XIX.

Curţile de la Hudeşti au fost refăcute datorită stăruinţelor jupânesei Teodosia, care ţinea să-şi petreacă ultimele zile, acolo unde cunoscuse bucurii şi dureri. În ochii săi, Hudeştii erau rostul unui neam şi al vieţii ei. Ion s-a supus, deşi lui i-ar fi plăcut să stea undeva mai spre munte şi până la alegerea unui asemenea loc, întreaga familie s-ar fi putut aşeza la Suceava. Jupâneasa vroia însă linişte şi spaţiu, se simţea bine între dealurile şi pădurile de deasupra Başeului, iar de năvălitori nu-i păsa. Au venit, or să mai vină, dar pentru un asemenea fleac n-avea de ce să renunţe la lumea ei şi nu înţelegea ce l-a apucat pe feciorul ei să se lepede, cu atâta uşurinţă şi fără vreo pricină deosebită, de vatra strămoşească a Hudiceştilor.

Nici Văscan nu dorea să se despartă de vechile curţi. Cât îi priveşte pe mezin, acesta înclina să-i dea dreptate lui Ion. Era nerăbdător să ajungă sus, iar pentru asta era de părere că trebuie să te afli pe lângă scaunul domnesc, să te vadă stăpânul cel mare, sa te zbaţi, să dai din coate dovedind pricepere şi vrednicie. Dacă-ţi petreci viaţa între codri şi în tovărăşia dobitoacelor, te vor cunoaşte copacii şi-ţi vor lua frica sălbăticiunile, dar nimeni n-o să le întrebe pe acestea cât eşti de destoinic şi de harnic. Darurile cu care te-ai născut, iscusinţa pe care ai căpătat-o nu se pot preţui decât de cei care au nevoie de ele şi acolo unde se află preţuitori. E adevărat că se duce faima, dar ochii care nu se văd…

După lupta de la Tărăsăuţi, unii au crezut ca Ion Movilă şi-a surpat singur trecerea căpătată pe lângă domn când cu lupta de la Obertyn. Prea se arătase crunt şi neîndurător şi cum domnul dorea încheierea păcii, poate că ar fi fost bine ca în afara celor căzuţi în timpul luptei să fi căutat să-i prindă pe ceilalţi, din doua motive: unul, şleahticii cărora li se ierta vina de a fi încălcat hotarul ar fi putut mijloci împăcarea prin însăşi îndurarea arătată de domn; al doilea, prinşii noştri puteau fi răscumpăraţi cu prizonierii leşi. Deci, oricum ai fi socotit, era în folosul nostru să arătăm îndurare. Or, Movilă a fost ca o fiară, prinşii aduşi în faţa lui, până în ziua luptei de la Tărăsăuţi, erau înjunghiaţi ca nişte vite, fără nici o milă.

Când i s-a arătat măriei sale de către marele vornic Efrem Hurul cum s-au petrecut lucrurile, Rareş a zvâcnit din jeţul domnesc şi pe faţa lui s-a citit bucurie. Inima lui fusese însetată de ură, umilinţa suferită ar fi dorit-o răzbunată într-un fel; or, iată că prin vrednicia boierilor săi şi mai cu seamă a acestui Movila, li se plătea leşilor peste măsură.

— Le-am cerut pace, a strigat măria sa, în schimbul oamenilor şi al tunurilor şi n-au vrut să audă. S-au crezut atotputernici şi că pot să ne stropşească sub copita calului. Acum iată-i că au pierdut aproape tot atâţia oameni cât am pierdut eu la Obertyn. Numai că printre morţii mei se numărau şi oameni de jos, pe când acum Ţara de Sus a fost înălbită numai de oasele unor şleahtici. Îngâmfarea craiului şi a celor din jurul său, după izbânda din vara trecută, va fi spulberată de jalea care va cuprinde şi va îndolia familiile nobililor din provinciile de margine, clopotele care bătuseră în semn de sărbătorire a unui mare triumf îşi vor preschimba sunetele în dangăt de jale, bucuria prea mare trâmbiţată în toată lumea va fi umbrită de durerea provocată de pierderile suferite acum. Umilinţa este răsplata trufiei fără margini.

Greşise?

Se poate, dar pedeapsa care a căzut pe capul său a stat nu numai în puterea oamenilor, ci şi în a Celui de sus care, pesemne, îşi întorsese faţa de la el lăsând ca norocul să fie de partea cealaltă. În loc de înţelegere, craiul arătase dispreţ şi înverşunare, în fond, ce dorea măria sa şi sfetnicii din juru-i? Ca Moldova să fie îngenuncheată? În folosul cui? Nu era limpede pentru oricine că pieirea acestei ţări va fi cu mare primejdie pentru vecinii săi creştini? Când va ajunge sultanul în hotarul Lehiei şi se va ivi prilejul să lovească într-acolo, se va împiedica de dorinţa craiului de a păstra prietenia cu Poarta?

Până acum măria sa dorise pacea în mod sincer şi în nădejdea că până la urmă se va ajunge nu numai la o bună vecinătate, dar şi la o întrajutorare care să fie în folosul tuturor. Acum însă, nu va mai fi aşa. Să ceară craiul pacea şi o va obţine numai dacă el, domnul Valahiei, va fi mulţumit.

Când s-a înfăţişat Ion în fata domnului, ochii stăpânului străluceau de bucurie şi de mulţumire şi pentru prima dată mila acestuia s-a revărsat asupra casei Movileştilor. I s-a dăruit satul Cobâle, pe care-l ţinuse vornicul Goanţă şi pe care-l pierduse pentru hiclenie. Ion i-a arătat măriei sale că nu-i place Dorohoiul şi măria sa a încuviinţat să-şi aleagă o altă dregătorie.

Domnul îl ridicase pe Glăvan, ginerele lui Săcuian ceaşnicul, în marea dregătorie de vistier, dar din câte află, credinţa acestuia faţă de scaun era şovăielnică. Aşchia nu sare departe de trunchi, iar neamul acestora se vădise a fi mereu potrivnic unor rânduieli statornice în ţara Moldovei. De aceea, Glăvan a fost îndepărtat şi în locul său a fost ales Mateiaş, bărbat destoinic şi învăţat. Ion îl cunoştea pe Mateiaş şi s-a bucurat de alegerea făcută de domn, şi când i-a cerut lui Mateiaş să-l primească alături de el, acesta s-a înfăţişat domnului şi măria sa fost fericit că-şi poate arăta încă o dată mulţumirea faţă de Movilă.

Faptul că Rareş aprobase felul în care se purtase Ion în timpul luptei cu leşii i-a surprins pe mulţi. Ion însuşi se schimba şi îşi da seama că în ceea ce-l priveşte, au fost încheiate socotelile cu o parte din viaţa lui. Privind în urmă, avea sentimentul că-şi irosise cei mai frumoşi ani căutând bucurii acolo unde nu le-a găsit sau unde n-ar fi trebuit să le caute. Nu-i părea rău de legăturile lui cu Cârstina, iar moartea acesteia a însemnat pentru el clipa în care în sufletul lui s-au făcut schimbări neprevăzute. Nu se putea plânge că ar fi avut noroc. Soarta fusese aspră sau numai nedreaptă, nu căuta să dezlege tainele vieţii, ceea ce înţelegea, după o simplă socoteală, era că în două rânduri fusese lovit peste măsură. Bucuria lui de a trăi se transformase în amărăciune Nimic nu se rânduise pe măsura firii sale, marile bucurii pe care le visase şi care se puteau împlini cu uşurinţă îl ocoliseră, deşi avea tot ce i-ar fi trebuit unui om să fie fericit şi să-i facă şi pe alţii fericiţi. Înflăcărarea şi încrederea în oameni îi scăzuse simţitor. Prea aveau grija unul altuia ca să-şi mai vadă de propriile lor necazuri, nu era numai o constatare, deoarece îşi dovedise în ultimul timp că poate să trăiască fără a mai fi nevoie să le arate altora câte calităţi are el şi câtă înţelepciune a dobândit. Era reţinut acum în relaţiile cu ceilalţi; unii, care-l cunoscuseră mai înainte ca om de petreceri, bun de glume şi ghiduşii, credeau că s-a ţicnit după cele petrecute în timpul luptelor din iarnă, săltau din umeri şi-l lăsau în pace. Îşi impusese să fie cumpătat în vorbe şi fapte, se purta ca un om cu mult mai în vârstă decât anii pe care-i avea, spre mulţumirea unora dintre prietenii tatălui său, acum mari vatagi sau staroşti ai unor ţinuturi. Dregătoria dobândită cerea multa chibzuială şi pricepere şi căuta să-l mulţumească pe Mateiaş, marele vistier şi pe vodă, în prejma şi sub privirea căruia se afla acum mai toată vremea.

Spre sfârşitul iernii, domnul şi curtea sa coborau în Ţara de Jos. Veneau veşti de la Ţarigrad că favoritul marelui vizir şi al sultanului, Aloisio Gritti, fiul natural al dogelui Veneţiei Andrea Gritti, era trimis la nord de Dunăre pentru a rezolva treburile de cea mai mare însemnătate privind soarta mai multor ţări. Un papistaş în slujba păgânului! Dracu să mai înţeleagă ce se petrece pe lumea asta! Papa de la Rain vorbeşte de lupta sfântă pentru cruce, de unitatea lumii creştine faţă de primejdia comună şi fiul căpeteniei statului care a suferit şi avea să sufere vreme îndelungată din pricina puterii otomane, devenea sluga credincioasă a sultanului, îşi punea toată iscusinţa la încercare pentru a-l sluji cât mai bine.

Oastea strânsă de sultan avea să se îndrepte spre Europa. Locul de strângere al acesteia era Adrianopolul. Acest Aloisio venea în numele sultanului pentru a-i asigura colaborarea domnilor ţărilor româneşti şi din cate aflaseră iscoadele noastre, să-l împace pe măria sa Petru Voievod cu leşii. Având asigurat sprijinul ţărilor româneşti şi liniştea Poloniei, Suliman sultanul avea posibilitatea să acţioneze spre inima Europei, fără ca cineva să-i stânjenească mişcările. Numai că măria sa nu dorea împăcarea cu regele Jicmont. Cel puţin deocamdată. Mai întâi să pornească urdia otomană şi să se vadă limpede împotriva cui se ridică sultanul. După aceea, să se vadă urmările acestei campanii. Ca să se ajungă aici, trebuia ca acest papistaş să fie împiedicat, să nu-şi poată împlini planurile. De aceea, câteva mii de călăreţi trebuia să se strângă în mare grabă şi în cea mai mare taină, ca să-l întâmpine la hotar şi să-i facă de petrecanie. Printre cei care s-au străduit să execute poruncile domneşti a fost şi Ion Movilă. Iscoadele au urmărit drumul pe care l-a făcut Aloisio Gritti de la Adrianopole la Dunăre şi de aici la Târgovişte, unde i-a ieşit în întâmpinare domnul, cu boierii şi mitropolitul ţării. Era îmbrăcat veneţianul numai în haine cu fir, damascuri şi purta şalvari din catifea neagră înflorată cu aur. Călărea un cal de mare preţ iar pintenii şi frâiele erau bătute în aur şi argint. Sultanul îl numise guvernator al Ungariei, ceea ce însemna că era al doilea om după craiul Ianăş.

După ce a stat câteva zile la Târgovişte, a pornit-o spre hotarul Valahiei Superioare, cum îi spunea el Moldovei, dar după două-trei zile de mers, straja l-a vestit că trecerea hotarului dintre cele două ţări româneşti va fi cu mare primejdie, deoarece sunt aşteptaţi cu arma în mâna de cincisprezece mii de oameni. Frica sporise numărul oştenilor care pândeau sosirea înaltului oaspe şi acesta, prudent, a făcut cale întoarsă.

Cine i-a vestit pe turcii papistaşului despre cele ce se urzeau la curtea lui Rareş, nu s-a aflat. Guvernatorul era însă mânios peste măsură, când a sosit la Târgovişte. Una din misiunile diplomatice care-i fusese încredinţată de sultan, şi anume împăcarea lui Rareş cu Sigismund, regele Poloniei, eşuase din pricina celui dintâi.

La puţină vreme după intrarea lui în Târgovişte, soseau solii domnului Moldovei cu daruri de mare preţ, pe care le înmânau guvernatorului cu multe cuvinte de laudă însoţite şi de părerea de rău a domnului lor că nu l-a cinstit cu prezenţa propriei sale persoane. Dacă pe domnia sa l-au împiedicat treburi mult mai importante ca să vină la curtea lui Rareş, acesta-i făgăduia, pentru stima şi consideraţia ce i-o purta, să-i vină în ajutor cu toate puterile sale, de va fi nevoie. Guvernatorul şi-a înghiţit supărarea, a zâmbit puţin cam strâmb, şi-a exprimat regretul de a nu-l fi văzut pe domnul Moldovei şi i-a trimis porunca padişahului să stea pregătit cu oastea sa şi la momentul potrivit să se deplaseze acolo unde i se va porunci. Îi făgăduia, în gând, o răsplată pe măsură.

Domnului i-a părut rău că i-a scăpat o pradă atât de strălucită, şi-a slobozit oamenii, dar a trimis porunci staroştilor de ţinut şi pârcălabilor să fie pregătiţi şi mai cu seamă să fie bine vegheat hotarul dinspre răsărit. Tătarii ar fi putut face multe răutăţi ţării, în mişcarea lor pentru a veni în ajutorul oastei otomane.

Din luna mai se ştia că sultanul va porni spre Ungaria şi în lunile care au urmat, întreaga urdie sub comanda lui Soliman s-a mişcat pe-ndelete până sub zidurile Vienei. Măria sa, Petru Voievod nu s-a clintit din ţară, deşi i-au venit porunci să trimită cât mai mulţi oşteni călare pentru a se uni, în câmpia de lângă Buda, cu urdia otomană. I-a trimis sultanului soli, plângându-se că nu-i poate face pe voie, deoarece se teme de craiul Jicmont, care unelteşte împotrivă-i şi, o dovadă a sentimentelor pe care craiul le nutreşte faţă de padişah, o constituie numărul mare de şleahtici care luptă sub flamura craiului Ferdinand, pentru apărarea Vienei. Faptă care s-a adeverit cu mare uşurinţă provocând mânia sultanului. Măria sa dorea cu orice chip să-i asmuţă pe turci împotriva leşilor, să strice relaţiile bune dintre cele două ţări pentru a produce cât mai mult rău craiului de la miazănoapte, care nu vroia să înţeleagă câtuşi de puţin că răul tuturor vine din sudul Dunării.

Ion urmărea cu încordare felul în care se desfăşurau evenimentele, străduinţele întreprinse de domn pentru a pune Moldova la adăpost, şi înţelegea, din cele ce le discuta cu Mateiaş, nelipsit din sfaturile de taină ale lui Rareş, că soarta lor va depinde de modul în care se va încheia această luptă diplomatică ce se va duce pe malurile Bosforului, unde se-ntorcea, în toamnă, sultanul, fără să fi făcut nici o ispravă sub zidurile Vienei.

Şleahticii şi mai marii regatului erau împărţiţi în două: unii ar fi dorit o împăcare cu Rareş, şi-l sfătuiau pe rege să ducă tratative în acest sens, iar alţii, şi printre ei vicecancelarul Petru Tomiţchi, credeau că trebuie trimisă o solie la sultan ca să încheie pace pe cât mai mulţi ani şi, în acelaşi timp, să-l acuze pe domnul Valahiei că împrăştie zvonuri false în legătură cu maiestatea sa, fapt pentru care ar merita să fie pedepsit. Craiul a împărtăşit sfatul vicecancelarului său şi, la începutul lunii octombrie, era trimis ca sol la Poartă, Petre Opalinschi, castelanul de Lodz şi magistru al curţii fiului regelui. Pentru nai multă siguranţă, drumul solului trebuia să treacă prin Buda, unde avea să-l informeze pe craiul Ianăş despre cele plănuite, dar şi pentru a se feri de cursele pe care Rareş le-ar fi întins dacă ar fi străbătut Transilvania. Opalinschi trebuia să-l caute pe Gritti şi să obţină sprijinul acestuia împotriva voievodului. Prezentându-se sultanului, solul leah a mărturisit dorinţa craiului său de a păstra bunele relaţii cu padişahul în timpul domniei sale, a fiului său şi, dacă era cu putinţă, atât cât vor dăinui cele două puteri pe faţa pământului. Motivul de discordie îl constituie domnul Valahiei. Dacă era înlăturat acesta, atunci pacea n-ar mai fi fost turburată vecie. Cât îi priveşte pe leşii aflaţi în tabăra lui Ferdinand, Valahul le-a exagerat numărul. Craiului îi pare rău că s-a întâmplat ca supuşi de-ai săi să meargă împotriva sultanului, dat acest lucru s-a făcut fără ştirea lui. Lui Gritti i se arăta că în Polonia, şleahticii se bucură de toată libertatea şi regelui îi este greu să-i ţină în frâu. Oricum, numărul mic al răzvrătiţilor nu trebuie luat în seamă, deoarece întregul regat a respectat înţelegerile avute cu sultanul.

Darurile lui Opalinschi dar şi purtarea Valahului l-au făcut pe Gritti să lucreze pe lângă sultan în favoarea leşilor. Solii domnului n-au izbutit să stânjenească, prin plângerile lor, încheierea unei păci perpetue între Polonia şi Poartă. Sultanul a înclinat spre această soluţie deoarece plănuia o mare campanie împotriva şahului Persiei, care încălcase hotarul împărăţiei încă din vara anului care trecuse. De aceea, nu i-a fost greu lui Gritti să demonstreze vina domnului român pentru toate tulburările începute în anul 1530, continuate în anii următori, ca şi atitudinea semeaţă a acestuia atunci când a încălcat toate poruncile padişahului privind păstrarea păcii cu leşii, dar şi încălcarea poruncilor pe care le primise de a se prezenta cu oastea lui în tabăra sultanului. Prin neastâmpărul şi neodihna lui, Karabogdanul era un răzvrătit, care merita să fie pedepsit, nu să se bucure de îngăduinţa şi bunăvoinţa stăpânului lumii.

La începutul anului 1533 se încheia pacea perpetuă între înalta Poartă şi regatul polon. Toată zbaterea domnului de a destrăma alianţa polono-otomană se dovedise zadarnică. Îi mai rămânea lui Rareş un licăr de speranţă: să-l prindă pe solul leah, să-i ia pergamentele cu turaua sultanului şi să amâne cât se putea tratativele dintre cei doi vecini ai săi.

Trimitea oameni să-i întindă curse solului leah încă de la trecerea munţilor din sudul Dunării; în taină, îi cerea noului domn al celeilalte ţări româneşti să i-l dea prins în schimbul unor mari daruri şi al sprijinului său (din păcate, ginerele său, Vlad, fostul domn, se înecase în Argeş, ca un netrebnic, în timpul unei vânători, iar locul lui era luat de un alt Vlad, numit şi Vintilă).

Opalinschi, protejat de o gardă turcească numeroasă, a fost petrecut până la Dunăre, iar Vlad-Vintilă l-a primit în al doilea ceas al nopţii şi i-a arătat scrisorile lui Rareş. Vroia să se pună bine cu craiul Lehiei pentru a-l sprijini pe lângă sultan ca să-l întărească în domnie. Îi era mai drag scaunul decât interesele creştinătăţii şi proiectele îndrăzneţe ale domnului de peste Milcov îl făceau să-l cuprindă un soi de ameţeală. De aceea, s-a îndreptat către cei care-l puteau ajuta pe lângă Poartă, ferindu-se de orice act care i-ar fi supărat pe cei mari din Ţarigrad.

La Braşov, orăşenii l-au avertizat pe Opalinschi că Rareş le-a poruncit secuilor să-l prindă. Să meargă deci cu mare fereală. Călăreţi de-ai domnului, din cetăţile aflate în Transilvania, îi pândeau de asemenea drumul. A ajuns cu greu la Mediaş, dar aici a trebuit să stea închis între zidurile cetăţii, deoarece românii îl pândeau. Nu s-a mişcat până nu i-a venit în ajutor Emeric Balassa, omul lui Gritti, cu 500 de călăreţi; s-au mai adăugat şi două sute de orăşeni înarmaţi şi aşa, păzit de aceştia dar şi de alţi oşteni veniţi de la Cluj, a reuşit să ajungă în acest oraş şi de aici la Gilău, unde-l lua în primire episcopul Transilvaniei.

Cu bani mulţi, unul din viziri le arăta solilor lui Rareş că sultanul şi-a întors faţa de la domnul lor, ceea ce însemna că la prima ocazie padişahul va face tot ce-i stă în putinţă, ca să-l înlocuiască pe Rareş. Gritti se străduise să-l aducă pe sultan la această hotărâre.

Dar, deocamdată, sultanul plecase spre Persia. Poate că norocul lui cel prost să-i aducă o mare înfrângere sau o boleşniţă, ceva care să-l facă să ajungă în lumea celor drepţi cât mai repede cu putinţă. Peste un an începea războiul dintre Lehia şi moscovit. Deşi duceau tratative pentru a se ajunge la o împăcare, domnul nu vroia pacea decât în schimbul Pocuţiei. De ce se încăpăţâna măria sa în această hotărâre, era un lucru pe care Ion nu reuşea să-l înţeleagă. Ţara îşi văzuse de nevoile ei până atunci şi fără cele câteva sate de ruteni; se putea descurca şi de acum încolo fără ele, dar Rareş prefera să transforme acest pământ în pustiu decât să renunţe la el.

Ce-i căşunase domnului această vrăjmăşie pe care n-o putea stinge nimic?

Împotriva leşilor nu se putea merge, chiar dacă erau încurcaţi în războiul cu moscoviţii, deoarece o nouă primejdie se anunţa în sudul Dunării: papistaşul de Gritti. Acesta se pregătea să treacă iarăşi prin ţările noastre. Umblau zvonuri că ar dori să-i ia locul craiului Ianăş, iar pe cei doi feciori ai săi să-i facă domni în Valahia Superioară şi în Valahia Inferioară, adică în Moldova şi Muntenia. Mai mult, în Lehia, Gritti l-ar fi vrut crai pe Laschi, mare şleahtic, care se amestecase în toate apele politiceşti ale vremii.

Pentru a afla cât adevăr cuprind aceste zvonuri, Rareş l-a trimis pe fratele său vitreg, Toader Bubuiog, în cealaltă ţară românească. Oamenii săi de încredere, şi printre aceştia se afla şi Mateiaş vistierul, erau trimişi peste munte ca să arate craiului Ianăş, lui Ştefan Maelat şi saşilor din marile cetăţi de unde vine primejdia pentru toţi.

Braşovenii nu i-au deschis porţile iscusitului veneţian, iar uciderea episcopului Czibak, în urma uneltirilor şi a poruncilor lui Gritti, i-a făcut şi pe cei mai şovăitori să se ridice împotriva omului care urmărea să-i supună pe toţi, Porţii. Maelat şi Bubuiog i-au luat urma spre Mediaş, iar Efrem Hurul le venea degrabă în sprijin cu alte 12 000 de călăreţi.

Gritti a înţeles prea târziu că îndrăzneala lui depăşise anumite limite. Crezuse că autoritatea sultanului era suficientă pentru a îngenunchea cu uşurinţă mai mulţi domni şi principi, dar se înşelase amarnic. S-a închis în cetatea Mediaşului în aşteptarea ajutoarelor pe care le-a cerut paşalelor de la Dunăre, fără să ştie că oamenii trimişi pentru o asemenea treabă n-aveau să vadă apele marelui fluviu. Când oştile lui Maelat şi Bubuiog au început să bată zidurile Mediaşului, orăşenii, de teamă să nu le fie arsă şi prădată cetatea, l-au silit pe veneţian să iasă şi acesta şi-a încredinţat viaţa oamenilor lui Rareş, care n-au vrut să-l primească, trimiţându-l lui Maelat. Acesta l-a dat pe mâna lui Chendi Frenţiu care i-a retezat capul, faptă care i-a adus dregătoria de vicevoievod al Transilvaniei. Cei doi copii ai lui Gritti au fost duşi de Hurul în Moldova, iar de acolo Rareş i-a trimis în Transilvania. Au pierit pe drum, în secuime. Unii vorbeau că uciderea lor s-a făcut la porunca domnului, alţii că la aceea a voievodului Transilvaniei. Oricine a fost, rar s-a văzut o cădere atât de năpraznică aşa cum s-a întâmplat cu casa lui Gritti. S-a întors în ţarină în numai câteva zile unul dintre cei mai puternici oameni ai vremii.

Craiul Ianăş a trimis solie către marele vizir care se afla la Ţarigrad arătând că vinovat de toate este „Românul”, iar Rareş deplângea, prin oamenii săi, pieirea unui asemenea om, cum fusese guvernatorul, din pricina unor răi, care se oploşiseră la curtea craiului.

Teama tuturor era însă mare. Uciderea lui Gritti era semn de răzvrătire împotriva autorităţii Porţii. De aceea, au ajuns la încheierea că numai o strânsă alianţă îi poate salva. Craiul Ferdinand, mulţumindu-se deocamdată numai cu Ungaria de Sus, a intrat şi el în această alianţă. Inima acestei alianţe erau cei trei voievozi români, iar Rareş depusese cele mai mari străduinţe pentru realizarea ei.

Ion Movilă urmărea cu pasiune aceste schimbări, începuse să-l prindă acest joc al mişcărilor politice. Înţelegea acum că cea mai grea şi mai plină de răspundere activitate pe care o poate desfăşura un om este activitatea politică. Ea cere o încordare a tuturor darurilor pe care le avea un principe, fie că le căpătase de la natură, fie că le agonisise prin învăţătură. Un principe trebuie să cunoască bine legile şi obiceiurile unei ţări, iar acestea sunt aşa de multe încât cu greu pot fi cuprinse de mintea unui singur om. El trebuie să-şi cunoască supuşii ca să-i poată utiliza în folosul său şi al ţării, iar oamenii sunt atât de diferiţi ca fire şi înţelepciune! I se cere să întrevadă cum se vor desfăşura evenimentele, or această putere de pătrundere este întâmpinată de greutăţi aproape de netrecut. Faptele sunt atât de multe şi de încâlcite şi, pe deasupra, cursul lor poate fi schimbat de întâmplări neprevăzute, încât numai o minte deosebită şi un simţ pe care puţini îl au, îl pot călăuzi în acest hăţiş.

Îi era limpede că meseria de domn era de departe cea mai grea, iar dacă cineva a izbutit s-o facă aşa cum se cuvine, numele lui a câştigat o faimă nepieritoare, aşa cum s-a întâmplat cu Ştefan cel Mare. Stând mai mult în prejma domnului şi bucurându-se de încrederea acestuia, Ion înţelegea cât de complicate erau îndatoririle unui principe şi îşi da seama că îl judecase greşit până atunci, numai în lumina câtorva fapte pe care le cunoştea el. Ca oricare alt om, domnul era supus greşelilor, iar ca stăpân avea infinit mai multe şanse de a greşi în felul în care-i judeca pe unii oameni, sau în alegerea politică făcută la un moment dat. Chiar înfrângerea de la Obertyn n-o mai punea numai pe seama domnului, aşa cum o făcuse îndată după luptă.

* *

O ploaie repede, în ajun, desfundase drumurile şi potecile, Dornele se umflaseră şi surpaseră totul în cale, încât ceata mare de călăreţi care năzuiau dincolo de munte, peste Bârgău, spre Năsăud, trebuia să meargă cu mare băgare de seama şi numai unul în spatele celuilalt. Ar fi fost mai nimerit, pentru că drumul era mai bun, s-o apuce spre Bistriţa, dar de un an de zile intrase dihonia între transilvăneni şi bistriţeni; iarăşi nu mai vroiau să asculte de măria sa, Petru Rareş. Craiul Ianăş dovedise de data aceasta, fără să mai ascundă nimic, că nu-i place amestecul domnului de peste munţi în Transilvania. Prea era mare puterea acestuia şi cu primejdie. Locuitorii din ţara Lăpuşului se alipiseră, fără să ceară îngăduinţa nimănui, de cetatea Ciceului unde se afla pârcălabul lui Rareş, pentru că erau de aceeaşi lege şi vorbeau aceeaşi limbă ca şi noul lor stăpân. Tot colţul de miazănoapte şi răsărit al ţării se afla acum în puterea domnului Moldovei. Dacă maramureşenii ar fi fost cuprinşi de aceeaşi nebunie, însemna că jumătate din ţară ar fi intrat sub stăpânirea lui Rareş.

De aceea, craiul Ianăş l-a numit pe Ştefan Maelat voievod, ştiindu-l vrednic şi ambiţios. Ca să ajungă cât mai sus, acest valah se lepădase de legea lui şi se făcuse papistaş. Craiul nu numai că i-a îngăduit, dar i-a cerut ca stăpânirea lui să se întindă asupra ţării întregi. Ceea ce însemna că avea mână liberă ca să-i lichideze pe ferdinandişti, care încă erau puternici la Sibiu şi abia aşteptau clipa potrivită pentru a se întări la Braşov, Sighişoara, Mediaş şi alte locuri, dar şi asupra secuilor care ascultau de Rareş. Cât priveşte cetăţile acestuia din Transilvania, se puteau găsi, cu timpul, căi pentru a ajunge şi în stăpânirea lor.

În loc să-i fie recunoscător, deoarece domnul român îl făcuse pe Ianăş crai în Transilvania, acesta se ridica împotriva fostului său aliat. Dar Rareş nu înţelegea să piardă orice stăpânire şi influenţă în această ţară.

Marele vistier Mateiaş, cel care conducea ceata de călăreţi ce se îndrepta spre Năsăud, îi explica lui Ion Movilă, care-l însoţea, că, pentru domn, Transilvania reprezenta cheia oricărui succes în lupta împotriva puterii otomane. Cele două Valahii din afara Carpaţilor aveau oşteni buni şi numeroşi, dar nu se găseau nicăieri ca în Transilvania locuri tari pentru a te apăra.

— Pentru asta, era de părere Movilă, ar trebui ca toate cele trei ţări să-şi dea mâna şi să-şi unească puterile.

— O treabă care întâmpină multe greutăţi…

— Fiind trei domnii deosebite…

— Nu-i vorba numai de domnii, ci de alte greutăţi şi mai mari. Măria sa ştie că sultanului îi e teamă de puterea celor trei ţări, dacă ar fi unite, şi de aceea s-ar ridica împotriva oricui ar încerca să devină singur stăpânitor al lor. Acest lucru nu-i convine nici craiului Ferdinand.

— Din câte înţeleg, craiul de la Viena caută prietenia domnului nostru.

— O caută, pentru că ar vrea să devină stăpân şi el în Transilvania, dar cu ajutorul măriei sale.

— Atunci cum o să putem noi împăca dorinţa domnului cu năzuinţa craiului?

— Mai întâi că noi nu trebuie să-i arătăm solului acestuia care sunt adevăratele gânduri ale măriei sale. Sultanul, din câte se ştie, i-a biruit pe perşi şi se-ntoarce la Ţarigrad. Ochii şi poftele lui s-au şi îndreptat iarăşi spre Europa. Ceauşul care a venit la curtea domnului nostru, i-a cerut măriei sale să pornească cu 6 000 de călăreţi, prin Maramureş, pentru a pune stăpânire, cu ajutorul a 3 000 de transilvăneni şi 4 000 de munteni, pe ţinuturile care se întind din Dunăre şi până în munţii care despart Lehia de împărăţia neamţului. Pentru o ispravă ca asta, sultanul i-a făgăduit domnului că va stărui pe lângă craiul Jigmont ca să-i dea Pocuţia şi, pe deasupra, vor fi uitate toate câte s-au petrecut în legătură cu Gritti.

— Făgăduieli cum nu se mai poate de ademenitoare!

— E adevărat, numai că măria sa nu se încrede în ele.

— Are temeiuri pentru asta?

— Are. Şi de nu le-ar avea, este doamna care să i le înfăţişeze. Să nu uiţi că această femeie are o minte deosebită, o mare ambiţie, că se trage din neam de despoţi, neam care s-a prăpădit în lupta cu Semiluna. Se pricepe să facă copii, ca orice muiere, dar mai mult ştie ce se petrece pe lume, cunoaşte bine faptele care s-au întâmplat nu cu multă vreme în urmă şi caută să le găsească un rost în felul în care ele s-au desfăşurat. De la ea, şi din hrisoavele pe care le are, domnul a desprins bine istoria grecilor şi cum împărăţia împăratului Constantin s-a prăbuşit fiind cotropită de puterea otomană.

— Ce legătură are căderea împărăţiei greceşti cu cele făgăduite de sultan, domnului?

— Pentru cine priveşte lucrurile numai pe deasupra, nu are. Dar doamna Elena-Ecaterina, povestind cum au căzut toate crăiile din sudul Dunării sub stăpânirea otomană, arată ca făgăduiala de astăzi făcută de sultan nu trebuie ţinută mâine, oricum nu trebuie ţinută de urmaşul său, dacă nu este spre folosul împărăţiei lor. Un lucru este limpede din cele spuse de doamna noastră: Turcul a jurat şi are legământ cu Allah ca să întindă credinţa acestuia pe toată faţa pământului. În ochii lui, această credinţă este cea mai bună, cea mai dreaptă şi cea mai folositoare omului, de aceea ea trebuie răspândită prin orice mijloace.

— Chiar dacă cei de altă lege se împotrivesc?

— Cu atât mai mult. Omul, fiinţă slabă şi şovăitoare nu-şi dă seama, spun ei, care este calea cea dreaptă spre izbăvire. Este uneori, nevoie să-l faci să înţeleagă…

— Adică să-i bagi în suflet şi în minte, cu parul sau cu ascuţişul săbiei ceea ce unora li se pare că este bine…

— Cam aşa…

— Şi cine chezăşuieşte că ceea ce ei văd că e bine şi drept este cu adevărat aşa?

— Credinţa lor.

— Dar şi ceilalţi au o credinţă. Şi este atât de greu să încapă pe lumea asta două credinţe sau chiar mai multe?

— Se vede că-i foarte greu. Cei care au puterea năzuiesc spre mai multă putere, lăcomia creşte din lăcomie şi iată că mereu se ivesc oameni cărora nu le ajunge pământul şi ca să-l poată cuprinde au nevoie de un imbold, iar acest imbold este credinţa…

— Biată fiinţă umană, şi nu se gândesc nici o clipă că fiecare în parte, când se întoarce în ţărână, n-are nevoie de mai mult pământ decât cel pe care-l cuprinde umbra lui de amiază?

— Puterea este cea mai primejdioasă amăgire care cuprinde mintea omenească şi în numele ei orice crimă se schimbă în fapt de binefacere sau mântuire.

— Şi cum îşi închipuie măria sa că poate lupta împotriva unei asemenea hidre?

— Tot prin credinţă. Este convingerea lui şi a doamnei că numai astfel poate fi salvată ţara noastră şi creştinătatea răsăriteană. În ultima vreme zidarii, pietrarii şi zugravii noştri au mai mult de lucru aşa cum n-au avut poate niciodată. Repară, ridică din nou şi aştern pe pereţii de dinafară şi pe cei dinlăuntru cele mai frumoase zugrăveli pe care le poate închipui darul şi priceperea lor. Celor veniţi de la Athos li se dau bani dar şi hrană ca să poată menţine, la rândul lor, flacăra vie a credinţei neamurilor aflate sub puterea islamului printre care se află şi neamul doamnei. Doamna nu osteneşte şi îndeamnă şi pe celelalte femei care se află în preajmă-i ca să brodeze aere, epitafuri şi alte lucruri de podoabă care să dea strălucirea cuvenită lăcaşului în care credinţa este împărtăşită oamenilor. Pe ascuns, prin monahi, se trimit bani la Liov spre ajutorarea celor de acolo.

— Nu sunt prea apăsătoare pentru o ţară mică, aşa cum este Moldova, atâtea cheltuieli care-i depăşesc hotarele?

— Măria sa nădăjduieşte că şi alţii se vor ridica în apărarea credinţei.

— Leşii nu vor să ridice un deget, nemţii se ceartă şi sunt dezbinaţi tocmai din pricina credinţei, unde să găseşti sprijin într-o lume sfâşiată de propria-i neputinţă?

— Privirile domnului se-ndreaptă spre Mosc. Poate că l-ai cunoscut pe Vasca Merţalov, rusul ce se află-n slujba măriei sale. De la el a încercat să afle ce se petrece în ţara de la miazănoapte şi multe nădejdi se leagă de ea.

— Este adevărat că fără credinţă, fără o anumită credinţă, nici o putere nu poate sta în picioare. Dar credinţa nu este de-ajuns, pe lângă ea se cere şi altceva.

— N-ai nici o grijă. Domnul se gândeşte la toate. Sunt şi alte pârghii pe care se sprijină puterea unui principe. Una dintre ele este dreapta cârmuire.

— Care nu-i prea dreaptă la noi…

— Judeci lucrurile numai ca mare boier. Cunosc gândurile şi năzuinţele voastre spre mai multă putere. În acest loc este nepotrivirea dintre îndatoririle unui domn drept şi dorinţa celor mari care urmăresc să devină mai puternici decât domnul.

— Nu crezi, domnia ta, că domnul îşi pleacă privirile prea mult asupra celor mărunţi şi nevoiaşi?

— Este adevărat, dar n-o face nedreptăţindu-i pe cei puternici. Domnul trebuie să fie neclintit în împărţirea dreptăţii, pentru că dreptatea este aceeaşi şi pentru cel bogat ca şi pentru cel sărac. Nu se cuvine unui principe să încline balanţa dreptăţii în favoarea cuiva numai pentru că este bogat, deoarece atunci nu mai este nici o dreptate.

Ion îşi da seama că Mateiaş are dreptate şi, totuşi, după părerea lui, domnul trebuie să se sprijine pe cei puternici, mila lui trebuie să se reverse mai întâi asupra acestora.

— Măria sa, spuse marele vistier, nu gândeşte aşa şi nici nu poate s-o facă, fiind pe deplin încredinţat că cei mari şi puternici sunt o primejdie nu numai pentru scaunul domnesc, aşa cum s-a vădit când cu ridicarea boierilor împotriva nepotului său, Ştefăniţă voievod. Tot cei bogaţi şi puternici au pierdut împărăţia Ţarigradului. Măria sa spune că stă scris cum că nobilii greci au trădat şi au vândut împărăţia, cu judecăţile lor nedrepte şi asuprirea creştinilor. Bogăţia înseamnă lenevie, pentru că cel bogat caută să se bucure de averea lui şi nu se mai îngrijeşte şi de alte nevoi ale ţării. Aşa şi grecii, s-au lenevit şi l-au îndepărtat pe împărat de la treburile ostăşeşti prin vrăjile şi ereziile lor. Din pricina lor, împărăţia grecească, credinţa creştină şi frumuseţea bisericilor au ajuns toate sub stăpânirea păgânului. Din trufaşi cum erau au ajuns robi din pricina netrebniciei lor. Iată de ce măria sa este împotriva celor avuţi.

— Eu nu ştiu cum a pierit împărăţia grecească, dar ştiu un lucru: În ţara asta a noastră, cei care au dus greul luptelor de când s-a pomenit ea, au fost boierii.

— Îi uiţi pe răzeşi şi chiar gloatele.

— Nu-i uit, dar la orice chemare a răspuns mai întâi oastea de curteni, oastea cea mică a boierilor. Ştii şi domnia ta care-i alcătuirea noastră ostăşească, nu-i nevoie s-o înfăţişez eu acum. Gloatele au mers numai atunci când era mare nevoie. Deci, mila domnului se cuvine să se reverse întâi asupra celor care şi-au pus capetele şi averea pentru domnie.

— Dar tot aceştia s-au ridicat, au uneltit şi vor unelti împotriva domniei.

— Eu şi domnia ta am uneltit noi ceva împotriva unuia dintre domnii noştri? Şi nu înţeleg, a continuat Ion abia stăpânindu-şi mânia, domnia ta te ridici împotriva cinului din care faci parte?

— Eu nu mă ridic împotriva nimănui, îţi spuneam doar ce gândeşte domnul. Măria sa vede că numai judecata cea dreaptă poate să mântuiască o împărăţie, sau o ţară. Judecăţile strâmbe ale grecilor au dus la prăbuşirea Ţarigradului, în schimb puterea otomanicească creşte necontenit fiindcă Mahmed sultanul a fost un împărat înţelept şi drept, măcar că este păgân, iar sultanul de acum, după câte se spune, este un vrednic urmaş al aceluia. Sub stăpânirea lui a crescut şi mai mult puterea împărăţiei, s-a lăţit în toate părţile şi sultanul însuşi se îngrijeşte ca legiuirile să fie drepte şi bune.

— Şi numai cu judecăţile drepte se ţine şi creşte puterea unei împărăţii?

— Nu numai cu ele. Măria sa ştie că puterea unui stăpân stă şi în oştenii pe care-i are şi în vistieria lui. Judecăţile să fie făcute drept şi de oamenii domnului, iar nu de boieri, aşa cum li se pare lor că trebuie făcute. Banii din judecăţi să meargă în vistieria domnului ca şi celelalte venituri ale ţării. Cu cât vistieria este mai bogată cu atât este mai mare puterea domnului. Având bani, domnul îi poate răsplăti pe oşteni pentru destoinicia şi credinţa lor. Căci, spune măria sa, „să-l ţii pe oştean cum creşti un şoim şi întotdeauna să-i veseleşti inima şi să nu-i îngădui să fie supărat cu nimic”.

— Dacă nu greşesc, în urma celor trăite de noi toţi în ultimii ani, şi în privinţa oştilor au loc mari prefaceri.

— La ce te gândeşti?

— La pixidari, la puştile lor şi la felul lor de a fi. Ei nu mai sunt aşa cum erau vechii oşteni, au devenit nişte meseriaşi care se tocmesc şi merg cu cine-i plăteşte mai bine. De unde să-i luăm noi pe pixidari şi, mai ales, de unde atâţia bani ca să-i tocmeşti?

— Să ştii că măria sa s-a gândit şi la asta. El îşi pune nădejde în lupta împotriva puterii sultanului, în împărăţia Moscului. Crede măria sa că ţarul este în stare să ridice 20 000 de oameni cu puşti, iar o asemenea oaste este mai tare ca una de 100 000 de oameni fără. Mai trage nădejde că şi craiul Ferdinand poate face multe în această privinţă şi rostul drumului pe care-l facem tocmai ăsta este.

Chiar dacă nu-i erau pe plac toate ce le spunea marele vistier, Ion Movilă se dumirea în legătură cu multe purtări ale domnului, al căror înţeles îi scăpaseră până acum. S-au oprit la Ciceu pentru odihnă dar şi pentru a lăsa pârcălabului poruncile măriei sale. Au pornit-o după aceea spre Oradea unde au ajuns la timpul potrivit ca să-l întâlnească pe trimisul împăratului Sfântului imperiu romano-germanic, Carol al V-lea. Era pentru prima dată când Ion făcea parte dintr-o solie. Şi nu era o solie obişnuită. Mateiaş împlinise de mai multe ori asemenea misiuni, dar cea de acum presupunea taină şi credinţă mai mult ca oricând. Măria sa dorea să afle care sunt gândurile craiului Ferdinand în legătură cu lupta împotriva Semilunei ce putere are şi cât se poate sprijini pe fratele său, împăratul Carol al V-lea.

— Ca să pornească împotriva Porţii, domnul îi ceruse craiului prin Petre Gerendi să-i dea 5 000 de oameni ca să pună stăpânire temeinică pe cetăţile Bistriţa şi Braşov. Domnul nu-şi mărturisise faţă de nimeni adevăratele sale gânduri, dar Mateiaş ştia că ceea ce dorea măria sa ar fi fost stăpânirea asupra Transilvaniei, fireşte, în numele craiului. De altfel, domnul se arătase gata să recunoască suzeranitatea craiului şi să fie socotit principe al împărăţiei. Stăpân peste cea mai mare parte a Transilvaniei, el ar fi avut o putere şi mai mare decât cea pe care o avea acum şi cum ţara lui se afla departe de inima împărăţiei, era limpede că libertatea lui nu ar fi fost ştirbită cu nimic. Principii nemţi care se aflau înlăuntrul împărăţiei îndrăzneau să se ridice împotriva împăratului, ceea ce însemna că puterea acestuia nu era chiar atât de mare şi nicidecum apăsătoare nici măcar în Germania. Cu atât mai mult împăratul n-ar fi avut cum să-l facă pe domnul Moldovei să-i fie supus, decât în măsura în care acesta îl recunoştea, atunci când vroia, suzeranitatea. În schimbul acesteia, împăratul s-ar fi simţit îndatorat să-l sprijine pe principele său împotriva oricărui duşman.

Solul împăratului, episcopul Lund, era un om subţire la trup, înalt, cu faţa puţin ascuţită. Avea ochi sfredelitori şi din felul cum îşi alegea vorbele, se vedea că este stăpânul unei mari înţelepciuni.

Ion a fost nelipsit de la întâlnirile dintre episcop şi Mateiaş. Preasfinţia sa a arătat mare interes pentru Moldova şi domnul acesteia, dorind să afle cât mai multe lucruri. Vroia să ştie care este puterea domnului asupra supuşilor şi a fost mulţumit când i s-a spus că puterea domnului nu este mărginită de nimeni. Mateiaş vistierul i-a arătat apoi că oastea ţării este foarte numeroasă şi oamenii sunt viteji din fire, lucru pe care episcopul îl ştia şi din altă parte. Ţara Moldovei era îmbelşugată şi în pământul şi pe pământul acesteia se aflau tot felul de bogăţii. Aşezarea ţării era potrivită pentru a porni de aici, pe drumul cel mai scurt, împotriva Ţarigradului.

Domnul nu avea nevoie de bani. Era un lucru bun, deoarece, se înţelegea din spusele preasfinţiei sale, banii se găseau greu, foarte greu. Măria sa avea nevoie de câteva mii de oameni: cinci, chiar şi patru dar să fie oşteni cu puşti. Episcopul îl asigura pe marele vistier că dorinţa cea mai fierbinte şi grija statornică a împăratului era aceea de a scăpa creştinătatea de primejdia păgână şi de a instaura pe cuprinsul ei dreapta credinţă.

Marele vistier a lăudat în cuvinte adeseori foarte frumoase această năzuinţă a preaînălţatului împărat şi era convins că domnul său va primi cu mare bucurie o asemenea veste.

Au fost descusute toate legăturile dintre ţările Europei şi marele vistier a dovedit o cunoaştere exactă a acestora şi o mare pătrundere a treburilor politiceşti. Şi atunci când i s-a părut că este momentul potrivit, a adus iarăşi vorba de acele mii de pixidari de care ar fi avut nevoie domnul său pentru a apăra cu succes creştinătatea.

Episcopul l-a încredinţat că-i va prezenta împăratului această dorinţă a domnului. Numai că vroia să ştie ce planuri avea măria sa în legătură cu duşmanul care-i ameninţa deopotrivă pe toţi şi mai ales stăpânirile împăratului din Mediterana: Italia şi Spania.

Mateiaş i-a arătat episcopului că domnul său făgăduieşte şi poate să vină în ajutorul împăratului cu 40 000 de moldoveni, cu 20 000 de transilvăneni şi 25 000 de munteni. Cu cei 15 000 de oameni pe care i-ar trimite craiul Ferdinand, s-ar putea merge chiar şi asupra Ţarigradului.

Preasfinţia sa a căzut pe gânduri şi, după câteva clipe de chibzuinţă, l-a întrebat pe Mateiaş în ce calitate poate domnul său să ridice pe oştenii care nu erau din Moldova.

— Ca principe creştin care recunoaşte puterea fără margini a împăratului, a răspuns pe loc marele vistier.

S-au despărţit cu făgăduiala că fiecare va înfăţişa stăpânului său cele discutate şi cu nădejdea că în cele din urmă, creştinătatea, măcinată dinlăuntru de eretici şi ameninţată din afară de o putere care creştea mereu, năzuind să cuprindă toată lumea, îşi va găsi unitatea de credinţă ca să poată înfrunta orice primejdie.

Scriindu-i împăratului, episcopul nota, referindu-se la marele vistier: „Am încheiat cu omul acesta mare prietenie şi am hotărât să ne scriem unul altuia. În adevăr, e un om foarte modest, foarte bun şi, pe lângă aceasta, foarte prudent şi destul de cumpănit în afacerile sale, aşa cum n-aş putea găsi altul în acest regat”.

În timp ce călărea în drum spre casă, marele vistier s-a întors la un moment dat către Ion şi i-a spus, zâmbind:

— Ai văzut câtă grijă purta episcopul, Transilvaniei?