XIII.

Iarna care s-a înstăpânit asupra Ţării de Sus a fost foarte aspră în acel an, cu zăpezi mari şi geruri năprasnice, cu viscole care troieneau omătul peste sate, oamenii trebuind să trudească din greu pentru a leşi la lumină şi pentru a lua legătură unii cu alţii. Lemne se aflau îndestul în pădurile care se întindeau peste tot locul, dar căratul lor era anevoios, mai ales pentru o nevastă singură cum era Cârstina, sau pentru alţi nevoiaşi, slăbiţi de vârstă sau de vreo boală, care cu greu puteau să răzbească prin omătul înalt. Mai erau şi haitele de lupi, care nu se sfiau să pătrundă pe uliţele satelor urlând înfricoşător, încât ieşitul afară din casă, mai ales în vreme de noapte, era cu mare primejdie.

Pentru Ion, această iarnă s-a scurs anevoios. La vânătoare nu se prea putea ieşi, iar în curţile de la Hudeşti se simţea ca într-o cuşcă. Nu-şi aflase nici liniştea şi bucuria de a trăi, de altă dată. Biruind moartea i se părea că acum se născuse pentru a doua oară într-o lume nouă, pe care o privea cu alţi ochi, parcă dinafară, mirându-se pentru multe laturi pe care le descoperea abia acum. Dacă mai înainte toate fuseseră create pentru a se bucura de ele din plin, acum între el şi lumea din jur se trăsese un hotar despărţitor, nevăzut, dar pe care el îl simţea la fiecare pas. Între el şi lume, sau între el cel de azi şi cel de dinainte? Abia acum îşi dădea seama că alături de bucurie este multă suferinţă, că inima omului nu se deschide dintr-odată, iar prietenia şi dragostea erau lucruri scumpe pe care nu le întâlneşti pe orice cărare. Lumea nu fusese făcută numai pentru el, ea era un dar al tuturor, numai că unii izbuteau să se înfrupte şi din partea altora cărora nu le mai rămânea decât nevoia, umilinţa, din care pricină se ticăloşeau şi se înduşmăneau cu totul. Sluga sau robul îţi surâdea în faţă, dar te-ar fi înjunghiat pe la spate dacă n-ar fi fost frica de pedeapsă. Popa propovăduia fericire în lumea de dincolo, dar raiul, oricât de ademenitor ar fi fost, n-o făcea nici pe cea mai păcătoasă şi urgisită fiinţă omenească să se despartă de viaţa asta nenorocită de pe pământ de care ţinea cu dinţii şi pe care nu voia s-o piardă oricât de atrăgătoare şi de frumoase erau făgăduinţele privitoare la lumea de dincolo.

A mai înţeles că averea înseamnă putere, iar puterea era aceea care-i face pe oameni să ţi se plece. Privea la curcanul din curte cum se înfoaie, cum se uită ţanţoş într-o parte şi alta, zvâcnind din aripi, războindu-se cu văzduhul sau cu închipuirile care-i bântuiau numai mintea lui. Fusese şi el uneori aidoma acestei paseri bicisnice şi gândindu-se la unele fapte ale sale se ruşina de propria-i îngâmfare. Se amăgise cu gândul că numai înfăţişarea lui falnică şi frumoasă – la acest din urmă cuvânt se ruşinase şi mai înainte – era menită să stârnească mirare amestecată cu bucurie. Dacă ar fi fost un om de rând s-ar mai fi uitat fetele şi nevestele tinere cu aceeaşi plăcere la el? Şi puterea, care-ţi poate aduce multe mulţumiri, cât poate să dureze? O veşnicie? Iată-l pe bietul Boţea fost vornic al curţilor din Hudeşti, om bine alcătuit, voinic şi puternic, de frica lui tremurând mai multe sate, cum zace acum fără putere, fără mărire, aşteptându-şi un sfârşit care nu mai vine să-l mântuie odată. Şi ţiganul cel mai prăpădit se uită cu milă sau cu scârbă la pielea şi oasele care întârzie să se amestece cu ţarina. Pricepea acum că multe-s deşertăciune, înţelegea târziu că sfaturile părinţilor, ale celor mai vârstnici aveau un miez, dar adevărul şi puterea lor nu izbutise s-o cunoască decât pe pielea lui.

Crezuse că şi ceilalţi oameni sunt plămădiţi din acelaşi aluat ca şi el, erau doar făpturile lui Dumnezeu, înzestrate la fel, cu ochi şi cu minte ca să vadă şi să pătrundă taina lumii, nu se puteau deosebi de el, ca să-şi dea seama că fiecare, în parte, are o altă fire şi că sufletul celor mai mulţi era plin de ascunzişuri, surâsul acoperea pizma, iar bunăvoinţa – ura cea mai adâncă. Răul şi ura îşi aveau uneori o îndreptăţire, dar de cele mai multe ori ele nu aveau nici o noimă.

Într-o vară şi în puţine clipe înţelesese mai multe taine decât în cei 18 ani cât petrecuse din viaţă. Aceste descoperiri îl speriau, se simţea însingurat şi părăsit într-o lume care se dovedea că nu este croită pe măsura lui.

Trebuia deci să-şi deschidă mai bine ochii minţii, să asculte mai mult şi să vorbească mai puţin, să se stăpânească pentru a nu-i nemulţumi pe alţii faţă de care firea se dovedise mult mai zgârcită. Una din marile lui plăceri fusese aceea de a străluci printre ceilalţi de seama lui nu numai prin bogăţia straielor dar şi prin vorbele de duh, prin răspunsurile aspre, tăioase câteodată, cum e buza briciului, umilindu-l pe cel din faţa lui pentru a triumfa plin de încântare faţă de alţii. Asta însemna să-ţi aduni duşmani din pricina unor vorbe-n vânt, numai de dragul de a-i face pe câţiva netoţi să-şi descreţească faţa. Va trebui să se înfrâneze, mai ales faţă de cei mai slabi decât el. Prostul nu te iartă niciodată dacă l-ai făcut prost, adică dacă i-ai spus adevărul. Adevărul are şi el mai multe feţe, şi alegerea uneia sau alteia cere o pricepere care nu se-nvaţă nicăieri. Să se înfrâneze, să renunţe la parte din propria lui bucurie de a se mişca şi de a trăi. Va fi greu, foarte greu. Se va arăta în stare să împlinească o asemenea cerinţă pentru ca drumul în viaţă să-i fie mai neted?

Semne de trecere a iernii erau ieşirea la larg şi ameţeala care-l cuprindea, ca o stare de uşoară beţie, pe care primăvara i-o strecura ca pe o dulce otravă în toată fiinţa. Ieşirea la lumină şi la o nouă viaţă nu se poate face fără chin şi fără ca rana din inimă să nu sângereze iarăşi.

Odată cu păsările au început să sosească în singurătatea de la Hudeşti şi veşti din lume, o lume în care se-afla şi dragostea lui, foarte depărtată, mai nedesluşită. Amintirea ei îl cotropea ca o nesfârşită tristeţă, licările de nădejdi se stingeau repede, pentru că numai o minune ar fi putut îndrepta totul, iar minunea n-avea de unde să vină.

După înfrângerea de lângă cetatea cea nouă a Romanului, boierii hicleni s-au pripăşit în ţările vecine Moldovei, încercând mai ales prin Petrea Carabăţ să obţină ajutoare de la principii străini ca să-l răstoarne pe domnul lor. Zbatere zadarnică, pentru că nici sultanul, nici tătarii, nici craiul Jicmont al Lehiei nu aveau răgaz şi nici nu-şi puteau îngădui să cheltuie mari sume de bani ca să strângă oşti pentru a porni împotriva Moldovei, acum când se făcuse toamnă şi se apropia iarna. A trecut şi iarna şi în primăvara care a urmat iarăşi n-au găsit sprijin la nimeni. Craiul Jicmont ar fi dorit să întreprindă ceva împotriva unui domn semeţ cum era Ştefăniţă, dar, odată cu venirea primăverii, umblau zvonuri tot mai stăruitoare că Suliman sultan şi-ar strânge ostile pentru a porni împotriva Ungariei. Sangeacii de la hotare şi porniseră harţurile, semn că nici în acel an nu va fi linişte pentru creştinătate. Ceea ce-l îngrijora pe craiul Lehiei erau veştile pe care i le aduceau iscoadele sale: la Cetatea-Albă şi la Chilia păgânul trimitea oşti proaspete, însoţite de puşti mari în stare să bată ziduri de cetate. Tătarii se mişcau şi ei spre soare-apune. Vroiau otomanii să atace Moldova sau regatul? Greu de ghicit. Şi care avea să fie purtarea tânărului şi prea îndrăzneţului; domn al Ţării Româneşti din hotarul Lehiei? Ţinând seama de cele petrecute în anul trecut, Ştefăniţă nu putea fi decât duşmanul craiului. El s-ar fi putut întovărăşi cu turcul şi cu tătarul ca să pustiască Lehia, dacă pronia cerească nu le-ar fi îndreptat paşii acestora asupra Moldovei. Iscoadele din aceasta Valahie arătau că domnul face şi el mari pregătiri. O parte din oastea cea mică a boierilor şi altor stăpâni de pământ primise poruncă să se strângă în Ţara de Jos. Staroştii şi pârcălabii de la hotarul de răsărit al ţării primiseră porunci straşnice să stea neclintit de veghe, să trimită mereu iscoade în stepele de dincolo de Nistru pentru a lua urma ceambulurilor tătăreşti, ca nu cumva acestea să se reverse fără veste peste pământurile ţării.

S-ar putea să nu fie o înţelegere între domnul român şi păgâni, dar craiul era de părere că e mai potrivit pentru interesele sale să se răspândească zvonuri că lucrurile stăteau astfel. În cazul în care i-ar fi mers toate cu noroc, atunci s-ar fi putut gândi la boierii pribegi şi un amestec în Moldova ar fi părut în ochii tuturor ca o justificată răzbunare a cerului împotriva atâtor păcate săvârşite de un principe care nu se sfiieşte să uneltească împotriva creştinătăţii. Pentru a preîntâmpina atacul tătarilor, al turcilor şi poate şi pe acela al românilor, craiul a poruncit tuturor căpitanilor de margine, palatinilor şi castelanilor ca să se pregătească grabnic. Au fost tocmiţi mercenari, s-a strâns oastea şleahtei din Rusia, Podolia şi Volhinia, încât pe la mijlocul lunii aprilie craiul se putea considera mulţumit. Sub flamurile sale se adunaseră 30-40 000 de oameni şi conducătorii acestei oşti îl asigurau că vor fi în stare să respingă orice duşman, oricât de tare s-ar fi dovedit.

Tassa Bassa paşa care primise înalta porunca a Porţii ca să conducă expediţia oştilor strânse la gurile Dunării, i-a cerut hanului tătar să-şi îndrepte hoarda spre Podolia. De Carabogdan nu trebuiau să se atingă. Dacă Allah va fi de partea oştilor purtătoare de biruinţe, atunci flamura verde a Profetului se va înălţa deasupra zidurilor Cameniţei, cea mai de seamă cetate a craiului Poloniei în faţa oştilor tătaro-otomane. După aceea, lui Carabogdan, împrejmuit din toate laturile de oştile prea puternicului împărat, nu-i rămânea decât să se închine, aşa cum o va face şi beiul celeilalte ţări româneşti, în vara acelui an.

Oastea otomană s-a mişcat pe câmpii de pe stânga Nistrului şi nu departe de hotarul leşesc, tătarii au venit în tabăra lui Tassa Bassa. Iscoadele lor arătau că leşii au strâns o mare oaste şi nu s-au lăsat surprinşi ca altădată. În asemenea împrejurări nu era potrivit să se împotmolească urdia sub zidurile unei cetăţi puternice cum era Cameniţa. Căpeteniile oştilor tătaro-otomane au hotărât să pustiască provinciile de margine ale regatului. Au lăsat puştile pe loc sub bună pază şi numai călăreţii au pornit-o în iureş peste Podolia şi Rusia.

Au fost jefuite şi arse sate şi târguri, iar oamenii şi vitele care au putut fi prinse au fost trimise în mare grabă spre răsărit. Oştile craiului Jicmont s-au mişcat încet. Căpitanii lor se aşteptau la o campanie îndelungată, în care aveau să-i arate iscusinţa lor de strategi, cu mişcări de trupe bine gândite. Această năvală nebunească i-a surprins şi deşi s-au grăbit să-i ajungă pe păgâni n-au reuşit să înfăptuiască nimic.

Maria sa Ştefăniţă voievod nu s-a lăsat înşelat de mişcările oştilor de dincolo de hotar. El a urcat cam în acelaşi timp cu ele, spre miazănoapte, poruncind tuturor locuitorilor din Ţara de Sus să se strângă pe apa Prutului, în dreptul cetăţii Hotinului care primise întăriri şi hrană îndestul. Locul de strângere a oştilor nu era departe de Hudeşti şi boierul Cosma Movilă îşi simţea măcar o parte din sate la adăpost de orice lovitură.

Toate acestea se petreceau în luna mai a anului 1524. Evenimentele nu-i îngăduiau nici de data aceasta răgazul necesar pentru a se îngriji de propriile sale treburi. Ion Movilă se afla în tabără împreună cu tatăl său, cu slugile lor, atât cele din Ţara de Sus, cât şi cele din Ţara de Jos şi cu frate-său, Văscan, care împlinise 17 ani şi era acum un flăcăiaş mândru, în stare să-şi măsoare priceperea şi puterea în luptă. Pregătirea, pentru luptă, viaţa de tabără i-au luat timp şi i-au dat un rost. Ion nădăjduia, ca şi mulţi alţii, că ţara lor va fi ferită, de primejdie. Mânuirea armelor, deprinderea celor mai puţin, înzestraţi sau obişnuiţi cu viaţa de oştean era petrecerea obişnuită în tabără. Cete de călăreţi erau trimise spre hotar să cerceteze şi să privegheze. Ion ceruse să facă şi el parte, cu oamenii săi, dintr-o asemenea ceată şi părintele său, mai întâi şi vodă, după aceea, i-au împlinit dorinţa. Străbăteau sate şi păduri în bună rânduială şi prin mişcări repezi erau când într-un loc, când într-altul. Era o viaţă mai aspră dar care-i priia. Trupul răspundea la toate încercările, sănătatea lui era acum întreagă. De la Cameniţa primiseră veste că năvălitorii! s-au prelins pe sub zidurile cetăţii năboind spre miazănoapte, în loc ca furtuna să se abată asupra zidurilor Cameniţei, înlăuntrul cărora se aflau oşteni încercaţi în lupte şi obişnuiţii cu nevoile, ea se abătea asupra satelor lipsite de apărare.

La începutul lunii mai au început să apară fugari de dincolo de Horodenca şi Sniatyn. Toată Pocuţia era în flăcări şi câţi scăpaseră fugeau înspăimântaţi spre munte sau spre Ţara Moldovei. În primele zile ale lui iunie, se putea vedea de pe înălţimile de la hotar încotro se mişcau ostile tătaro-otomane. Fuioare de fum negru sau luminarea zării în puterea nopţii, când într-un loc, când în altul, erau semne ale nenorocirilor care se abătuseră asupra regatului vecin.

Şi, pe neaşteptate, în ziua de 6 iunie, călăreţi ai stepelor de răsărit şi din sudul Dunării se apropiau în mare grabă de hotarul Moldovei. În aceeaşi zi, Ion şi câţiva dintre oamenii săi se înfăţişau domnului cu această ştire. A doua zi, mânând în faţă robi şi cirezi de vite, năvălitorii pătrundeau dincoace de hotar. Ce i-au făcut să ia o asemenea hotărâre, au lămurit-o unii fugari. Ostile regale se apropiau în mare grabă de provinciile jefuite şi călăreţii uşor înarmaţi ai lui Tassa Bassa şi-au dat seama că este timpul să iasă cu mare grabă la larg. Cei aflaţi în Pocuţia nu aveau cum să scape de încercuire decât străbătând o parte din Moldova şi răzbind dincolo de Cameniţa, unde nu-i mai putea ajunge nimeni.

Domnul a ţinut sfat. Dacă-i lasă pe turci şi pe tătari să treacă nestingheriţi, atunci ei îşi vor face un obicei din a călca o ţară neînstare să-şi apere hotarele. Şi mai este obicei la turci şi la tătari să socotească pământ al padişahului oriunde a călcat copita calului călărit de oamenii acestuia. Ai lăsa să hălăduiască în pace ar fi cu primejdie pentru anii ce vin. Dacă-i lovesc acum s-ar putea mânia Suliman sultan, care, după căderea insulei Rodului, a ameninţat că va călca toată creştinătatea. Unii sfetnici au înclinat spre cuminţenie şi răbdare, alţii însă şi-au adus aminte că bunul domnului de acum, măria sa Ştefan cel Bătrân, nu s-a sfiit într-o împrejurare ca aceasta să-l atace pe Malcoci begul. Datoria lor era aceea de a nu-l lăsa pe vrăjmaş să creadă că ţara este slabă, fără apărare. Doritor de fapte mari, şi pentru a-l umili pe vecinul său care răspândise zvonul că domnul Moldovei s-a alăturat duşmanului creştinătăţii, Ştefăniţă a hotărât să se facă pregătiri temeinice pentru luptă. Faptul că oastea care călcase hotarul era numeroasă şi puternică, l-a făcut pe domn să recomande prudenţă. Lovitura urma să se producă pe neaşteptate şi dacă se putea, într-un loc bine ales. Petrică hatman şi portar al Sucevei va conduce această bătălie care se va desfăşura sub ochii domnului. Străji bine întocmite aveau sarcina să urmărească toate mişcările duşmanului, retrăgându-se în aşa fel încât să nu se ajungă la o ciocnire cu el. Nu era potrivit să li se stârnească bănuiala că ar fi atacaţi Tassa Bassa şi însoţitorii săi.

Odată ajunsă pe pământul Moldovei oastea de tătari şi de turci s-a oprit, alcătuind o tabără nu departe de Şepeniţ. Aici s-au strâns prăzile şi tot aici au fost primite cetele care întârziaseră şi fuseseră urmărite de oştile polone până-n hotarul românesc. După trei zile de odihnă, Tassa Bassa şi-a pus în mişcare oamenii. Oastea turco-tătară înainta pe malul stâng al Prutului, pe îndelete şi fără prea mare tocmeală. Avea nevoie de trei-patru zile ca să răzbească dincolo de Nistru unde s-ar fi aflat în siguranţă deplină. Noaptea de 10 spre 11 iunie au pus tabără la Tărăsăuţi. Vremea era bună. Spre ziuă s-au grămădit nori pe cer mânaţi de vântul de la miazănoapte. O ploaie repede şi scurtă a căzut când se îngâna ziua cu noaptea. Când ultimii stropi se răsfirau, semn că ploaia încetase, au răsărit strigătele şi ţipetele străjilor aflate dincolo de Tărăsăuţi, spre răsărit Erau strigăte de luptă. Tabăra era atacată de un duşman pe care nimeni nu-l prevăzuse. Tassa Bassa nu crezuse că Ştefăniţă va îndrăzni să ridice sabia împotriva Semilunii. Ghiaurul rău şi spurcat era îndemnat de nebunia lui la trădare. Au sunat tobele şi surlele pentru luptă. Buimăciţi de somn, spahiii şi achingiii au pus în grabă şeile pe cai şi s-au tocmit aşa cum cerea orânduiala în timpul luptei. Când se lumină bine de ziuă, căpeteniile turcilor şi tătarilor au văzut cum călăreţii ghiauri se aruncă precum haitele sălbatice asupra primelor cete, cum se învălmăşesc şi cum drept-credincioşii sunt călcaţi sub copitele cailor. În sprijinul lor au pornit-o alte pâlcuri, bine tocmite. Oamenii se treziseră bine acum şi îşi dădeau seama că pentru ei nu mai există decât o singură scăpare: să-şi croiască drum spre Nistru, altfel aveau să piară cu toţii. Încleştarea a ţinut ceasuri în şir. Cădeau şiruri de oşteni, alţii le luau locul şi izbânda nu se înclina nici de o parte, nici de alta. Ştefăniţă privea cu încordare cum se desfăşoară cea mai de seamă bătălie la care lua parte pentru prima dată. Ar fi dorit ca oamenii lui să treacă-n iureş peste tabăra din faţa lui, iar câţiva sfetnici, dintre cei care apucaseră mai multe războaie, îi cereau să aibă răbdare. Războiul cerea multă trudă, mult sânge şi multă pricepere. Stăpânirea de sine era cea mai de seamă calitate a conducătorului. Mintea lui trebuia să rămână mereu limpede, ochiul ager pe care să nu-l întunece nimic din câte se petreceau în faţă-i, să chibzuiască şi să-şi folosească oamenii acolo unde era nevoie şi în clipa cea mai potrivită.

Petrică hatmanul se vedea că este nu numai o slugă credincioasă şi un bun sfetnic, dar că este şi un bun conducător de oşti. Distrusese o parte din cetele duşmane lovind fără veste; după aceea când bătălia s-a întemeiat, şi-a împins cetele acolo unde era nevoie, a sprijinit la timp orice încercare de învăluire pe care au făcut-o tătarii. Spre prânz însă, când lucrurile nu se desfăşurau aşa cum trebuie, acolo unde se afla temeiul luptei, el a pornit în sprijin cu un pâlc de călăreţi aleşi. Izbitura a fost cumplită şi cetele duşmane s-au prăvălit spre spate. Petrică n-a mai apucat să se bucure de fapta lui. O săgeată i-a străpuns grumazul şi hatmanul oastei româneşti a bătut aerul cu mâinile după care a lunecat moale, pe o parte. Una din slugile sale i-a prins calul şi s-a tras înapoi cu trupul stăpânului. Atunci s-a arătat că numele pârcălabului de Roman este mai mult decât o potriveală oarecare. Grozav pârcălabul şi-a împins calul în faţa domnului şi i-a cerut să-l lase pe el să pornească. Domnul a înclinat capul şi Grozav a răcnit cât s-a auzit peste tot câmpul de bătaie, a ridicat sabia spre tăria cerului şi cetele de călăreţi din Ţara de Jos s-au năpustit ca trăsnetul acolo unde oamenii hatmanului munceau din greu. Cădeau capetele duşmanilor ca tărtăcuţele, cetele lui Tassa Bassa erau împinse înapoi, peste tot locul, dar turcii şi tătarii n-au slăbit lupta. Înapoi, în Polonia, nu puteau să se retragă, în faţă nu răzbiseră. O încercare de fugă spre stânga fusese oprită de orheieni, soroceni şi lăpuşneni, oameni obişnuiţi cu felul de a se lupta al călăreţilor din stepele de dincolo de hotar. Nu le rămânea decât să se bată cu disperare în nădejdea că o minune îi va scăpa de la pieire.

Ion şi ai lui s-au prins în luptă din zorii zilei. Când au pornit-o în trap la atac, l-a văzut pe Văscan, care mergea în stânga lui, cum îi piere sângele din obraz. Îi bătea şi lui inima, dar de data aceasta era îndârjit şi gândul lui era nu să scape, ci cum să doboare tot ce întâlneşte în cale. Şi să-l ocrotească pe ţâncul ăsta de lângă el. Nicoară, Pătru, Cârstea şi celelalte slugi erau alături. Bătrânul Cosma Movilă călărea voiniceşte alături de oamenii săi. După aceea, în minte i s-au întipărit numai fragmente: un ochi care se cască deasupra morţii, un bărbos ce se răstoarnă, scrâşnetul lamei de oţel când alunecă pe os, o lovitură zdravănă primită în umărul stâng, care era gata să-l descumpănească, o împungere piezişă la subsoara turcului care şi-l alesese pe Văscan, urlete, chiuituri, izbituri surde, horcăituri, nechezatul cailor înnebuniţi de loviturile primite, de înaintarea înceată, dar sigură. Un atac dat de un pâlc pe latura celor care-i avea în faţă şi pământul a fost măturat de vrăjmaşi. Steagul lor s-a retras pentru scurtă vreme, cât să-şi tragă omul sufletul şi pentru ca starostele de Dorohoi să poată chiti care-i locul unde trebuie să intre-n hora morţii. Au căzut unele slugi, Cosma bătrânul a fost uşor scrijelit pe obraz, sângele i se amestecase cu barba şi arăta straşnic în mânia cu care izbea în dreapta şi-n stânga. Alături de el mergea Pătru, care nu-l scăpa din ochi. A văzut cum îi sticleau ochii lui Văscan. Fiara din el începea să fie întărâtată la vederea sângelui. Lovea repede, se ferea cu mişcări de sălbăticiune, era ca un râs, sau ca un jder. Privirea încă nu-i era limpede, dar omul se învaţă să ucidă treptat, şi cu cât dispare mai repede orice tulburare din sufletul şi mintea lui, cu atât mai precise, mai sigure sunt mişcările şi loviturile. Ce ucigaşi zac în noi?!

Pământul s-a zvântat şi copitele cailor stârnesc praful ce se ridică, învăluindu-i pe luptători. Parcă-s umbrele morţii. Se apropie de nămiezi şi, afară de un scurt răgaz, s-a muncit pe ruptele. Simte cum începe să-l doară braţele. Semn rău. Oasele şi carnea nu i s-au învăţat cu truda îndelungată. Un bun războinic trebuie să reziste mai mult. Dacă va scăpa, ştie ce are de făcut. Duşmanii din faţă cedează treptat. Sunt măcinaţi din toate părţile, se bat cu îndârjire, oboseala zilelor trecute nu-i iartă nici pe ei. Mai bine s-ar da prinşi, dar ei nu vor să arunce armele şi nici domnul n-ar vrea să hălăduiască prea mulţi din câţi au poposit la Tărăsăuţi. Satul rămânea în urmă, în cale sticleau printre zăvoaie apele Prutului. La câţiva paşi de locul în care oamenii sunt frământaţi cu pământul, viaţa se desfăşoară liniştită. Păsările îşi văd de treburile lor, gâzele trudesc în ierburile şi florile care îşi desfac mirezmele în căldura unui soare care străluceşte indiferent pe un cer limpede spălat de apa ploii din faptul zilei.

Tătarii au început, în cete mici, să se furişeze spre larg. Nimeni nu are grija lor. Cei rămaşi împreună cu oamenii lui Tassa Bassa nu mai pot ţine decât până spre chindie. Spătarul Hurul şi Barbovschi, pârcălabul de la Hotin, îşi dovedesc, sub privirile domnului, priceperea în ale războiului şi credinţa faţă de el A căzut cel de-al doilea pârcălab de la Neamţ şi alături de el alţi boieri mari, fără să se mai pună la socoteală oamenii de jos. Ţăranii din satele Ţării de Sus au muncit din greu. Gloatele lor au întovărăşit orice năvală a călăreţilor şi cu coase, cu suliţe, cu topoare cu coadă lungă, au tăiat vinele cailor, au tras din şa cu cârligul toporului pe spahiii şi pe achingiii sălbatici. Au pierit şi dintre ei mulţi, trupurile lor zac amestecate cu ale duşmanilor, iar cei rămaşi în viaţă trudesc mai departe cu sârg, cu îndârjire, fără nici o sfială, de parcă s-ar duce la petrecere.

Îşi simte trupul năclăit de sudoare sub armura scumpă şi grea, se mişcă din instinct şi braţul îl ascultă deşi încheieturile parcă-i amorţesc de-atâta muncă. De n-ar mai dura acest măcel care se desfăşoară încet, prea încet, clipele par cât o veşnicie, ceasurile nici nu mai pot fi măsurate. Soarele a trecut de crucea cerului. La el nu te poţi uita decât într-o răsucire a pâlcului care se regrupează, când altul i-a luat locul, pentru a se avânta, scară lângă scară, ca un berbec care izbeşte şi încearcă să pătrundă prin zidul viu de oameni şi cai. Iar duşmanul dă dosul de prea multe ori, dovadă că i-a scăzut puterea. Sunt clipele cele mai spornice, pentru că, lovindu-l din spate, îi poţi provoca pierderi mari şi oamenii noştri simt că soarta le-a surâs lor, se nevoiesc pe întrecute pentru a scurta cât mai mult din chinul acestei zile. Când simţi că va fi câştigul de partea ta, puterea-ţi creşte ca prin minune, te cuprinde o mare bucurie şi creşte hărnicia. Căpitanii de steaguri atacă rând pe rând, nelăsând nici o scăpare adversarului, n-a mai rămas de multă vreme om care să nu numere mai multe ceasuri de când se bate, dar parcă întreaga oaste a fost zguduită de o încordare nouă, izvorâtă din înţelegerea că izbânda este aproape. Pâlcurile de călăreţi se aruncă unul după altul, cu disperare, linia alcătuită de duşmani începe să se destrame. Izbiturile sunt însoţite de chiuituri de parcă cei care se aruncă-n luptă abia acum ar fi poposit pe câmpul de bătaie. Caii sunt în spume şi când cetele străpung liniile din faţă, alte pâlcuri se aruncă izbind în lături. Acum, încăierarea se desfăşoară aparent fără noimă, dar este ultima încordare. Duşmanul este bulucit, înţărcuit de ziduri vii. Unii o rup la fugă. alţii pun armele jos, dar scăpare nu mai este pentru niciunul.

Şi când soarele începe să lungească umbrele spre răsărit, izbânda este desăvârşită. Grupe de călăreţi îi urmăresc pe fugari iar oastea ţării se strânge încet, steag după steag, pentru a-şi număra morţii dar şi pentru a-l saluta pe domnul lor în ochii căruia străluceşte bucuria deplină. Se spune că au mai căzut alţi doi sfetnici, dar nu se ştie bine cine, câteva mii de oameni sunt morţi sau zac răniţi pe câmpul de lângă Tărăsăuţi. Domnul le mulţumeşte tuturor şi-i pofteşte pe toţi de Sfântul Niculae la Suceava. Rudele îşi caută morţii şi răniţii, vracii muncesc din greu pentru a îndrepta oase, a închide şi obloji rănile.

Pleanul prins de turci şi de tătari în Lehia a rămas în puterea domnului. Oamenii, erau câteva mii, au fost aduşi în faţa măriei-sale care a cerut tălmaci. După ce i-a mulţumi Domnului pentru marea biruinţă pe care oamenii săi au avut-o asupra păgânului, le-a făgăduit tuturor libertate. I-a slobozit să meargă înapoi la casele lor, iar celor care ar fi vrut să rămână în ţara Moldovei le-a făgăduit pământ şi scutiri cum nu cunoscuseră ei sub şleahtici. Cu toţii i-au mulţămit şi l-au proslăvit pe stăpânul destoinic care ştie să-şi ocrotească supuşii şi ţara. Mulţi au vrut să rămână în Moldova şi au fost daţi în grija dregătorilor, şi mai mulţi au năzuit să-şi revadă căminul pustiit, să-şi caute familiile, dacă izbutise să mai scape cineva. Au fost însoţiţi spre hotar de oşteni aleşi anume, după ce primiseră fiecare tain în pâine, brânză şi pastramă.

A doua zi, 12 iunie, după o odihnă binemeritată şi după ce s-a ridicat movila unde au fost înmormântaţi cei mulţi şi neştiuţi care-şi apăraseră glia cu viaţa lor, domnul şi-a slobozit oştile. Barbovschi, pârcălabul Hotinului şi cu starostele Lăpuşnei au pornit cu răzăşii de dincolo de Prut ca să cureţe pământul de duşman şi să privegheze la hotare până ce oştile sultanului, pornite asupra Lehiei, se vor topi în stepa Bugeacului.

Jupân Cosma Movilă şi-a strâns oamenii pentru sfat scurt. O parte aveau să meargă cu Barbovschi, spre satele lor, alţii aveau drum lung până în Ţara de Jos. Cei din satele din Ţara de Sus n-aveau decât să treacă Prutul şi a doua zi erau acasă. Ion şi câţiva oameni să se ducă la Novăsăliţa, la Cobăliia şi mai apoi la Broscăuţi şi la Hreţeni, în ţinutul Dorohoiului, pentru a cerceta starea locurilor şi a oamenilor, după care să se întoarne la Hudeşti. După o furtună ca aceasta, multe se puteau schimba, mai ales că satele din Ţara de Sus se aflau, o parte, în locurile unde poposiseră oştile noastre, altă parte în locurile care fuseseră călcate în mare grabă de tătarii şi turcii fugari.

Cu Văscan, acum mândru ca un păun că făcuse faţă, cu cinste pentru anii lui, unei zile atât de grele cum fusese ziua de 11 iunie, bătrânul Movilă avea să meargă de cea parte a Prutului, pe Viliia şi apoi mai jos, până în ţinutul Sorocii, unde-şi avea sate. Câteva slugi erau repezite la Hudeşti s-o liniştească pe jupâneasa Teodosia, să grijească de curţi şi să vegheze ca muncile câmpului, din satele boierului, să nu sufere nici o întârziere.

Trecuseră cu toţii printr-o mare primejdie şi cei mai mulţi erau teferi, ceea ce însemna un mare câştig pentru boier. Câţiva ruteni, dintre cei care doriseră să rămână în Moldova, i-a luat Cosma Movilă cu sine, pentru a le da pământ într-o pustie de lângă satul său Cusareul, din ţinutul Hotinului. Fusese un loc pe care-l arseseră tătarii în vremea lui Ştefan cel Bătrân, ducând cu ei tot ce rămăsese în viaţă. Loc bun şi bogat, nemuncit de mulţi ani, unde s-ar fi putut întemeia nu un sat ci două.

După încă o noapte petrecută deasupra Tărăsăuţilor, oamenii s-au împărţit, aşa cum rânduise Cosma Movilă, şi au pornit fiecare spre casele şi la treburile sale. Puţin după răsăritul soarelui, Ion şi cu slugile sale, căutau un vad ca să treacă Prutul. Fuioare de nor alb străluceau în înălţimi în lumina soarelui. Peste apa Prutului plutea o pâclă străvezie de aburi. Şi-a lăsat oamenii în pace, pentru căutarea locului potrivit trecerii, iar el s-a dezbrăcat şi a intrat în unda rece a râului. Trebuia să se cureţe de toate câte-i apăsau trupul şi sufletul.