XV.

Când jupân Cosma Movilă a aflat că fiul său s-a încurcat cu o muiere de rând dintr-unul din satele sale, mai întâi s-a zbârlit, după care a ridicat din umeri a neputinţă şi n-a zis nimic. Niciodată n-avusese o părere prea bună despre feciorul său, dar întâmplarea cu fata lui Condrea îi dezvăluise cât de slabă era firea feciorului său, iar ceea ce auzea acum îl lămurea definitiv că mare lucru de capul unui asemenea bărbat nu poate fi. Era Moldova plină de muieri şi Ion al lui îşi împleticea norocul la doi paşi de Hudeşti. Ca stăpân ar fi putut s-o pedepsească aspru pe muierea care-şi înşală bărbatul, ar fi putut-o alunga din satele sale, dar şi-a zis că totul e zadarnic şi n-a vrut să-şi încarce sufletul cu un păcat, convins fiind că nu muierea aceea era de vină ci feciorul lui netrebnic care nu-şi cunoştea menirea şi interesul. A întrebat-o doar atât pe jupâneasa Teodosia: l-a ademenit femeia aceea, când l-a îngrijit la Hudeşti? Jupâneasa i-a răspuns că aşa ceva nu s-a întâmplat atunci, că mult după aceea i-a ieşit în cale… Era ceea ce bănuise, Ion era un netrebnic şi dacă lui îi place să-şi petreacă vremea în felul ăsta, n-are decât s-o facă. Ca părinte se simţea însă dator să se îngrijească de viitorul feciorului său.

Neam mare şi fruntaş al ţării, trebuia ca şi feciorii lui să năzuiască spre cele mai de seamă dregătorii. Dar pentru asta erau necesare nişte deprinderi care se căpătau în timpul unei ucenicii pe lângă alţi mari dregători; mai era nevoie şi de puţin noroc pentru că şi alţii năzuiau să ajungă în preajma domnului, chiar daca întâietatea o aveau cei mai puternici. Ce nădejde să ai însă în Ion, iată ce-l frământă pe boierul din Hudeşti. Domnul ţării se dovedise, până acum, destoinic în toate, se putea vorbi de o domnie bine aşezată şi respectata de toţi vecinii. Craiul Jicmont îl trimisese ca sol pe nobilul Nepielschi ca să-l felicite pe domn pentru izbânda de la Tărăsăuţi. Ceea ce nu izbutiseră oamenii săi, împlinise domnul Moldovei, ca bun creştin, pentru creştinătate. Ştefăniţă nu s-a sfiit să-i răspundă că nu s-a bătut pentru nimeni, ci numai pentru ţara lui, că aşa cum alţii vor ajutoare aşa ar dori să fie şi el ajutat, numai că nimeni nu se gândeşte s-o facă, pentru că principii creştini nu-s în stare să se ajute pe ei înşişi. Era tânăr domnul, dar aprig ca un leu. Se bucura de o sănătate straşnică, erau semne că domnia lui va fi îndelungată spre binele ţării şi al oamenilor destoinici.

Craiul Laioş, al Ungariei, îi trimitea în fiecare an bani ca să-şi cumpere arme, pentru că vedea în Moldova un scut al creştinătăţii şi în domnul ei un vrednic luptător.

Craiul Jicmont şi-a dat şi el seama de foloasele unei bune vecinătăţi cu Valahia şi atunci a trimis soli ca să înlesnească schimbul de mărfuri între cele două ţări şi să se facă rânduială la hotare, ca să nu mai fie nici o pricină de ceartă între cele două ţări.

Putea să fie pace la hotare şi dacă principii vecini ţării s-ar fi înţeles între ei, nici Sultan Suliman n-ar fi îndrăznit să pornească împotriva vreunuia dintre ei.

Jupân Cosma se gândea că aşa cum o arată împrejurările din acel an – al 7033-lea an de la facerea lumii – toate aveau să-i meargă în plin domnului. Era, deci, de datoria lui să câştige bunăvoinţa lui Ştefăniţă pentru feciorii lui. În Văscan avea încredere, iar cel mic se arăta de acum viclean şi uneori nestatornic, cum nu fusese mai nimeni în neamul lor. Prâslea ori va ajunge mare, ori îşi va frânge gâtul, după cum îl va sluji norocul lui cel bun sau cel prost.

Când s-au întâlnit în toamnă, la curtea domnească, la marea adunare poruncită de domn după Tărăsăuţi, numele lor a fost pomenit cu cinste. Îl slujiseră pe Ştefăniţă cu credinţă şi domnul i-a făgăduit lui jupân Cosma că nu-l va uita. Se putea duce şi cere ca feciorul lui cel mare să fie primit, dar unde? în ce slujbă. În mânuirea armelor se dovedise greu de întrecut:şi după străduinţa pe care o depunea pentru a-şi spori măiestria, s-ar fi putut îndrepta spre o slujbă de oştean – Petrică hatmanul murise la Tărăsăuţi, în locul lui fusese ridicat pârcălabul Barbovschi de la Hotin, unde rămăsese numai un pârcălab aşa cum era şi la Cetatea Nouă. Să slujească la o căpitănie de margine, la Câmpulung sau în altă parte ca să-şi arate destoinicia şi să capete deprinderi care se cer unui iscusit luptător? De acolo se putea urca, o pârcălăbie nu i-ar fi stricat peste câţiva ani, neamul lui şi averea îl puteau împinge şi-i dădeau dreptul ca de tânăr să ajungă în sfatul domnesc. Se muncea bietul pan Cosma cu gândurile, Ion îşi vedea de-ale lui fără să-i pese de nimeni. Cică şi-ar fi pus ţăranca la adăpost de treburile mai grele, cum era seceratul. Nu se istovise ea nici până atunci, pentru că erau destui proşti pe lume care i-ar fi făcut orice muncă pentru o ulcică de fiertură din buruienile ei, dar acum se ivise netrebnicul ăsta s-o ocrotească el, să-i dea bani sau cine ştie ce mai este în stare să facă. O să ajungă de râsul boierilor de n-o să se mai uite nici dracul la el. Poate că ar trebui să pună piciorul în prag şi să-l însoare, dar dacă nebunului nu-i este de însurătoare cum să nenoroceşti o fată cuminte a unui boier cumsecade?

Până să se dumirească ce-i de făcut cu feciorul lui, iată că nici domnul ţării nu era scutit de necazuri în privinţa căsătoriei. Cât fusese tânăr şi asculta de sfatul celor mari, cele două ţări ce se învecinau pe Milcov au fost în strânse legături de pace şi prietenie. Neagoe Basarab văzând că tânărul domn se bucură de o creştere aleasă şi că este înconjurat de sfetnici destoinici, s-a gândit să întărească şi mai mult legătura dintre cele două ţări surori şi i-a făgăduit lui Ştefăniţă că i-o va da pe cea de-a doua fiică a lui, pe Ruxandra, care i se potrivea ca vârstă şi despre care se spunea că este foarte frumoasă. A rămas această înţelegere până la sfârşitul acestui an, când s-a prăpădit soţia lui Radu de la Afumaţi, domnul muntean. Neamurile lui Neagoe au stăruit la turci şi la unguri ca Radu s-o ia pe una din fetele fostului domn şi Radu i-a cerut craiului Laioş să-i îngăduie uneia dintre domniţe – fetele se aflau cu mama lor Despina sub aripa ocrotitoare a regelui după moartea lui Neagoe – să vină în ţară. Craiul a fost de acord, dar a cerut să se respecte făgăduiala făcută lui Ştefăniţă şi-atunci, voievodul Transilvaniei, Ianăş Zapolia le-a scris celor doi domni români să pună soroc şi loc unde se vor întâlni pentru a-şi alege soţia.

Alegerea a fost fixată la 14 ianuarie 1526, apoi amânată până la 17. Ştefăniţă a cerut o amânare pretextând că nu-şi poate părăsi ţara, acum când este ameninţată de tătari.

Adevărul este că umblau zvonuri din vara trecută că Suliman sultan face mari pregătiri de oşti pentru a porni împotriva creştinătăţii. Tătarii primiseră poruncă să se mişte la semnul cuvenit şi după cum soseau veşti în Moldova, aceştia îşi începuseră pregătirile şi era de aşteptat ca spre primăvară să-şi facă apariţia în hotarul Moldovei. Puteau să treacă prin Bugeac spre sudul Dunării ca să se unească cu marea urdie otomană, dar puteau să se abată asupra Moldovei dacă aşa le-ar fi poruncit sultanul. În asemenea împrejurări lui Ştefăniţă nu-i prea ardea de nuntă şi, în afară de asta, lui i se promisese una din fete, Ruxandra, de ce mai era nevoie de atâta zbatere când toate aveau să se aranjeze la timpul potrivit, în linişte, pentru ca bucuria domnului să fie şi bucuria celor mulţi? Numai că Radu, împins de neamurile lui Neagoe, profită de împrejurări şi îşi alese de soţie pe cea mai frumoasă dintre fetele lui Neagoe, deci pe Ruxandra. Supărarea domnului Moldovei a fost mare. Totuşi, ca să nu se strice legăturile dintre cele două ţări şi ca mândria lui să nu fie ştirbită, i-a cerut craiului Laioş să mijlocească în aşa fel încât lui să i se recunoască titlul de Mare voievod al Ţării Româneşti (Valahiei), iar Radu să-şi zică voievodul cel Mic al Ţării Româneşti (Valahiei).

Dacă locuitorii celor două ţări le numeau în aşa chip încât să se ştie despre care este vorba, atunci când se adresau unor străini ei numeau ambele ţări cu acelaşi nume – Valahia – adică Ţara Românească, iar nunţiul papal de la Buda, ca să-i lămurească pe stăpânii săi scria, referindu-se la cele ce se petreceau atunci că „aceste două provincii, Moldova şi Muntenia, sunt Valahia, colonie de romani”.

Toate astea, Ion le-a aflat de la Coste, fiul marelui logofăt Toader, la Suceava, în vremea Bobotezei, când se afla cu anumite treburi trimis de pan Cosma Movilă în cetatea de scaun. Îl cunoscuse pe Coste şi mai înainte, iar de data asta au tras nişte chefuri straşnice, să se ducă pomina, cu care prilej l-a cunoscut pe un alt Ion, fiul lui Ivanco Moţoc.

Ion venise cu gândul să meargă la portarul Sucevei, ca să-i ceară un sfat în legătură cu ce ar trebui el să facă, numai că, în urma petrecerilor cu Coste, a crezut că n-are nici un rost să-şi mai irosească timpul cu planuri de mărire. Radu, domnul muntenesc nu primise propunerea lui Ştefăniţă şi, după cum credea marele logofăt, care-i cunoştea bine firea domnului său, nu va trece mult şi vor trebui să încalece ca să pornească spre miazăzi pentru a răzbuna umilinţa pe care o suferise nepotul marelui Ştefan.

Lui Ion i-a plăcut de fiul lui Moţoc. Erau cam de aceeaşi vârstă, iar noul său prieten era pe măsura lui: puternic trupeşte, minte ascuţită, bun ia vorbă, vrednic la petrecere. Un lucru-i deosebea: Moţoc nu punea nici un preţ pe femei. Încalecă, descalecă şi pleacă era vorba şi convingerea lui, de parcă ar fi fost vorba de o tabără ostăşească şi nu de fiinţe cugetătoare ca şi ei, aşa cum o arătau în multe privinţe chiar datina şi unele obiceiuri ale ţării. Dar, fiecare cu ursita şi apucăturile lui. În ceea ce-l priveşte, el avea să încalece degrabă şi va îndemna spre Hudeşti, deşi era iarnă aspră, cu destul omăt şi haitele de lupi începuseră să iasă la drumul mare. A ţinut drumul drept spre casă, pentru a-i spune lui pan Cosma cele aflate.

— Prostii, a pufnit boierul cel bătrân, mâniindu-se pe feciorul său care cască gura la toate prostiile în loc să-şi vadă de treburile sale, crede tot ce i se spune şi-n loc să-şi chivernisească un loc ce i s-ar cuveni, (dar iată că nu-l merită), vine fuga acasă pentru a împrăştia nişte zvonuri.

Pe Ion nu l-a mişcat supărarea tatălui său. Dealtfel nici nu avea răgaz ca să-şi chinuie mintea cu toate nimicurile. A aşteptat prilejul potrivit ca să încalece şi să se furişeze dincolo de apă, peste deal, la izvorul ştiut de el. A găsit-o în ogradă, pe Cârstina, îmbujorată de frig, a prins-o şi a răsucit-o purtând-o ca-ntr-un vârtej spre casă. Râdea şi se bucura ca un nebun, iar femeia înţelegea pentru a nu ştiu câta oară că unui asemenea om nu i se poate împotrivi.

Câteva zile Ion şi-a împărţit timpul între Hudeşti şi Mlenăuţi, şi când toate păreau că îndreptăţesc supărarea boierului Cosma, a picat vestea că toată ţara este chemată în mare grabă în tabără la Vaslui.

Freamăt şi zor mare la Hudeşti. Bătrânul mormăia-n barbă când se ivea-n preajmă Ion, care era pe deplin nepăsător. Dreptatea fusese de partea lui, dar nu-i păsa de această dreptate. Gândul lui era acum la tabără, aştepta cu nerăbdare întâmplările neprevăzute pe care i le va scoate-n cale soarta, se gândea la femeia tânără, parcă şi mai frumoasă de la un timp, care avea să înfrunte omătul de una singură. Îl primise şi-l petrecuse cu aceeaşi dragoste şi bucurie nesfârşită, i-a urat un singur lucru: să se-ntoarcă întreg şi pentru asta să-şi poarte singur de grijă.

Dar n-a mai fost nevoie de nici o grijă. Ştefăniţă a pătruns în Ţara Muntenească cu mare urgie, fevruarie în cinci zile şi a mers până la Târgşoru fără a i se împotrivi careva. Radu vodă i-a trimis soli de pace şi cu vorbe bune s-au învoit de i-au potolit semeţia. S-au nevoit şi ceilalţi crai şi împăraţi să-i împace, şi craiul Laioş şi Suliman sultan şi-au trimis degrabă solii lor şi până la urmă cei doi s-au împăcat, urmând ca Ştefăniţă să se căsătorească cu Stana, fata cea mare a lui Neagoe, iar Radu să-i dea pe boierii pribegi câţi se aflau în stăpânirea sa. Cum s-a întors în ţară i-a scurtat de cap pe hicleni cu mare grabă şi l-a trimis pe Oancea pârcălab la Sibiu unde se afla doamna Despina şi Stana, fiica ei.

Neavând pe cine să înfrunte, Ion s-a întors cuminte, cu tatăl său în Ţara de Sus, când iarna nu se ostoise şi-i puse în palmă Cârstinei un inel cu matostat. În iulie mergea la nunta domnească şi, ca în alte dăţi, la petrecerile care s-au desfăşurat la curtea din Suceava, multe jupâniţe şi jupânese au băgat de seamă nu numai straiele strălucitoare ale tânărului Movilă, dar şi mişcările lui de sălbăticiune mlădioasă, chipul lui ars de soare şi frumos, iscodind, fără să afle mare lucru, către ce faţă îşi îndreaptă el privirile şi inima. Era şi pan Cosma de faţă, cu pălăria lui cât roata carului, năduşind şi necăjindu-se din pricina căldurilor prea mari; lui Ion i-ar fi plăcut să glumească pe seama necazurilor tatălui său, dar ştia că bătrânul este aprig la mânie. Iar cu acest prilej, parcă pan Cosma s-a mai îmblânzit, l-a privit pe feciorul său cel mare cu mai multă îngăduinţă. Se vedea din patima pe care o punea în petrecere, din faţa lui deschisă, neumbrită de nici o grijă, că nu-i stă gândul aninat cine ştie pe unde, cum bănuise dânsul. Era vorba deci de porniri şi de păcate ale tinereţii care trec cu vremea şi care se iartă. Îi plăcea şi tovărăşia lui Ion cu feciori unul şi unul. Trebuia să se gândească în chip temeinic şi la însurătoarea acestui fecior.

Dar timp de însurătoare nu se afla. Tătarii sosiseră în mare număr la hotarul din nord al ţârii gata să atace Moldova sau Polonia, iar Suliman sultan se îndrepta cu întreaga-i urdie spre inima Ungariei. Îndată după nuntă, Ştefăniţă s-a mişcat cu toată curtea spre miazănoapte unde se afla tabăra. Nu avea cum să-l ajute nici pe craiul Laioş, pentru că nu-şi putea părăsi ţara în faţa oştilor tătare, din aceeaşi pricină nici sultanul nu-i cerea ajutor împotriva lui Laioş. Nu s-au ridicat nici alţi principi în apărarea creştinătăţii, care erau feriţi de primejdie şi aveau şi mijloacele s-o facă. Şi aşa se face că în câmpia Măhaciului, la 29 august, oastea craiului Ungariei era spulberată, Laioş îşi află moartea nu departe de câmpul de luptă şi o parte din Ungaria intra în stăpânirea otomană.

Sultanul ar fi dorit ca cei doi domni români să intre şi să supună Transilvania pentru sine, dar cei doi cumnaţi s-au gândit să-l înşele pe padişah simulând un conflict între ei şi, spre toamnă, când tătarii se topiseră în stepele dinspre răsărit, Ştefăniţă intra iarăşi cu oastea în tara muntenească. A mers pe unde i-a plăcut şi s-a întors iarăşi fără nici-o sminteală şi nici de solii de pace n-a mai fost vorba, amândoi domnii plângându-se către vecini de necazurile pe care le-au avut unul cu altul. Din această „plimbare”, domnul s-a ales cu o boală căreia nici vracii nu i-au dat de cap. Se părea că va fi ceva trecător şi pan Cosma Movilă s-a grăbit să primească, îndată după Bobotează, pe domn la curţile sale cu toată cinstea ce i se cuvenea. Măria sa mergea la Hotin unde-l aştepta solul regelui Ferdinand, dar boala s-a înrăutăţit de la o zi la alta şi în 14 ianuarie se prăpădea, în floarea vârstei, unul dintre cei mai destoinici domni pe care-i avusese Moldova. Pan Cosma şi Ion au fost de faţă şi după aceea i-au însoţit trupul neînsufleţit pentru a-l astruca la Putna, lângă tatăl şi bunul său, marele Ştefan.

Ca să nu se tulbure pacea ţării, boierii l-au ales domn pe Petru, fiul lui Ştefan cel Mare cu Maria din Hârlău. Taina o ştiuse mitropolitul care se prăpădise cu câţiva ani în urmă, nu înainte de a-i spune lui Ştefăniţă cine-i Petru măjarul, acest vrednic negustor de peşte, iar Ştefăniţă când a simţit că i-a venit sfârşitul le-a spus boierilor din jurul său pe cine să aleagă domn.

Ion se gândea la întâmplările lui trecute şi îşi amintea cum îl certase pan Cosma, ameninţându-l cu lunga domnie a lui Ştefăniţă şi iată că soarta nu este după cum gândeşte omul. Îi părea rău că nu a îndrăznit atunci mai mult decât făcuse? Nu putea spune că nu-l cuprindea un soi de duioşie atunci când se gândea la Măgdălina, dar chipul ei se arăta din ce în ce mai nelămurit, oricât s-ar fi străduit el să reînvie clipele puţine pe care le petrecuseră împreună. Încercase să afle ceva despre ea, ispitind pe unii şi pe alţii, atunci când avuseseră loc petrecerile de la Suceava, dar zadarnic. Poate că acum, sub o nouă domnie să se ivească jupâneasa Nastasia cu fiica ei, şi atunci, ce se va întâmpla cu el? Se va supune nălucirilor din anii trecuţi sau o va privi pe fata lui Condrea cu alţi ochi?

Cum se apropia primăvara şi pan Cosma simţea că-i slăbeşte puterea, că nu mai are nici măcar sprinteneala pe care o avusese până atunci şi se mişca mai greu decât cu un an mai înainte, şi-a pus în cap să-şi însoare feciorul cel mare. Dacă-i va fi ursit să se prăpădească să-l lase măcar pe Ion cu casă întemeiată şi atunci va închide ochii ceva mai liniştit, aşa că l-a chemat şi i-a spus ce are de gând să facă. Nădăjduia ca feciorul său să arate dacă nu bucurie măcar supunere, dar mare i-a fost mirarea când la văzut cum se schimbă la faţă şi spune nu, şi după cum îşi cunoştea odrasla, pan Cosma a înţeles că „nu” ăsta nu poate fi schimbat, chiar de l-ai pica cu ceară pe cel care-l rostise.

— Atunci, ce vrei, măi omule, s-a răstit boierul cel bătrân, spune-mi ca să înţeleg şi eu ceva.

— Nimic.

— Cum nimic, măi? s-a holbat pan Cosma.

— Nu mă însor.

— Cum să nu te-nsori, nemernicule, cum să nu te însori când omul de asta-i făcut, să se-nsoare, să facă şi el copii, ca să-i fie de ajutor, cum adică, să nu te-nsori?

— Nu mă însor. Sta drept, cu capul puţin plecat într-o parte şi fălcile încleştate. Pan Cosma era ispitit să-i crape ţeasta şi să vadă dacă poate găsi ceva acolo.

— Şi n-ai să te-nsori niciodată?

— Nu ştiu.

— Vrei să iei tu, pe cineva, anume? l-a întrebat pan Cosma, străfulgerându-l un gând pe care ar fi vrut să-l alunge cât mai grabnic.

— Nu vreau pe nimeni.

Boierul cel bătrân s-a mai liniştit, s-a uitat încă o dată la chipul odraslei sale, pe care se citea o îndărătnicie în stare să-l scoată din ţâţâni şi pe cel mai cumpătat om din lume, după care l-a alungat cu mare scârbă. Cică să mai faci copii! Decât copii ca ăsta, mai bine, lipsă! Era convins bătrânul pan Cosma că de fiul lui nu se va lipi nimic, îşi va irosi viaţa fără nici o noimă.

A doua mare nedumerire a stăpânului de la Hudeşti a fost în toamna anului în care se urcase pe tronul Moldovei, măria sa Petru voievod, poreclit şi Rareş. Ion i s-a înfăţişat cu respect, dar fără să arate nici supunere şi nici dragoste de fiu şi i-a spus că ar vrea să-şi facă ucenicia în cancelaria domnească, sub ocrotirea marelui logofăt Toader. Coste, fiul lui Toader, îi mijlocise acest lucru. Pan Cosma credea că visează el sau că fiul său aiurează. Neam de neamul lor nu făcuse pe diacul. El ştia să-şi recunoască doar numele pe uricele şi hrisoavele domneşti, avea pecete verde ca oricare mare boier cu care întărea orice hotărâre, dar să-şi bată capul cu buchiile, asta i se părea o treabă mult prea ruşinoasă pentru rangul lui. Că ar fi putut ajunge mare logofăt? Asta nu însemna că trebuie să ştii carte. Dregătoria e una, buchiile-s alta. Dregătoria ţi-o dă domnul dacă vrea, iar ca dregător n-ai decât să dai porunci, dar nu să-ţi strici mintea cu tot felul de încârligături şi să ţi se frângă limba-n gură ca să scoţi cine ştie ce prostie. Asta o fac unii călugări, pentru că nu au alte treburi. Să-şi bată capul ei, dar un boier nu se cade să se coboare la asemenea prostii. Şi cum de a ajuns Ion al lui la o asemenea alegere, iată un lucru pe care nu-l înţelegea pan Cosma. Băiatul ăsta, se vede din tot ce face, a fost plămădit pe dos! Să mânui sabia, suliţa şi arcul cum o face el şi să le pui în cui pentru o pană de gâscă! Mare minune!

De fapt nu se întâmplase nici o minune. Pe Ion l-au impresionat frumuseţea unor hrisoave şi mai cu seamă nişte manuscrise ale căror miniaturi l-au fascinat. Ţesătura elegantă a liniilor şi culorile rafinate au trezit în sufletul lui emoţii noi, pe care nu le cunoscuse până atunci. Şi a mai fost şi o vorbă a marelui logofăt care i s-a înfipt în minte şi anume că omul nu trebuie să trăiască numai ca un dobitoc. Dumnezeu l-a înzestrat cu o putere care l-a făcut stăpânul celorlalte fiinţe, iar înţelepciunea unora s-a întrupat în scris dând astfel putinţa ca şi alţii să se împărtăşească din ea şi nu este altă bucurie şi mângâiere mai mare pentru sufletul şi mintea omului decât cunoaşterea acestei înţelepciuni. În faţa ochilor feciorului lui pan Cosma s-a deschis dintr-odată o lume nouă, nebănuită până atunci şi în sufletul lui s-a născut dorinţa de a pătrunde tainele acestei lumi.

Când marele logofăt a vrut să-i cerce priceperea, Ion a mărturisit că nu ştie decât să deseneze literele care alcătuiau numele său. Era prea puţin, şi pan Toader a râs. Asta nu i-a dezarmat, după cum n-avea s-o facă nici înfăţişarea greutăţilor pe care avea să le întâmpine. Era vorba de răbdare, de multă trudă, de timp. Timp avea, deocamdată, cât vroia. Celelalte calităţi urma să le descopere după aceea.

Ca să-l lămurească pe pan Cosma că lumea s-a mai schimbat şi că printre cei care-şi fac ucenicia ca dieci în cancelaria domnească se află acum mai mulţi feciori de boieri, nu avea nici un rost pentru că tot n-ar fi înţeles. Esenţial pentru ei era faptul că i-a îngăduit „să-şi facă de cap” şi de data aceasta şi Ion şi-a început ucenicia la şcoala de la Curtea domnească din Suceava. S-ar fi putut duce la una din mănăstiri unde se învăţa temeinic, mai ales limba slovenească, dar la Neamţ nu i-ar fi plăcut, din pricine ştiute de inima lui, la Bistriţa era prea departe de Mlenăuţi, iar la Suceava ar fi putut să înveţe şi latineasca, atât cât să se poată înţelege cu cineva, dacă toate-i vor merge aşa cum ar fi dorit-o el.

Printre ucenici, Ion era cel mai răsărit ca vârstă şi ca înfăţişare. Era ca un fel de măgar între oi: zdravăn, cu mustaţa bine împlinită, cu mersul sigur, al bărbatului care-şi cunoaşte puterea şi este stăpân pe el. De aceea, dascălii l-au primit cu multă îndoială, pentru vârsta lui, dar şi pentru deprinderile sale foarte potrivite pentru un oştean iscusit. Era şi o oarecare sfială, o temere nemărturisită în faţa unui bărbat în toată firea, care le-ar fi putut pune la încercare răbdarea, stăpânirea de sine şi altele. Le era teamă ca nu cumva autoritatea lor faţă de ucenici, să fie zdruncinata de purtarea buiacă a acestui fecior de mari boieri despre care se spuneau lucruri nu tocmai de laudă. Ar fi putut deveni şi un rău sfetnic al celor mai puţin vârstnici, gata să se lase dominaţi şi să cadă în admiraţia acestui bărbat puternic şi priceput în mânuirea armelor. El ştia multe şi i-ar fi putut stârni să facă cine ştie ce nebunie prin cârciumile din târg şi în loc să se ţină de învăţătura lor s-o aleagă pe aceea a omului făcut să petreacă şi să fie dorit de partea femeiască. Şi cum să-l stăpâneşti pe unul ca acesta, care este în stare să-ţi cresteze pielea cu sabia cât ai clipi, fără să-i pese de nimeni? cât despre ce va fi în stare să deprindă el din ştiinţa lor, aici nu mai rămânea nici o îndoială. Toţi erau de părere că de un om ca ăsta nu se poate lipi cartea şi nădăjduiau ca după primele zile de încercare să părăsească singur gândul de a învăţa scrisul, cititul şi vreo limbă dintre cele ce se foloseau în cancelaria domnească. Se îndoia cel mai mult pisarul Margire Malaevici. El era un Mălai de-al nostru, dar când întocmea un act domnesc iscălea Malaevici, ca să sune mai frumos, mai bisericeşte. De altfel, nu-şi spuneau toţi marii boieri din sfatul domnesc pan Negrilă, pan Hurul, nu-şi pusese în coada numelui un „schi” şi pan Barbovschi, care era acum portar al Sucevei? Era pisarul Mălai un om subţire la trup, avea umerii puţin răsuciţi de parcă fuseseră prost înşurubaţi pe trupul lui, din felul cum îi cădeau nădragii se vedea că trupul lui este făcut numai din oase şi piele, că nu are rotunjimi nici măcar acolo unde le are tot omul. Mergea împungând aerul într-o parte, de parcă l-ar fi purtat un soi de vârtej. Avea un păr de culoarea cânepei însă ce era de mirare la el, era faţa. Parcă cineva i-o turtise, strâmbându-i-o în fel şi chip. Nasul pornea de la rădăcina sprâncenelor drept în faţă, ca după aceea să se frângă spre gură. Un obraz era pus într-un fel, celălalt fusese croit pentru o altă faţă. Purta mustaţă tăiată scurt peste o gură ce se deschidea ca o bortă neagră, sporind şi mai mult asimetria feţei. Dinţii crescuseră strâmb, împingându-se unul pe altul, călcând unul peste celălalt. Se fălea Malaevici cu darul vorbirii. Îi curgeau cuvintele şuvoi şi era în stare să-i turuie gura ceasuri în şir. Vorbea puţintel cam pe nas, şi le ştia pe toate. Psaltira pe sârbie, cum îi spunea el, era slăbiciunea sa, o ştia ca pe apă şi trudea să o tălmăcească în româneşte, dar treaba mergea foarte greu. Mai întâi că nu toate vorbele noastre se loveau cu cele sloveneşti, îl mâncau buricele deştelor pe pisarul Malaevici s-o întoarcă mai pe departe ca să iasă mai pe înţelesul tuturor şi să curgă şi vorbele mai frumos, căci era doară viers nu alta, dar se spăimânta singur când se gândea ce păcat mare poate săvârşi dacă nu se ţine cuvânt cu cuvânt de cartea sfântă. Căci, spunea pisarul, asemenea cuvinte n-au fost scornite din mintea omului, cum este alcătuită, de exemplu, Alixăndria în care se povesteşte viaţa şi vitejiile împăratului Machedonici, ci ele au venit de la Domnul prin gura profetului şi nu-i chip să clinteşti ceva fără să păcătuieşti. Ar mai fi fost o dezlegare, recunoştea Mălai, dacă ar fi ştiut elineşte, prima limbă în care s-a tălmăcit din jidoveşte Cartea sfântă. Dar dânsul n-apucase să-nveţe o asemenea limbă, luat cu atâtea necazuri şi treburi câte avea la cancelaria domnului, sau cu necazurile şi treburile părţilor de sate pe care le stăpânea, unele fiind danie domnească pentru cinstita şi greaua slujbă ce-o făcea cu credinţă nestrămutată faţă de domnul său. Trudea la tălmăcirea Psaltirii îndemnat de râvnă faţă de biserică dar şi de neştiinţa popilor noştri. Găsise el justificare pentru tălmăcirea dintr-o limbă sfântă chiar în vorbele apostolilor, dar, în vremea sa, mai că nu mai era nevoie să dai seamă pentru o asemenea faptă, căci ajunsese până la urechile sale cum un neamţ Luvter s-a ridicat împotriva papistaşilor şi primul lucru pe care l-a făcut a fost acela de a întoarce pe limba neamului său Biblia.

Şi câte nu ştia diacul, că era de mirare cum de poate ţine minte atâtea lucruri. Rămâneau ucenicii cu gurile căscate când se pornea el să le spună despre ce-au fost pe lume de la începutul ei şi până în zilele noastre. Le depăna pe toate cu însufleţire dar şi cu o tainică plăcere de a se asculta şi de a se făli cu câte ştia el, pentru că era convins pisarul Mălai că altul mai deştept ca el nu se află în Ţara Moldovei. Când a aflat că Ion Movilă doreşte să înveţe la şcoala domnească, pisarul a rămas puţintel descumpănit: ce să caute zdrahonul ăsta aice? şi-a spus Mălai şi nu se dumirea ce l-o fi apucat pe omul ăsta, care n-arătase prin nimic că ar avea vreo înclinaţie spre buche, să se apuce, la o asemenea vreme, de învăţătură.

Îndoiala şi temerile dascălilor s-au topit repede, pentru că Ion avea o purtare mai mult decât cuviincioasă. Ceea ce i-a uimit însă pe dascăli, a fost uşurinţa cu care se descurca acesta. Mintea lui era neatinsă de umbra vreunei cunoaşteri în ale cărturăriei şi, deşi mai săltat în ani ca ceilalţi, dovedea aceeaşi sprinteneală în deprinderea buchilor şi mai ales o ţinere de minte straşnică, de care lua cunoştinţă şi el abia acum. Ce învăţa i se întipărea surprinzător de repede şi temeinic, nu era silit ca alţii să se zbată ceasuri multe din zi pentru a i se întipări în minte învăţătura dascălilor săi.

A deprins cu uşurinţă buchile, şi pe cele sloveneşti şi pe cele latineşti. Apoi cuvintele câte trebuiesc pentru a întocmi un uric. Pentru o asemenea treabă nu era nevoie de prea multe pentru că se repetau de la un act la altul. Atâta vreme cât buchiile îi fuseseră interzise şi se gândea la ele cu o anumită sfială, îl privise, dacă nu cu respect, cel puţin cu o ascunsă invidie, pe diacul Mălai. Acum însă, îngâmfarea aceluia i se părea ridicolă, pentru că ştiinţa lui nu era chiar atât de mare pe cât lăsa el să se înţeleagă celor oare nu ştiau să folosească drept instrument al cunoaşterii decât buricul de la degetul cel mare. Îl asculta totuşi cu plăcere pe diac cum toarce firul poveştilor de parcă s-ar afla în strană, ca un ţârcovnic care înadins lălăeşte cuvintele pe nas. Numai că diacul îţi deschidea ochii minţii asupra atâtor lucruri pe oare nici nu le-ai fi bănuit că există pe lume, sau şi de ai fi ştiut câte ceva, nu le-ai fi înţeles rostul. În liniştea odăii, în această zi de început de vară când căldura nu este prea supărătoare, vocea diacului pune întrebări şi răspunsuri: „ – Câte ape cură din raiu? 4.

— Cum să chiiamă aceale 4 ape?

— Fison, Gheon, Tigru, Eufrathu.

— Pe unde cură acele ape?

— Fison încungiură tot pământul Evilatului (unde-o fi Evilatul? se întreabă Ion şi-şi ascute urechea) şi pre această apă să află argint mai curat decât aurul, să află o piatră anthrax, adecă cărbune, şi alte pietri verzi scumpe. Gheon, acesta încungiură toată Ethiopia, adecă ţara arăpească, şi în luna lui august se umflă şi udă tot pământul Misirului (care este Eghipetul, gândeşte Ion), că ploae nu ploae într-acea parte de loc, ci din umezeala lui să fac seminţile. Tigrul, acesta curge asupra Asurii, care o numesc unii Dunăre. Efrathu, acesta curge asupra Endiei şi Persiei”. Prin faţa ochilor minţii se perindă lumi necunoscute, cu fiare neştiute pământului nostru, cum erau inorogul şi stratocamilul, sau se pun tot felul de întrebări al căror tâlc cere multă isteţime şi multe cunoştinţe. Pe Ion îl încântă toate lucrurile noi pe care le deprinde la şcoala domnească, mintea lui se desface ca o floare care a dat de apă şi de lumină şi ce-i place cel mai mult este faptul că lumea începe să capete alte margini şi să-i dezvăluie taine pe care nu le bănuise. Şi parcă simţea şi altceva, un sentiment pe care nu-l mai avusese până atunci: Ion lua cunoştinţă temeinică de sine, începea să se descopere, judecându-se şi cântărindu-se nu în raport cu ceilalţi, ci cu el însuşi. Omul nu este ca un dobitoc, îi spusese marele logofăt Toader şi acum pricepea tâlcul acestor vorbe. Fiinţă aleasă, omul se poate înălţa prin cunoaştere, îi stă în putinţă să simtă şi să preţuiască frumosul, să înţeleagă rostul şi locul lui pe lume, să priceapă înlănţuirea faptelor care au trecut sau se desfăşoară sub ochii lui. Ascultă, înţelege, învaţă şi se bucură. Noile lui izbânzi îl fac să zâmbească, uneori stânjenit, de o seamă de fapte şi de gesturi ale sale dintr-un trecut nu prea îndepărtat.

Cum are un pic de răgaz se repede la Mlenăuţi şi la Hudeşti. Lui pan Cosma au început să-i scârţâie toate încheieturile, deşi vrea să se arate în putere şi falnic, jupâneasa Teodosia a îmbătrânit şi domnia sa. I se păruse până atunci că toate vor rămâne neclintite, că viaţa este lungă, aproape cât o veşnicie şi iată că timpul se arată necruţător cu ai lui, pe care i-ar fi dorit să rămână neschimbaţi, pentru ca bucuria lui să nu fie stânjenită de nici o umbră. Timpul se arată însă neîndurător şi cu ceilalţi dar şi cu el însuşi. Văscan e un bărbat în toată puterea cuvântului, Gavrilă la fel, iar Ion îşi dă seama că timpul trece şi pe lângă el destul de repede. Tot ce a agonisit ca învăţătură l-a făcut să preţuiască aşa cum se cuvine dragostea Cârstinei, cuminţenia acestei femei (care nu pretinde nici acum nimic), şi frumuseţea ei de femeie aflată în plină înflorire.

Nu a primit nici un sfat din partea nimănui privind însurătoarea lui. I-au fost înşirate nume de fete de mari boieri care ar fi fost încântate să-şi unească viaţa cu el, dar nu l-a interesat niciuna. Zadarnic se plângea jupâneasa Teodosia că-i trece vremea şi va rămâne un holtei pe care nici babele şi apoi nici dracul n-o să-l mai poată însura. Nu-l atingea nimic. Era ca şi cum ai fi vorbit cu un lemn şi jupâneasa Teodosia începuse să se teamă în mod serios de soarta fiului ei cel mare. Ar fi dorit să-l vadă la casa lui, cu rostul lui, adică însurat şi cu urmaşi, dar îi era teamă că n-o să mai apuce o asemenea clipă. În această privinţă mama nu-şi înţelegea nicicum feciorul, nu reuşise să găsească nici o urmă care să o ducă spre inima şi mintea lui pentru a desluşi care este cauza acestei împotriviri statornice de a se însura. Explicaţia lui, sinceră de altfel, nu era suficientă.

— N-am chef, îi spunea el jupânesei Teodosia, şi dânsa nu pricepea cum vine asta să n-ai chef, ca şi cum o treabă serioasă cum este însurătoarea se face pe chefuri.

Cârstina era atât de ademenitoare încât orice i s-ar fi întâmplat, Ion simţea nevoia să meargă la Mlenăuţi sau s-o aducă pentru o vreme la Suceava, fără ca să ştie cineva despre întâlnirile lor. Avea o măsură a lucrurilor pe care nu o întâlnea la femeile de neam mare şi mai ales îl impresiona demnitatea cu care se purta Cârstina în toate. Fără să o mărturisească, Ion o iubea pe mica lui vrăjitoare, cum îi plăcea s-o alinte, o dorea ca ibovnică, ştia însă că nu se poate însura cu ea. Şi-ar fi ridicat toată lumea în cap, lumea lui, a boierilor şi curtenilor, dacă ar fi făcut un asemenea gest, ar fi supărat-o de moarte pe jupâneasa Teodosia.

Ghicindu-i gândurile, Cârstina ştia să-i liniştească cugetul, iar înţelepciunea ei o făcea să-i fie şi mai dragă. Uneori, îi spunea ea, trebuie să ştii să te mulţumeşti cu ceea ce ţi se dă, prea multă fericire şi bucurie pot fi izvorul unor mari dureri. Să ştii să te împărtăşeşti din plin din ceea ce ai, este semnul cuminţeniei, şi femeia asta, al cărui trup era ca o pară de foc, croit parcă anume pentru dragoste, i se dăruia cu patimă, o patimă neostoită care-l stârnea pe bărbatul din el şi care-o făcea să fie mereu alta, de parcă atunci, în clipa în care i se dăruia, ar fi ajuns pentru întâia oară să-i descopere farmecele încă necunoscute, şi să simtă arome nebănuite. O lăsa să plece la Mlenăuţi şi timpul petrecut departe de ea îi aţâţa şi mai mult dorinţa de a o cuprinde, de a-i măsura trupul palmă cu palmă, să o simtă cum freamătă de dorinţă şi de plăcere, cum i se precipită răsuflarea şi chipul ei se schimbă devenind şi mai frumos, o frumuseţe stranie care răsfrângea toată arşiţa ce-i mistuia fiinţa.

Se iubeau cu înfocare, căutarea şi zbuciumul lor era ca o scufundare în neştire pe tărâmuri necunoscute. Doreau ca acele clipe să rămână fără de sfârşit, iar revenirea era ca o dezlegare dintr-un cumplit şi dulce blestem. O privea şi nu se mai sătura privind această alcătuire minunată şi toate câte ţineau de ea se dovedeau a fi fără saţ, în ciuda timpului şi a oamenilor.