XIV.

Îi slobozise pe ceilalţi oameni, îndemnându-i spre Hudeşti, iar el cu Nicoară au pornit-o de la Verbia peste dealuri, prin păduri şi fâneţuri, mergând agale, în voia calului, fără nici o grabă. O şi vedea pe jupâneasa Teodosia cum îi sare în cale şi cum îi strălucesc ochii de bucuria revederii odraslei ei. Ea era singurul om din lume care-l înduioşa, pentru că prea suferise pentru el şi cu greu poate fi cuprinsă în cuvinte bucuria pe care a trăit-o atunci când au fost semne că feciorul ei se va face bine. Dacă nevasta din Mlenăuţi i-ar fi cerut atunci, i-ar fi dăruit Cârstinei tot ce avea în sipetele ei mai de preţ, şi-ar fi dat zile din zilele ei, nici o cerinţă pe care să o poată împlini nu i s-ar fi părut prea mare, dacă ar fi reuşit, cu sacrificiul ei, să-şi scape fiul. Devotamentul unei asemenea făpturi îi făcea bine. Nedumeririle şi lămuririle lui îl îndepărtau de lume, dar ele întâmpinau şi un obstacol peste care nu putea trece: dragostea, mila şi bucuria jupânesei Teodosia. Dacă ar fi fost numai o asemenea fiinţă pe pământ, şi tot merita să-ţi trăieşti viaţa.

Se lăsase seara şi luna strălucea pe cerul limpede. Ierburile aveau încă mirosuri tari, pe care răsuflarea pământului cald le ridica în văzduh, pădurea din faţă părea că se ghemuise pentru somn, tăcută şi nemişcată. Au intrat pe o potecă în codru. Cântecul privighetorilor sporeau vraja locului, iar ţipetele cucuvelelor arătau că există o lume a vietăţilor care se desfăşura numai în puterea nopţii. Urcau agale pe potecă spre culmea dealului. Nu simţea nevoia somnului şi l-a întrebat pe Nicoară dacă este în stare să-l urmeze. Simţea cum tot trupul îi este plin de vlagă, iar în sufletul său se aşternuse o mare linişte pe care n-o mai cunoscuse până atunci. Timpul se torcea pe-ndelete, pentru el, clipă de clipă, îngăduindu-i să se bucure de toate câte se desfăşurau în jurul său, de parcă atunci fuseseră create atâtea minuni anume pentru desfătarea sufletului său.

Tainele codrului veneau nelămurite spre el, cotropindu-i fiinţa, se simţea înlănţuit de această lume nevăzută şi necunoscută cu nişte fire subţiri care porneau de la el şi se răsfirau pentru a cuprinde întreaga fire, care-l năpădise cu vraja ei. Avea senzaţia stranie că trăieşte în vis şi nu aievea, iar când au ajuns într-o poiană, deasupra dealului, inundată de lumina lunii, a încremenit, îi venea să se frece la ochi ca în faţa unei privelişti din altă lume. Aproape de mijlocul poienii, o făptură, care părea a fi femeie, îmbrăcată în alb, cu părul despletit, ridica mâinile spre cer, după ce se înclina spre pământ, spre ceva pe care nu-l putea vedea de acolo unde se afla el. Era o rugă sau un descântec pe care se sfia să-l destrame şi de la care cu greu îşi putea înturna privirea. Erau nopţi de sânziene, înainte de Rusalii, şi şi-a adus aminte că asemenea nopţi sunt pline de capcane, când ielele pun stăpânire peste fire şi pot să aducă şi rău şi bine, dar mai cu seamă rău. Şi când teama a început să se înfiripe în inima lui, o mogâldeaţă neagră s-a desprins din pădure, într-o latură, îndreptându-se cu mişcări repezi şi pe furiş către făptura înveşmântată în alb, fără ca aceasta să simtă ceva, cuprinsă fiind de puterea descântecului ei. Numai când acea mogâldeaţă neagră s-a aruncat asupra ei, a scos un ţipăt cumplit de parcă ar fi înjunghiat-o. Ion, abia în clipa aceea, şi-a dat seama că totul se petrece aievea, a înfipt pintenul în coastele calului care a zvâcnit în sus, după care a pornit ca o vijelie. Nicoară era în coasta lui. Tropotul cailor şi chiuitul lui Ion l-a descumpănit pe cel care se repezise asupra femeii. S-a desprins de ea şi năucit, a căutat în lături ca să vadă şi să înţeleagă ce se întâmplă. Până să se dezmeticească bine, s-a simţit împins de pieptul puternic al cailor lui Ion şi Nicoară.

— Pune stăpânire pe el şi leagă-l, a poruncit Ion. El a sărit din şa, s-a repezit la făptura în alb care izbutise să-şi culeagă nişte lucruri aflate pe pământ şi vroia să fugă. Câţiva paşi, şi a fost lângă ea, strigându-i să nu se teamă. Atunci femeia i-a făcut faţă şi, privindu-se, nu le-a venit să-şi creadă ochilor.

— Cârstina? s-a trezit Ion vorbind cu glasul pierit de surpriză şi emoţie.

— Stăpâne, a şoptit femeia, plecându-se şi sărutându-i mâna.

Ion şi-a tras mâna, parcă o pară de foc îl atinsese şi cu multă nemulţumire i-a spus să nu mai facă aşa ceva. Şi nici el nu ştie cum s-a făcut că s-a trezit cuprinzându-i umerii cu braţul drept şi a lipit-o uşor de el.

— Ai păţit ceva?

— O, nu stăpâne, n-am păţit trupeşte nimic, dar nemernicul ăsta mi-a făcut un mare rău, mie şi unei fiinţe care n-are nici o vină şi care aştepta de la mine să-i aduc în noaptea asta alinare.

Femeia vorbea cu multă obidă-n glas şi Ion nu pricepea înţelesul spuselor ei. Îi privea părul bogat, negru, cum se revărsa peste umeri până la mijloc şi nu s-a stăpânit să nu-l atingă uşor cu mâna, aşa cum ai mângâia un lucru de preţ, pe care ţi-e teamă să nu-l strici.

Ion a strigat la Nicoară să purceadă degrabă la Hudeşti, căci îl va ajunge el din urmă.

Femeia s-a întors şi a ridicat privirea spre el. Sub lumina lunii ochii ei aveau adâncimi ameţitoare, faţa părea şi mai frumoasă, iar gura, întredeschisă, era ca un trandafir în plină floare. Nu era linişte pe chipul ăsta frumos şi asta l-a făcut pe feciorul de boier să încline capul şi să-i atingă gura cu buzele lui.

— Nu, stăpâne, a gemut femeia, nu se cuvine şi a vrut să se desprindă de el. Dar Ion a apucat-o bezmetic de mijloc, i-a răsturnat cu cealaltă mână capul şi ca o fiară hămesită şi-a înfipt dinţii în aşa fel încât să nu-şi mai poată mişca gura fără primejdia de a fi sfâşiată.

Femeia s-a zbătut o vreme, după care s-a lăsat copleşită de nebunia care pusese stăpânire pe feciorul de boier şi gura ei i s-a supus sorbindu-i răsuflarea fierbinte şi a simţit cum toată carnea ei este mistuită de arşiţa dragostei. S-a lăsat mângâiată, mâinile lui cercetându-i toată fiinţa cu înverşunare, au alunecat în iarbă şi trupurile lor s-au căutat în neştire. L-a primit cu un geamăt abia auzit, mistuindu-se într-o frământare scurtă şi pătimaşă. A ridicat-o şi i-a spus să se pregătească de drum. Femeia îşi acoperea trupul cu mişcări încete, ca şi cum mâinile n-ar mai fi ascultat-o cum trebuie. Simţea un soi de ruşine amestecată cu bucurie. Ar fi vrut să vorbească dar nici ea nu ştia ce-ar putea să mai spună. Se petrecuseră toate atât de repede, încât nu reuşea să se dumirească ce se petrece cu ea. Ion o privea zâmbind. Îşi râde de dânsa? L-ar iscodi dar îi este teamă să-l întrebe. Flăcăul n-are nici o vină, păcatul şi vina erau doar ale ei. Era cu câţiva ani mai mare, deci în stare să judece mai bine, era o femeie măritată, chiar dacă ungureanul ei nu mai fusese văzut de atâta amar de vreme.

Şi, apoi, ea era o femeie necăjită, în timp ce bărbatul din faţa ei, căruia abia acum îi dau tuleiele, era fiul unuia dintre cei mai mari boieri din ţara Moldovei. Era stăpânul ei, dar nu avea dreptul s-o umilească. Dar o umilise oare? E bine să te mânii pentru asemenea clipe sau să te bucuri că ţi-a dat Dumnezeu norocul să le trăieşti? Şi feciorul zâmbeşte. Asta o scoate aproape din sărite. De-ar fi un altul l-ar plesni să-i scapere ochii şi când femeia simţea că-şi stăpâneşte greu supărarea care dospea şi creştea înlăuntrul fiinţei sale, Ion i-a întins mâna liniştit, atât de firesc şi de liniştit, încât nu s-a putut stăpâni să nu i-o dea pe a ei.

— Pleci, stăpâne? a reuşit Cârstina să îngâne.

— Plec Cârstina, plec cu o femeie frumoasă spre Mlenăuţi.

— Nu se poate, s-a întors femeia speriată spre el, nu trebuie să te faci de râs şi nu trebuie să mă nenoroceşti şi pe mine.

— De ce să mă fac de râs, Cârstino, şi de ce să te nenorocesc?

— Ne poate vedea cineva.

— Nu ne va vedea nimeni.

— Dacă vine bărbatul meu?

— Tu nu mai ai demult bărbat, Cârstino. Ai spus-o tu, în toamna trecută, la Hudeşti. Iar de vine, îl voi primi cum se cuvine, nu-ţi fie teamă.

— Dar el are un drept, stăpâne, şi nu-ţi poţi pune viaţa şi obrazul în joc pentru o femeie de nimic.

— Îmi vei lămuri toate gândurile şi nedumeririle tale mai târziu. Acum, Cârstino, eu voi merge să te duc acasă, şi după aceea om vedea noi ce-a mai fi.

— Stăpâne…

— Nici o vorbă, Cârstino. De-ar curge apele la deal şi munţii ar sta cu piscurile în jos şi vârfurile de brad ar împunge măruntaiele pământului spre tărâmul celălalt şi nu m-ar înturna din hotărârea mea. Acum faci cum spun eu, iar mie nu-mi pasă acum de nimeni, sunt în stare să duc război c-o lume-ntreagă, decât să-mi schimb gândul. Te duc, vom vedea noi după aceea.

Cârstina a înţeles din felul hotărât în care vorbea feciorul din faţa ei că nu se poate face altfel decât cum doreşte el. S-a supus cu gândul că pe drum vorbele ei înţelepte şi gândul cel bun îi vor schimba hotărârea.

Ion şi-a adus calul, s-a urcat uşor în şa, a întins mâna şi a săltat-o pe femeie în spatele lui. I-a cerut să-l cuprindă cu braţele de după mijloc şi să-i spună care este drumul cel mai scurt spre Mlenăuţi. Femeia şi-a încolăcit braţele, şi-a lipit pentru o clipă obrazul de spatele lui lat şi puternic, a oftat şi i-a părut rău de propria ei fiinţă. Îi era teamă. Dacă toate s-ar fi oprit la cele petrecute în poiana lui Călian, cum avea să afle Ion mai târziu că se cheamă poiana unde-o găsise pe Cârstina, ar fi fost toate bune şi la locul lor. Dar aşa? Ce se va întâmpla cu ea dacă nu izbuteşte să-l facă pe Ion să priceapă cât de deosebite erau rosturile lor. Era o femeie necăjită, dar nu se plângea de soarta ei. Le primise pe toate aşa cum au venit ele de la Dumnezeu, fără să se bucure prea mult, dar nici să se mânie din cale-afară. Dar ce să caute în viaţa ei un fecior de boier mare? Nu i se părea că aşa ceva ar aduce ceva bun cu sine. Nenorocitul care o urmărise în noaptea aceea era un bărbat cu câţiva ani mai mare decât ea, din Hreţeni, un sat care se afla dincolo de Mlenăuţi. Rămăsese fără nevastă care i se prăpădise odată cu copilul pe care nu-l putea naşte. Şi de la o vreme îi căşunase să se însoare cu Cârstina. Femeia, la început, a luat spusele lui Colun, aşa-l chema pe hreţean, în glumă, dar în scurtă vreme şi-a dat seama că omului îi căşunase şi nu era chip să-l faci să-nţeleagă nici că-i măritată, asta ca să nu-l supere, nici că nu-i arde de alt bărbat, ceea ce pe şleau înseamnă că nu-i place de el. Dar lui Colun orice i s-ar fi spus, el o ţinea una şi bună, că nu se lasă până nu s-o însura cu ea, chiar de şi-ar pune şi capul. În noaptea asta. Dumnezeu ştie de unde o fi aflat că ea pleacă de acasă. Sau a pândit-o şi-o mai fi făcut-o şi altă dată fără ca ea să ştie. O rugase o fată tocmai de la Şendriceni, de dincolo de Dorohoi, să-i facă de dragoste. Îi era drag un flăcău şi acesta nu se uita la ea. Plângea ca o proastă, deşi era o fată bine tocmită şi deloc urâtă. Cârstinei i s-a făcut milă de ea şi a pornit-o acum, în ajun de Rusalii, să culeagă pe „împărăteasa” buruienilor, în loc depărtat şi neumblat, nevăzută şi neauzită de nimeni. A aflat-o pe „împărăteasă” şi-i descânta şi o cinstea după tipic, dar toată vraja şi puterea ei au fost destrămate de acest nemernic de Colun. Îşi pusese în cap s-o siluiască acolo, ferit de oameni, într-un loc pustiu unde nu avea cum să-i vină cineva într-ajutor, ca după aceea s-o silească să-i devină dacă nu nevastă, cel puţin ibovnică? Atâta minte avea acest om ca să nu înţeleagă că dragoste cu sila nu se poate? Pentru asta putea să primească o pedeapsă straşnică şi Ion făgăduia să fie nemilos cu un asemenea ticălos, dar Cârstina l-a înduplecat să nu fie atât de aspru. Boierul, ca stăpân, avea acum drept de viaţă şi de moarte asupra lui pentru cele făptuite, sau putea să-l schilodească, dar cel mai bun lucru era să-l lase în pace după o bătaie care să-l răcorească puţintel. Păcat însă de fata din Şendriceni. O să-ncerce să-i dea altceva ca să-l lege pe flăcău de ea, sau să aştepte încă un an, dar se pare că-i ard călcâiele de nerăbdare ca să se vadă măritată.

După o vreme, calul n-a mai avut sprinteneala de la început, începea să simtă greutatea celor doi şi călcătura lui nu mai era aşa de uşoară. Ion îl îndemna deşi îi era milă de el, dar isprava lui nu suferea întârziere şi până-n ziuă trebuiau să fie în Mlenăuţi. Când cântau cucoşii de ziuă, trecuseră Başeul, au urcat dealul cu mare grabă şi s-au strecurat spre casa Cârstinei. Se-ngâna noaptea cu ziua. I-a plăcut feciorului de boier că locuinţa femeii era într-o margine, ferită de priviri. A priponit calul, i-au dat nişte grăunţe agonisite-n grabă de Cârstina după care Ion a coborât în încăperea cea bună, aşteptând-o pe femeie să aducă în mare grabă apă de la izvorul de alături. Ion era trudit de drumurile lungi, era şi prăfuit şi apa rece parcă-l trezea din morţi. Lucruri puţine în casă, dar toate curate şi puse acolo unde le şedea mai bine. Mirosea a sulfină şi a busuioc şi adulmecând mirezmele, gândurile lui se îndreptau spre toamna în care zăcuse între viaţă şi moarte vegheat de această nevastă frumoasă, a cărei frumuseţe n-o prea băgase-n seamă, aşa cum nimic nu se putea lega de sufletul lui în acele clipe. În încăperea de alături unde era şi vatra pentru pregătit mâncarea în timp de vară, se auzea o vie mişcare. Cârstina, îmbujorată de apa rece, a apărut cu un talger de lemn pe care era brânză şi pâine. Ion a înfulecat în grabă, femeia abia s-a atins de o fărâmiţă, n-avea poftă de nimic, pentru că nu avea linişte. Nu izbutise să-l convingă pe acest fecior să-şi urmeze drumul său şi să-i dea pace. Vroia să-şi petreacă viaţa fără mari zguduiri. Făcuse o singură greşeală atunci când se însoţise cu Minea. S-a crezut mai tare ca muntele şi tot ce făcuse parte din viaţa lui de până atunci. Ungureanul nu era însă un om ca oricare altul, el îşi avea ale lui, la care ţinea şi pe care nu le-ar fi lepădat pentru nimic în lume. I-a părut rău c-a părăsit-o? Oricărei muieri trebuie să-i pară rău atunci când o lasă bărbatul, dar pe ea n-o părăsise pentru alta, ci pentru nebunia care mocnea în el şi care avea să-l biruie până la urmă. L-a aşteptat, a nădăjduit că o să mai vină? Cine poate să spună ce-a fost în sufletul ei? Acum îl priveşte pe acest lup cum îşi înfige colţii albi şi puternici în pită, îi place încordarea obrazului când mestecă, este frumos în orice împrejurare şi despre acest lucru se dumirise încă de la Hudeşti, căci avea ochi să vadă şi să cântărească urâtul şi frumosul. Dar cum să râvneşti la o asemenea comoară? S-a trântit pe pat cu faţa în sus şi a tras-o spre el. I-a luat capul în mâini şi a privit-o îndelung în lumina ochilor. Nările-i fremătau şi-i tresăreau buzele, i-a zâmbit, dar în privirea lui era atâta duioşie amestecată cu o dorinţă pe care nu era greu s-o citească. I-a înclinat capul pe piept şi i-a cerut să stea cuminte. N-au trecut nici câteva clipe şi simţind cum îi tresare mâna, şi-a dat seama că a aţipit. A stat nemişcată ascultându-i răsuflarea şi cum i se zbate inima. Toate se petreceau aievea şi nu-i venea totuşi să creadă. Şi-a ridicat capul încet să nu-l trezească. Ochii i se adânciseră în găvane, faţa i se supsese puţin. Aşa ar fi putut să arate fără viaţă, dacă nu era ea. Roua nopţii îi încolăcise în bucle părul care-i cădea spre tâmplă. Nu s-a putut stăpâni să nu-şi apropie buzele şi să-i culeagă răcoarea. Când a vrut să-l privească iar, Ion şi-a deschis ochii. Lumina lor era limpede ca şi cum somnul nu trecuse peste ea, i-a zâmbit, şi-a strecurat mâinile prin părul ei, i-a apropiat capul şi gurile lor s-au căutat lacome. Trupul ei dogorea, parcă era învăluită într-o aură de lumină şi căldură, coapsele ei generoase îl primeau cu patimă. A urmat o încleştare îndelungă, simţeau cum li se destramă fiinţa şi se topeşte în această nebunie şi supremă bucurie şi plăcere pe care ne-a dăruit-o firea. Flăcăul se dovedea a fi mai mult decât bine hărăzit de la Dumnezeu şi Cârstina a înţeles că alături de el poate cunoaşte o fericire de care puţine femei se pot bucura. A simţit cum se scufundă dincolo de fire de mai multe ori, fără ca el să se dea biruit încă. Era şi mai frumos, faţa i se schimbase de parcă s-ar fi petrecut o minune, o iubea pe îndelete, statornic, storcând-o de vlagă, când îi atingea gura tresărea de parcă s-ar fi trezit din altă lume, mai avea putere să-i mângâie trupul ca până la urmă s-o încolăcească cu braţele şi să se risipească într-o ultimă încercare de a se topi unul în fiinţa celuilalt. A rămas ca răstignită pe pat, era istovită şi paloarea chipului ei o făcea dumnezeiesc de frumoasă, o frumuseţe încă a ispitei şi păcatului. Până atunci Ion nu cunoscuse cum se cuvine dragostea. Totul se petrecuse în grabă, fără să se gândească la ce simte şi crede femeia de alături, bucurându-se de izbânda lui, de faptul că a avut curajul să fie bărbat, negândindu-se la cele ce s-ar fi putut petrece în sufletul unei femei care i se dăruia. Abia acum pricepuse ce-i dragostea. Muierea asta tânără şi frumoasă de lângă el ştia să se bucure cu toată fiinţa ei, din creştet până-n tălpi, de un dar atât de mare cum era dragostea trupească.

După o vreme de încremenire şi-a adunat cuviincios straiele pe trup, a vrut să se furişeze cuminte şi supusă din pat, dar Ion a prins-o de braţ şi a făcut-o să se aşeze lângă el. Zâmbea şi acum, aşa cum zâmbise în pădure şi Cârstina şi-a dat seama că nu-şi bate joc de ea. Zâmbetul lui era un prisos al bucuriei pe care o trăia ca-n vis feciorul de boier.

— Nu spui nimic? a întrebat-o el, moale, fără s-o scape din ochi.

— Stăpâne, va trebui să pleci, şi nici eu nu ştiu cum să faci să nu te vadă careva dintre săteni.

— Iar ţi-e frică? De cine te temi, tu, Cârstino?

— Mai întâi de mine, stăpâne, după aceea de lume.

Ion o privea cu o uimire mereu crescândă pe această făptură pe care întâmplarea i-o scosese în cale atunci când aproape c-o uitase. Şi, iat-o, acum, cuminte şi supusă, nedorindu-şi decât linişte, având tăria să păstreze numai pentru ea taina acelei nopţi, fără ca să ceară nimic în schimbul bucuriei dăruite, fără ca să fie mândră de arşiţa pe care o stârnise în inima lui, feciorul unuia dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni ai Moldovei.

Această stăpânire de sine pe care o întâlnea acolo unde credea că ea n-are cum să se nască, îl făcea să se simtă un pic stingher. Purtarea acestei femei răsturna multe dintre prejudecăţile sale. În mintea lui, oamenii erau împărţiţi după o socoteală foarte simplă în câteva trepte care nu se prea puteau amesteca, nu pentru că averea ar fi fost un obstacol, ci pentru că sufletul şi mintea lor aveau alcătuiri diferite care nu îngăduiau nici o comunicare. Şi iată că o femeie ca vrăjitoarea din Mlenăuţi se dovedea a fi altfel decât îşi închipuise el că ar trebui să fie. Avea mândrie, simţăminte înalte, o bună cuviinţă pe care n-o prea întâlnise prin casele prin care umblase şi, pe deasupra tuturor, era frumoasă. Sta acum liniştită, aşa cum dorise el, a simţit nevoia s-o mângâie şi s-a trezit spunându-i să nu-i fie teamă cât va fi alături de el.

— Alături nu putem sta, stăpâne, i-a răspuns Cârstina zâmbind.

— Şi de ce să nu se poată?

— Pentru că sunt cine sunt, iar domnia ta eşti cine eşti, i-a răspuns cu îndârjire Cârstina. Pentru o jumătate de noapte de drum şi o dimineaţă petrecută împreună crezi că se pot şterge toate câte sunt între noi? Lasă-mă să fiu cuviincioasă aşa cum se cade unui om de starea mea, nu-mi cere lucruri pe care nu le pot face fără să-ncalc obiceiurile străvechi şi te du, domnia ta, în lumea în care te-ai născut.

— Nu-mi vorbi mie de lume, pentru că nu-mi pasă de lume.

— Stăpâne, nu-mi face rău. Era acum în genunchi, îi cuprinsese picioarele cu mâinile şi-n privirea ei era atâta rugă încât nu se putea să nu i te supui. Gândeşte-te la viaţa mea. Nu-ţi cer nimic, pentru că n-am nici un drept s-o fac, dar nu mă pot ridica împotriva tuturor datinilor fără să nu primesc pedeapsa ce mi se va hărăzi. Nu are nici un rost să-ţi iroseşti timpul cu mine, te aşteaptă bucurii mari şi potrivite cu cinul tău, uită-mă şi va fi spre binele tău şi al meu.

— Spre al tău, da, Cârstino, dar să vedem cum vom sta cu binele meu. Eu am să plec acum, nu mă va simţi nimeni, voi încerca să te ascult, dar nu-mi cere să-ţi făgăduiesc ceea ce nu pot ţine. A ridicat-o spre el, şi-a lipit faţa de faţa ei, a sărutat-o scurt, s-a uitat îndelung la ea şi a pornit-o spre uşă, păşind de parcă i-ar fi fost teamă să nu destrame starea de vrajă pe care o trăise în căsuţa umilă din Mlenăuţi, a alunecat ca o sălbăticiune spre cal, a pornit-o pe pripor în sus şi s-a înfundat în pădure.

Cârstina a rămas descumpănită după plecarea feciorului Movileştilor. Dintr-odată a văzut şi a simţit pustiul care se întindea în jurul ei. Fusese mulţumită până atunci cu starea ei ca într-o noapte de sânziene să răsară în viaţa ei acest flăcăiaş ca să-i turbure viaţa. Buna-cuviinţă nu i-ar fi îngăduit să se gândească cu păcat la un asemenea om şi iată că el a venit spre ea, călcând datini, trecând peste cinuri, aşa, dintr-odată, în fapt de noapte, cum s-abate trăsnetul din senin. N-a avut putere să i se împotrivească, pentru că nu a avut timp să se dumirească şi nici nu şi-a închipuit că nu se vor încheia toate acolo sus, în poiana lui Călian. Nici acum n-ar fi prea târziu, dacă el îi va da pace. A plecat fără să făgăduiască nimic. Nici că va veni, nici că nu se va mai arăta. Bine era să nu mai vină, asta o ştia Cârstina, dar niciodată nu se simţise o femeie împlinită şi nu cunoscuse până atunci o bucurie mai mare decât în dimineaţa aceea. Avea să-i fie recunoscătoare toată viaţa pentru cât îi dăruise în scurtul timp cât fusese împreună eu el. Ştia că-i va duce dorul, că va tânji de acum încolo după nebunia din ziua aceea, dar va trebui să uite totul. Cu cât mai grabnic, cu atât mai bine. Buruienile, nevestele şi fetele ei cu doruri şi păsuri de vindecat şi de ostoit, bărbaţii necăjiţi care nu mai aveau timp să se gândească şi la altceva decât la munca din zori şi până-n noapte ce le istovea trupurile şi le golea inima şi mintea de orice simţire, va trebui să se simtă bine între toate acestea, iar ceea ce i-a dăruit atunci acest fecioraş bezmetic să fie dar pentru binele ce i l-a făcut.

Ion îşi simţea trupul şi inima uşoare. Calul îşi recăpătase sprinteneala şi mai degrabă au plutit decât au umblat până dincolo de Başeu spre curţile părinteşti. Jupâneasa Teodosia i-a ieşit în întâmpinare aşa cum se aşteptase, s-au dat porunci să i se aducă hrană din belşug şi puţină băutură ca să-i stârnească şi mai mult pofta de mâncare. Când au rămas, pentru scurtă vreme, numai el singur cu jupâneasa, aceasta l-a privit şi cerându-i să-i povestească cele câte i se întâmplaseră de când nu s-au văzut şi cum se poartă tâtâne-său şi celălalt fecior, l-a ispitit în legătură cu întârzierea din dimineaţa aceea. Parcă n-a venit odată cu Nicoară, şi sluga venise cu cineva despre care nu se ştia lămurit ce-i cu el. De unde această nepotriveală şi ce se petrecuse în această vreme? Ardea de nerăbdare jupâneasa să afle dacă nu s-au întâmplat lucruri noi care să-i schimbe sufletul şi gândurile care-l pustiiseră mai an. Ion a zâmbit, apoi a râs, i-a răspuns că n-a întâlnit-o încă pe Ileana Cosânzeana, să fie dumneaei liniştită, pentru că de se va întâmpla o asemenea minune va fi prima care o va afla. Jupâneasa Teodosia n-a stăruit şi n-a stăruit nu de altceva, dar a simţit că inima fiului ei este altfel decât până atunci, nu i-a mai surprins în priviri tristeţile care-l copleşeau altădată şi-l făceau să nu cunoască bucurii depline, aşa cum se cuvenea unui fecior căruia toate-i mergeau în plin sub aripa ocrotitoare a mamei lui.

Lui Colun, Ion i-a spus doar atât: să-şi vâre minţile-n cap, să-şi caute muiere oriunde-n Moldova sau oriunde aiurea în lume, numai la Cârstina din Mlenăuţi să nu se mai gândească. Şi dacă nu se va supune, el, feciorul lui Cosma Movilă, îl va ciopârţi şi-l va arunca în pădure, hrană sălbăticiunilor. Şi să nu pomenească nimănui nimic, iar dacă va deschide gura, să i se şi piardă urma.

Nicoară n-a înţeles nimic. Nici nu l-a ispitit pe stăpân. Aştepta ca timpul să lămurească o taină pe care n-o pătrundea acum.

Timp de câteva zile, Ion a încercat să-şi lămurească sieşi starea lui. Mai întâi era Măgdălina şi dragostea lui neîmplinită care-l urmărise un an de zile. N-o mai iubea pe fata lui Condrea? Dar cum să iubeşti la nesfârşit pe cineva pe care nu-l mai vezi, căruia nu-i poţi împărtăşi dragostea care te mistuie, pe care poate că n-ai să-l mai vezi niciodată? Dacă ea-l mai iubea şi poate că-l aştepta undeva, într-un colţ uitat de lume? Gândind aşa simţea cum i se strânge inima şi chipul jupâniţei i se înfăţişa trist, nedumerit de păcatul pe care el îl făptuise. Dar imaginea aceasta, întrevăzută ca printr-o pâclă, se topea nu după multă vreme şi nu după ce el îşi făgăduise să o caute în vara şi toamna aceasta, în nădejdea că poate i-o da de urmă.

După aceea era Cârstina. Cu această femeie era limpede un lucru: de însurat nu se putea însura cu ea, se ridicau prea multe împotrivă. O iubea pe această ţărancă? Greu de zis ceva şi nici nu trebuia să-şi facă din pricina ei prea multe gânduri. Îi ceruse doar ea să-i dea pace, nu-şi putea reproşa nimic şi poate că cel mai bun lucru era s-o asculte şi să-şi vadă de-ale lui. Şi doar erau atâtea de făcut. Nicoară, după lupta de la Tărăsăuţi, i-a spus-o în treacăt: ca să ucizi, stăpâne, îţi trebuie braţ de oţel, iar pentru asta, nu ţi-e îngăduit să leneveşti nici o clipă. Nenorociri ca acelea se pot abate oricând şi atunci eşti nevoit ca să fii gata în orice clipă. L-o fi simţit că a avut momente când nu s-a simţit în largul său la Tărăsăuţi? Oricum, va trebui să muncească de-acum încolo fără să pregete nici o clipă. Se zvonea că Sultanul Soliman se sfădea cu Persul şi că Moldova nu-i primejduită din latura de miazăzi, dar puterea sultanului era mare, şi Sangeac-beii lui de la hotar aveau cu ce să dea de furcă oricărui vecin, aşa cum o făceau cu cealaltă Ţară Românească şi cum o făceau şi cu crăia rigăi Laioş.

Va trebui să călărească iarăşi pentru a cerceta satele lor după cum va porunci pan Cosma, când se va înturna. Vânătorile se vor ţine lanţ şi-n toamna asta vor merge în munte la urşi şi la mistreţi. Lupta cu fiara te învaţă cum să te baţi, mai stăpân pe tine, cu omul.

Şi, deşi îşi pusese în minte să nu se mai gândească la nevasta din Mlenăuţi, după câteva zile, nici el nu ştia cum se făcea că împotriva hotărârilor sale, chipul acesteia şi amintirea cărnii ei care dogorea ca un jar, începeau să pună stăpânire pe fiinţa lui. Strădaniile lui de a o înlătura din gândurile sale se dovedeau a fi prea slabe. Noaptea-n vis îi răsărea nevasta din toamna trecută, cu mirezmele şi cu mirosurile ei de strai şi piele curată, o simţea cum se apleacă asupra lui să-l îngrijească, dar lucrurile se amestecau şi în loc de oblojeli şi unsori, Cârstina era numai ispită căreia nu-i putea face faţă, sau i se arăta aşa cum o văzuse el în dimineaţa aceea stârnind în el dorinţi care-l mistuiau. Într-o seară, târziu, nu s-a mai putut stăpâni. L-a trezit pe Nicoară, i-a destăinuit ce vrea să facă şi sluga i-a scos calul său în aşa fel încât nimeni să nu bage de seamă că feciorul boierului a părăsit curtea. În miez de noapte, Ion se furişa spre geamul de o palmă de la casa Cârstinei în care bătea lumina lunii. A ciocănit uşor şi a strigat-o pe nume. Chipul femeii s-a ivit buimăcit la geam, după care s-a repezit să desfacă zăvoarele de la uşă. Era turburată. L-a întrebat dacă i s-a întâmplat ceva, dacă are vreun necaz. A liniştit-o şi, deşi femeia i s-a împotrivit la început, a izbutit s-o adune şi s-o lipească de el. Venise pentru ea, împins parcă de o putere şi de o dorinţă mai mare decât voinţa lui. Încă nu-şi da seama ce-i cu el, ştia că femeia are dreptate, dar a dorit-o într-atâta, încât nu s-a mai putut stăpâni. Venise aţâţat de patimă să-i prade trupul ei care-i întunecase mintea. Şi Cârstina, lăsând ca soarta ei bună sau rea să hotărască ce are să se întâmple cu ea după aceea, i-a răspuns bărbatului nestăpânit cu toată arşiţa care zăcuse în sufletul şi trupul său tânăr. Când s-a apropiat de ziuă, erau istoviţi şi mulţumiţi. Cârstina i se supunea acum biruită de dragostea ei, pentru că ea iubea cum se poate iubi o singură dată în viaţă, şi mai avea norocul ca această dragoste să fie împărtăşită măcar într-un anume fel. Nu ştia cât va ţine acest noroc, poate până mâine, poate o lună… Îi era teamă să se gândească la ce avea să vină, şi se mulţumea să se înfrupte cu nesaţ din fericirea şi bucuria pe care i-o oferea clipa de faţă. Se ţineau înlănţuiţi în umbra calului şi se căutau de parcă i-ar fi despărţit o lume, flăcăul ăsta era frumos şi puternic, nebănuit de puternic şi lacom în dragoste şi se purta de parcă sfârşitul pământului ar fi venit câteva clipe după împlinirea dorinţelor lor. De altfel, aveau şi unul şi altul sentimentul că toată legătura lor nu poate fi decât vremelnică, din care pricină ea se desfăşura sub o zodie a disperării, adunând în clipa pe care o trăiau împreună tot timpul irosit până atunci şi tot ce aveau să risipească atunci când soarta va pune o stavilă între ei.

A venit după aceea aproape noapte de noapte. Cârstina nu se mai sfia acum, deşi purtarea ei a rămas cuviincioasă. La stăruinţele lui a trebuit să-i spună pe nume, dar asta n-avea nici o însemnătate, ceea ce o încânta peste măsură era faptul că acum îşi putea îngădui să-i mărturisească dorinţa şi dragostea ei, să-l alinte, să-l iubească pe-ndelete şi mereu împătimită. Îl simţea al ei, stăpânit de arşiţa pe care ea o stârnea în trupul lui. Iar el nu reuşea să cunoască saţiul, pentru că această muiere tânără şi frumoasă, croită parcă numai pentru a fi iubită, ştia să fie mereu alta, tot atât de proaspătă şi de aţâţătoare ca-n primele întâlniri. Când îşi aducea aminte cât de cuminte, de neclintită putuse să-şi petreacă zile în şir la căpătâiul lui, de parcă nu era alcătuită ca orice fiinţă din trup şi suflet, când îşi scormonea mintea ca să găsească în purtarea ei de atunci cel mai mic semn care să arate că-i femeie şi, ca orice femeie, nu se poate să nu se alinte sau să se sclifosească în faţa unui bărbat, dar nu găsea nimic, nu pricepea cum poate stărui într-o fiinţă de rând atâta mândrie care să-i asigure o perfectă stăpânire de sine. Dar era Cârstina o femeie de rând? Cum se poate să fie atât de mărunt şi s-o coboare în loc s-o ridice pe scara valorilor impuse de lumea lui? Era o ţărancă, era săracă alături de neamul lui cel pricopsit, dar ce suflet avea femeia asta, ce minte ageră şi cât de bogate-i erau gândurile Cât de bine îi ghicea firea şi unele stânjeneli ale lui şi cu câtă pricepere reuşea să-l facă să treacă peste ele. Se deschidea în faţa lui ca o comoară nesfârşită din care el n-avea decât să prade cât doreşte, fără să-i ceară nimic în schimb. Niciodată nici o învinuire, nici o cerinţă.

Firea lui năvalnică şi vârsta l-au făcut să treacă în câteva rânduri o anume măsură. A fost îndeajuns ţinuta ei liniştită, muţenia ei ca totul să intre pe făgaşul cel bun. În câteva rânduri a simţit-o cum se închide în propria-i fiinţă, cum se depărtează şi atunci i-a fost teamă să n-o supere şi mai mult decât atât, i-a fost frică să n-o piardă. O iubea? Îi era teamă că da. Nu era numai o dorinţă trupească ce-l împingea spre ea ci şi altceva, ce se dospea în el nelămurit şi de care-i era puţin teamă. Glasul ei atât de plăcut care-i răsunase în urechi la Hudeşti, ca o alinare, se putea dezlănţui în cântece pe care nu le mai auzise; pe care i le spunea aproape şoptit, şi rareori. O surprinsese odată scufundată în sine şi lăsând fără să vrea să se reverse dorul şi duioşia cuprinsă în vorbe măiestrit alcătuite, împletite cu sunete triste şi prelungi în stare să răscolească şi o inimă împietrită. Era şi mai frumoasă atunci, o frumuseţe stranie care-l uimea pentru că nu înţelegea cum de se poate transfigura un om într-atâta. În ochii ei scăpărau lumini pe care nu le cunoştea, iar buzele se arcuiau şi cuprinse de o zbatere uşoară care mlădiau sunetele, erau şi mai frumoase. Ar fi vrut atunci mai mult ca oricând, să i le acopere cu gura şi să o readucă în lumea lui, să-i alunge tristeţea sau bucuria pe care o trezeau cântecele ei şi care o făceau să se desprindă de el, de lumea din jur. O vroia numai a lui cu trupul şi cu sufletul ei, se trezea robit de o dorinţă de a stăpâni cum nu mai fusese încercat până atunci.

Jupâneasa Teodosia a simţit nu după multă vreme că fiul ei bate anumite drumuri şi poteci şi, ca om întreg la minte, s-a bucurat. Era firesc să fie aşa, dovedea feciorul ei că este un bărbat adevărat şi mai ales că a priceput că trebuie să uite nălucirile care-l mistuiseră cu un an mai înainte. Fete de măritat se găseau destule în ţara Moldovei, i le putea găsi şi ea la nevoie, deşi, după cum o pornise Ion, nu mai era nevoie de ajutorul altora pentru a se lega la cap. Prima alegere nu fusese rea şi numai nenorocirea Condreştilor a făcut ca totul să se destrame spre nenorocul lui, dar nu şi din vina lui.

Când a aflat încotro îşi îndreaptă paşii nu s-a bucurat. I-a fost chiar şi un pic teamă. Să nu-i fi făcut femeia aceea ceva ce întrece firea noastră. Dar n-a zis nimic, pentru că a nădăjduit ca totul să treacă repede, până ce altă femeie îi va leşi în cale.

Ion nu gândise chiar aşa de lămurit ca mama lui, pentru că nu i-o îngăduia vârsta şi firea. Nevoile pe care le ridica averea întinsă a Movileştilor, l-au împins ba peste Prut, ba spre Ţara de Jos. A călărit, a mers la vânătoare, şi-a muncit trupul încercându-şi priceperea şi puterea în mânuirea armelor alături de slugile lor şi de fraţii săi, Gavrilă, cel mai mic dintre feciorii lui Cosma Movilă, crescând şi el văzând cu ochii. Revenind spre Hudeşti, drumul lui s-a oprit statornic la Mlenăuţi. Venea şi ziua, fără fereală, dar până la urmă s-au găsit ochi care să-l vadă şi oamenii nu se dumireau cum de un fecior de boier se poate uita la una dintre ei, pe deasupra şi femeie măritată, chiar dacă bărbatul ei nu se mai arătase de mulţi ani prin acele locuri. Unele femei credeau chiar că o asemenea poveste nu poate sfârşi cu bine, chiar dacă tânăra nevastă cunoştea unele lucruri neînţelese pentru omul obişnuit. N-au condamnat-o pentru că aveau nevoie de Cârstina şi mai ales pentru că se temeau de ea. Respectul ce se cuvenea unui astfel de om i-a făcut să nu-şi sloboadă gura, să primească, tăcut, faptele aşa cum erau.

Orice lucru are un început şi un sfârşit. O să vină şi clipa când feciorul lui Cosma Movilă o să se sature şi, punându-şi cuşma pe-o ureche, o să se ducă după o altă fustă, socoteau oamenii din Mlenăuţi, socotea şi jupâneasa Teodosia. Ba o să-i vină şi sorocul să se-nsoare şi cine ştie peste ce jupâniţă va da, una care să-i pună laţul de gât şi o să stea cuminte şi supus, de să-i plângi de milă pentru tinereţea lui şi pentru fala şi frumuseţea lui.

Şi-n drumurile lui multe, când lipsea cu săptămânile şi chiar cu lunile, i-au ieşit şi alte femei în cale şi Ion nu s-a ferit. A cunoscut femei care erau bine clădite de la Dumnezeu, altele erau veştede deşi erau încă tinere, aveau gura ca iasca şi trupul lor rămânea liniştit, atunci când i se supuneau şi, pesemne, că ori de ar fi făcut dragoste cu el, ori de ar fi stat de vorbă cu o vecină peste gard, pentru ele ar fi fost totuna şi asta-l făcea să-l apuce un fel de lehamite. Unele, după ce rămâneau încremenite atunci când trebuiau să fie zguduite de plăcere, se smiorcăiau şi-i aminteau ce mare păcat au comis pentru dânsul, cerşind o vorbă frumoasă de la el ca să poată dormi, pesemne, liniştite. Erau şi nebune care i se dăruiau chicotind şi zbuciumându-se de parcă erau duse Ia goniţă, încât îi venea să le întoarcă cu faţa-n jos şi să le croiască peste bucile lor mari şi albe cu teaca de la sabie.

Cârstina nu l-a întrebat niciodată nimic, ca şi cum n-ar fi existat o altă lume în afară de lumea ei. Îl primea cu aceeaşi dragoste statornică, cu aceeaşi cumpănire în gesturi şi în vorbe, patima ei se împlinea după un ritual al cărei secret numai ea îl cunoştea şi care-o făcea să fie cu mult deosebită de celelalte femei. I-a descoperit treptat şi trupul, parte cu parte, cuprins uneori de o uşoară teamă de a nu se risipi vraja pe care o stârnea această femeie. De fiecare dată era uimit pentru că niciodată nu văzuse o alcătuire mai bine închegată. Firea nu fusese deloc zgârcită tocmai cu această ţărancă oropsită. Pulpe rotunde, picioare lungi, nici subţiri, nici groase, o linie curbă pleca de la coaste adâncindu-se sau arcuindu-se peste şolduri într-o şerpuire care-l stârnea să întindă palma şi să cuprindă într-o mângâiere uşoară toată această minune. Pielea era netedă şi avea o culoare care bătea uşor în arămiu şi numai vederea şi atingerea ei îl aţâţau, îi venea să înfigă dinţii ca într-un fruct plin de dulceaţă şi de miresme, să o soarbă toată, iar sfiala ei neprefăcută îl făceau şi mai lacom. Încet, încet se dumirea că între Cârstina şi celelalte femei este o deosebire ca între o măgură din hotarul satului şi Ceahlăul, că nu se poate lipsi de o asemenea bucurie de a o strânge în braţe, de a o mângâia, de a o iubi pe-ndelete, bucurându-se de fiecare clipă, sau de a se dezlănţui, uneori, de parcă atunci pentru prima dată în viaţa lui ajungea să cunoască taina dragostei. Ştia că este iubit. Cârstina i-o spusese cu vorba, cu mângâierile ei, cu disperarea pe care o citea în ochii ei atunci când îi lua chipul în palme şi-i cerceta faţa, afundându-şi privirea în ochii lui ca şi cum ar fi vrut să afle înlăuntrul fiinţei sale răspuns la întrebările şi nedumeririle ei. Dar nu spunea nimic, ofta abia simţit şi, drept încheiere, îi înfiora gura cu sărutări mărunte, după care venea încleştarea de întreaga lui fiinţă de parcă ar fi vrut să se risipească pentru totdeauna, în clipele de mare bucurie când simţea că fiinţa ei se împleteşte într-o tainică comuniune cu firea întreagă.

Mica şi neajutorata vrăjitoare din Mlenăuţi îi dăruia ce nici o femeie nu izbutise să-i dăruiască până atunci, şi cu cât se înverşuna uneori să găsească bucurii asemănătoare şi în altă parte, de atâtea ori îşi dădea seama că încercarea lui este zadarnică şi că fără această femeie viaţa lui ar fi fost searbădă, iar după asemenea încercări se întorcea la Mlenăuţi pentru a se împărtăşi cu şi mai multă patimă din darurile şi bucuria pe care Cârstina ştia să i le ofere supusă şi cuminte. Nici o altă femeie din câte cunoscuse nu era în stare să împărtăşească lumină şi căldură tuturor lucrurilor cu care veneau în atingere, să ţese în jurul ei acea stare de vrajă care-i copleşea simţurile şi mintea şi cu cât vroia să fie mai tare, mai stăpân, pe el, cu atât se pierdea şi-şi vâra fără să vrea gâtul sub un jug pe care nu-l bănuise. Ce avea să se aleagă din toată nebunia asta a lui? Nu-şi da seama şi până la urmă renunţa la orice lămurire a lui, a ei, a legăturilor lor şi se lăsa pradă dragostei acestei femei. Era în stare să se mărturisească oricui că nu este îndrăgostit, că nu iubeşte dar, în acelaşi timp, îi era peste putinţă să rabde o vreme mai îndelungată fără s-o vadă, fără să o simtă a lui, numai a lui. Era urmărit de ochii ei, de gura şi de gâtul ei, de pieptul şi rotunjimea coapsei ei, de tot ce ţinea de ea şi venea spre toate aceste minuni împins de dorinţă, împins şi de alte porniri care se năşteau în sufletul şi mintea lui şi cărora nu mai vroia să le afle nici un înţeles. Se lăsa purtat de patima pe care o stârnise Cârstina în el şi această patimă îl ducea neclintit pe acelaşi drum pentru a o afla în acelaşi loc de unde izvora pârâul care cobora în valea Başeului.