuie dată bolnavului. Asta m-a învăţat. Despre vrăjitorie şi câte altele era în stare să facă ea n-a mai apucat să mi le împărtăşească, pentru că s-a prăpădit. A apucat-o o slăbiciune trupească şi s-a topit ca o lumânare. Şi ea, care i-a tămăduit pe atâţia, n-a fost în stare să se tămăduiască. Când o întrebam ce-i trebuie, spunea că n-are nevoie de nimic, că ştie bine că n-o mai poate ajuta nimeni şi că s-a împlinit sorocul să meargă acolo unde-i este orânduit fiecăruia dintre noi să se ducă. Mi-a părut rău că nu sunt în stare să-i dau nici un ajutor, am plâns-o cum aş fi plâns-o, poate, pe maică-mea, am astrucat-o în cimitir şi m-am întors la necazurile mele. Eram o fată mare acum, în stare să muncesc şi să-mi agonisesc hrana, dar eram singură pe lume. Am umblat atunci în toate câte au rămas de la ea, am cercetat toate ungherele. Am găsit şi unele lucruri care-mi vădeau că bătrâna fusese şi vrăjitoare. Mi-am mai dat seama că a fost aşa şi de la unele femei care veneau la mine şi-mi cereau să fac ceea ce nu ştiam, pentru că nu învăţasem. Dacă ar fi trăit, poate că mi-ar fi arătat pe rând şi lucruri care pentru mine au rămas o taină.

Visul domniei tale a fost numai o spaimă născută din închipuire, iar spaimele închipuirii noastre trec cu mult, uneori, peste ceea ce noi credem că se întâmplă aievea, sau peste ceea ce ştim noi. Mulţi sunt în stare să pună mâna-n foc că ei l-au văzut pe cel visat de domnia-ta, dar nu-mi vine să cred c-ar fi adevărate spusele lor. De frică, închipuirea noastră o ia razna. Eu am colindat după buruienile mele poieni aflate în mare singurătate, pentru că aşa o cere tipicul lor. A trebuit să merg noaptea singură, neştiută şi nevăzută, pentru că altfel sar fi rupt vraja şi ceea ce făptuiam eu n-ar mai fi avut nici o putere. Uneori mi-a fost frică şi atunci mi s-a părut că văd tot felul de lucruri cumplite. Încremeneam de spaimă, vroiam să ţip, câteodată, dar nu mai aveam nici glas; aş fi vrut să fug dar picioarele nu mă mai ascultau şi din marea mea slăbiciune se năştea iarăşi puterea de a privi şi atunci vedeam că totul nu fusese decât închipuire, tufele sau ramurile mişcate de adierea vântului nu se urneau din loc, zbaterea lor nu era deloc primejdioasă şi numai închipuirea mea le dăduse un rost pe care nu-l aveau. Când m-am obişnuit şi mai mult cu pădurea şi i-am cunoscut mai toate tainele, nu mi s-a mai arătat nimic. În întunericul aproape de nepătruns din codru, până-n răsăritul lunii, ştiam cine stârneşte frunzele uscate de pe jos, ce păsări şi ce jivine se pot mişca. Asta nu înseamnă că nu mi-a mai fost teamă, dar ea a scăzut pe măsură ce drumurile mele îmi arătau că nu mi se poate întâmpla ceva rău dacă mă strecuram cu grijă. Baba care m-a crescut m-a învăţat că sunt multe puteri nevăzute şi neştiute omului şi că de ce ţi-e scris nu scapi, vorbe care pot să-ţi dea curaj, dar şi să te pună pe gânduri. Cum pot fi cunoscute asemenea puteri şi cum te poţi feri de ele nu mi-a mai arătat.

Istovit din pricina bolii, Ion o asculta pe femeia tânără care-l străjuia şi-l grijea până ce-l fura somnul, sau slăbiciunea prea mare îl făcea să zacă şi atunci iarăşi se înstrăina de cele ce se aflau în juru-i, căzând pradă somnului sau lunecând într-o lume în care legăturile dintre lucruri urmau altă noimă decât cea obişnuită. Se trezea atunci când trebuia să soarbă fierturile făcute de Cârstina sau când îi schimba oblojelile. Îi simţea mâinile cum se mişcă cu deosebită îndemânare, îi auzea iarăşi glasul plăcut şi vorbele ei îl învăluiau şi-l purtau într-o lume al cărei rost abia acum începea să-l afle. De la o vreme, a început să-i placă nu numai sunetul pe care îl avea vocea ei, dar şi felul în care era îmbrăcată. Se înfăţişa mereu cu straie curate, fapt pe care nu-l luase în seamă până acum la alte fiinţe omeneşti, aceste straie curate aveau un miros de ierburi, de sulfină şi de busuioc. Când îl oblojea, trebuia să se plece asupra lui şi atunci simţea cum pătrund în odaia lui toate câmpurile şi dealurile pe care le bătuse în copilăria şi tinereţea lui. Era un iz de sănătate care-i trezea simţurile şi dorul de a se mişca iarăşi ca o sălbătăciune printre ierburile înalte şi prin codrii de pe dealurile care mărgineau Başeul şi Prutul. Dar va mai apuce el asemenea clipe?

Ciudată-i fiinţa omenească. Nişte straie simple din în şi din lână, cu puţine podoabe care răsăreau din ţesătură îi trezea stări de suflet şi cugetări asupra cărora mintea lui buimacă de până atunci nu stăruise. Cârstina era o femeie ca oricare alta şi totuşi atât de deosebită numai pentru simplul fapt că ştia să-şi poarte de grijă. Îi plăcea ei să fie curată şi straiele să-i vină bine pe trup, spre deosebire de alte femei de seama ei, care se lăsau biruite de trudă şi de sărăcie şi uitau că trebuie să arate în aşa fel încât să stârnească plăcerea celor din jur. Se părea că asemenea gânduri nu trebuie să se învârtă decât în căpşorul jupâneselor tinere ca şi Cârstina, dar bogate şi care mai aveau pe deasupra şi răgazul ca să se îngrijească numai de făptura lor.

O privea câteodată când era în stare să rămână cu gândurile treze. Erau clipe de mare linişte, încât se auzea cum zvâcneşte inima. Cârstina sta cuminte şi nemişcată pe scăueşul ei, părea încremenită acolo şi nu o fiinţă vie. Numai zbaterea genelor lungi peste lumina ochilor era o dovadă că e un om viu. Avea sprâncene groase, negre, arcuite frumos şi ochii ei erau mari şi negri ca păcura. Era uneori atâta lumină în aceşti ochi, încât culoarea lor nu se mai putea desluşi cu uşurinţă. Tresărea când îşi dădea seama că el este treaz şi o priveşte, se mişca repede şi abia simţit, îl întreba dacă are nevoie de ceva şi când el îi spunea să stea liniştită, pe faţa ei se citea un fel de bucurie pe care el n-o înţelegea. Cârstina îşi da seama că rana lui merge spre vindecare, nu numai din felul cum arăta, dar şi din felul cum se purta feciorul de boieri. Faptul că momentele de linişte şi trezire se prelungeau era un semn bun. Dacă el vroia ca ea să vorbească de una sau de alta, o făcea cu plăcere. Biruia meşteşugul ei şi această biruinţă îi stârnea bucuria al cărei înţeles nu-l desluşea Ion.

Statul la curtea boierească îi prilejuise aflarea multor fapte din câte se petreceau acolo şi lui Ion îi plăcea să asculte felul în care-i povestea Cârstina înfruntările dintre jupâneasa Teodosia şi jupân Cosma, clevetirile slugilor mai însemnate de care-l legau atâtea întâmplări şi petreceri, ciocnirile dintre cei doi fraţi mai mici, răbufnirile Rafirei, ţiganca cea bătrână care o privea cu mare duşmănie pe Cârstina. Le povestea pe toate fără patimă. La fel cum îşi povestise sau povestea întâmplări din viaţa ei.

Se măritase la 18 ani cu un om venit din lume şi care se oploşise, aşa cum avea să se vădească, numai pentru puţină vreme la Mlenăuţi. Era un muntean înalt şi bălan, domol în mişcări şi la vorbă, cu ochii albaştri. De cum a văzut-o pe Cârstina a început să se aţină pe urmele ei. Nu i-a fost greu fetei să ghicească ce-i în sufletul lui Minea ciobanul, cum i se spunea în sat omului de pripas, şi l-a îngăduit ispitindu-l să vadă ce se ascunde în sufletul şi mintea lui. Minea i-a vorbit de munţi, de pajiştile înflorate pe care le întâlneşti numai acolo sus, aproape de cer, unde toate-s mai limpezi, mai curate, de parcă ar şti că-s mai aproape de Dumnezeu, i-a înfăţişat viaţa grea a ciobanilor, grea nu numai din pricina sălbăticiunilor care se întâlnesc la tot pasul, dar şi pentru că cere multă muncă, multă răbdare şi mai ales tărie trupească de a înfrunta vântul, ploaia şi zăpada care acolo sunt mult mai iuţi şi mai aprige şi în acelaşi timp schimbătoare. Fusese cioban în munţii Călimanilor, în partea de moşie a Arbureştilor. Nu ştia nici el de ce a plecat de acolo. L-a apucat un dor de ducă, vroia să vadă şi să trăiască în locuri mai desfăcute şi mai domoale în alcătuirea lor. Era puternic şi îndemânatic, deşi nu-l arăta înfăţişarea lui mătăhăloasă. I-a cerut învoire boierului Cosma Movilă să se aşeze în Mlenăuţi şi l-a cercetat şi pe conducătorul obştii dacă-l primesc oamenii cu voie bună. I s-a răspuns că dacă l-a primit boierul, îl primesc şi oamenii, numai să fie de treabă şi să-şi vadă de ale lui. Şi-a ridicat un fel de colibă şi s-a pus pe muncă şi obştea l-a privit cu ochi buni. După ce s-a destăinuit Cârstinei, a întrebat-o dacă-l vrea de bărbat, legându-se că o va cinsti cum n-a cinstit alt bărbat vreodată pe nevasta lui. S-a lăsat biruită de stăruinţa şi de cuminţenia lui. Şi totul a mers bine un an de zile, după care Minea ciobanul n-a mai avut stare. Tânjea după munte. L-a simţit şi l-a silit să-şi lămurească întâi lui ce vrea şi să-i spună şi ei ce-a hotărât. Când Minea a înţeles că trebuie să meargă la munte, a încercat s-o înduplece pe nevastă ca să-l însoţească. Cârstina n-a vrut. Atunci s-au înţeles ca să ia în grijă o turmă de oi a boierului din Hudeşti, pe care-ar fi putut-o duce la iernat în bălţile Prutului, ceea ce i-ar fi îngăduit să se vadă şi să stea împreună tot timpul iernilor. Doi ani s-au petrecut după cum chibzuiseră ei, în al treilea Minea n-a mai coborî din munte, nici vorbă n-a trimis şi nici n-a venit nimeni cu vreo veste de la el. Ce se ştia e că a lăsat turma în grija altora şi el s-a făcut nevăzut.

Oamenii se bucură şi suferă la fel, de-i boier sau de-i ţăran, s-a trezit Ion cugetând la cele spuse de femeia care-l tămăduia. Erau acum semne limpezi că merge spre bine, nu era nevoie să i-o spună altul. În purtarea Cârstinei era mai multă siguranţă, se vedea pe faţa ei că a reuşit să stăpânească răul. Şederea ei la Hudeşti era aproape de sfârşit. Se bucura pentru biruinţa ei, îi făcea plăcere gândul că se va întoarce la ale sale, avea însă şi o părere de rău pentru curţile de la Hudeşti. Lumea se purtase frumos cu ea, i se dăduse cinstirea ce se cuvenea celui care aduce alinare. Se bucura pentru boierul cel tânăr care în câteva zile nu va mai avea nevoie de ajutorul ei. De acum încolo îl putea îngriji oricine, iar tinereţea lui avea să fie vraciul neîntrecut.

Stăpân acum pe gândurile sale, Ion a încercat să se lămurească pe el însuşi în legătură cu simţămintele lui faţă de fata lui Condrea. Îşi da seama că după cele petrecute era greu să mai ajungă la inima Măgdălinei, chiar dacă ar fi găsit-o. Că era să moară de mâna celui pe care şi-l dorise socru, nu-i păsa, dragostea lui pentru odrasla acestuia era mai mare decât ura pentru cel care era gata să-l arunce în groapă. Dealtfel, dacă se gândea bine, nici nu avea pricină să-l urască pe Condrea. Războiul nu-i o joacă. La război trebuie să ai ochiul ager şi mâna să nu-ţi tremure. Asta se-nvaţă pe pielea fiecăruia, iar Condrea ştia ce are de făcut. A plătit apoi cu capul, deci unui mort nu mai ai ce să-i ceri. Dar pieirea lui Condrea s-a datorat Hudiceştilor şi acest lucru se ştia. Vestea morţii trebuie să fi ajuns la nevastă şi la fiică şi odată cu ea nu se poate să nu se fi aflat şi împrejurările în care a pierit. L-ar fi iertat jupâneasa Nastasia, ea care şi mai înainte, când toate erau la locul lor, nu-l putea suferi în preajmă-i? I-ar fi dat Măgdălina mâna unui peţitor care era ucigaşul tatălui ei?

De căutat avea să o mai caute atunci când se va face sănătos şi de va fi cu putinţă are să-şi încerce norocul care se dovedise până atunci că nu-i de partea lui. Dar cu ce nădejde? Simţea cum se prăbuşeşte ceva înlăuntrul fiinţei lui, i se înăsprea privirea şi faţa i se crispa şi atunci ţăranca asta tămăduitoare îl privea cu îngrijorare, gata să-i vină în ajutor, ca să-i aline durerea, fără să bănuiască însă care este rostui acestei zbateri. Simţea în nări iarăşi mirosul de sulfină şi de busuioc, acel iz de proaspăt şi de curat şi acum, de când se îndrepta văzând cu ochii, nu s-a putut să nu bage de seamă, cum sânii rotunzi şi bogaţi ai Cârstinei împungeau iia de în, iar bundiţa, care abia-i mai cuprindea în copci, trebuia să stea desfăcută arcuindu-se pe rotundul lor. Când i se schimbau oblojelile, simţea uneori cum umărul sau braţul lui striveau asemenea alcătuire delicată şi, cum nu gândea cu păcate simţea un soi de sfială care te cuprinde de obicei în faţa unor lucruri neîngăduite.

Iar când a venit ziua în care Cârstina a părăsit curţile de la Hudeşti, tânăra nevastă i-a urat sănătate şi-n ochii ei i s-a părut că vede cum joacă lumini de bucurie dar şi de părere de rău şi plecarea ei a însemnat pentru Ion o însingurare. Se obişnuise s-o vadă acolo, nu departe de patul lui, s-o asculte şi, acum, îi lipsea. Cârstina fusese nu numai un bun vraci, dar prezenţa ei însemnase linişte, cu bunul ei simţ înnăscut crease o bună cumpănire atât de dorită şi de necesară: sufletului lui.

Treptat, la Hudeşti, toate intrau în matca lor obişnuită. Jupâneasa Teodosia nu mai încăpea de bucuria pe care i-a adus-o însănătoşirea feciorului ei cel mare, pan Cosma a început să-l privească pe Ion cu mai multă îngăduinţă, Văscan şi Gavrilă, fraţii lui mai mici se bucurau în nădejdea că-i va, lua cu el la vânătoare în toiul iernii, prin pădurile din preajma curţilor, iar slugile legate de el aşteptau clipele când îşi vor dezmorţi oasele şi se vor porni petrecerile din toiul iernii.

Când s-a urcat pentru prima oară în şa, un vânt subţire se iscase dinspre răsărit, învolburând fulgi de nea care se porneau din norii grei ce se învălmăşeau năzuind să cuprindă tot cerul spre soare-apune. Copitele calului muşcau din zăpada mult prea albă pentru ochii lui învăţaţi cu lumina potolită din: casă, şfichiul vântului îi ardea obrajii, trebuia să încline capul pentru a scutura fulgii aninaţi în gene, picioarele s-au încordat în scară pentru a stăpâni cu pulpele mişcările calului, şi-i era greu să-şi stăpânească o anumită mulţumire care creştea în el. Biruise moartea şi era o mare biruinţă şi toate ar fi fost minunate dacă întâmplările cumplite din acel an nu ar fi curmat cea mai mare bucurie a vieţii lui. Chipul fecioarei de la Neamţ avea să rămână tăinuit în inima lui şi în clipe de mare singurătate avea să-l reînvie cu ochii minţii, chiar dacă o ceaţă uşoară începea să-l învăluie. Icoană de neînlocuit a unor vremuri de vrajă şi de bucurii neîmplinite, icoană a unei tristeţi izvorâtă din părerea de rău pentru tot ce nu mai poate fi reînviat şi se înmormântează odată cu clipele care hotărnicesc trecerea noastră prin viaţă.