XX.

Din prima solie la care a luat parte, Ion a înţeles că nu numai credinţa îi împinge pe anumiţi principi ca să pornească împotriva Turcului. Deşi faţă bisericească, episcopul de Lund avea în vedere, în primul rând, soarta Transilvaniei pe care o dorea craiul din Viena pentru sine.

Cu niciunul dintre boierii cu care a discutat nu s-a putut lămuri încăpăţânarea domnului de a câştiga cu orice preţ Pocuţia. Sultanul începuse pregătiri de război şi nu era de mirare să pornească cu toată urdia împotriva Moldovei. Craiul Ferdinand se străduia să facă pace între Jicmont şi Rareş, iar ultimul primea propunerile craiului cu condiţia să i se dea Pocuţia. Nici o ameninţare nu l-a putut clinti din această hotărâre. Uneori, gândea Ion, oamenii aleargă în întimpinarea propriei lor pierzanii.

Când solii craiului Ferdinand i-au arătat că Jicmont mai degrabă va ridica 70 000 de oameni ca să zdrobească Moldova decât să cedeze o provincie din regat, măria sa a râs şi l-a întrebat pe marele vistier:

— Mateiaş, câţi galbeni încap într-o oală?

— O mie, măria ta.

— Când o avea craiul Jicmont şaptezeci de oale cu bani, a grăit domnul solilor nemţi, atunci va avea şi şaptezeci de mii de oşteni. Şi nu mă tem de puterea craiului, pentru că de va da Dumnezeu să fiu înfrânt, aceasta se va întâmpla fiindcă m-am luptat cu un crai puternic şi mare, iar de voi câştiga eu, cu atât mai mare va fi ruşinea măriei sale pentru că a fost bătut de domnul unei ţări mici, cum este ţara mea.

* *

În luna lui aprilie 1537, oastea de curteni trecu în Lehia şi jefui nestingherită ţinuturile de margine. Ion îşi da seama că în inima lui n-a mai rămas nici o umbră din drojdia răzbunării care-l stăpânise o vreme după moartea Cârstinei. Dacă i s-ar fi ivit atunci un prilej ca să pătrundă în ţara vecină, ar fi fost în stare să pârjolească totul, deoarece în ochii săi Lehia toată nu făcea cât o dragoste. Ura şi pasiunile lui s-au tocit însă cu timpul. N-o uitase şi nici n-avea cum s-o uite, clipele petrecute cu ea şi ceea ce-i dăruise nu se mai puteau întâlni şi căpăta de aiurea. Se dusese o parte din el ce nu se mai putea împlini. Visând-o, se trezea uneori şi când îşi dădea seama că nu se mai pot întoarce unele lucruri simţea cum îl zdrobeşte neputinţa şi durerea. Dar fiinţa noastră netrebnică are putinţa de a trece peste orice încercare, chiar dacă toată viaţa o vei purta în suflet ca pe o povară care nu-ţi va mai îngădui niciodată să fii fericit pe deplin. Acum nu mai vroia moarte pentru moarte, îşi făcea datoria mergând acolo unde-l trimitea domnul său.

Încercările de împăcare n-au avut succes şi în luna noiembrie a aceluiaşi an, câteva mii de leşi prădau o parte din Ţara de Sus. Drept răspuns la începutul lunii ianuarie, din anul următor, oastea domnească trecea iarăşi hotarul. Au hălăduit ai noştri pe unde au vrut, fără nici o sminteală şi când se întorceau spre casele lor, la sfârşitul lunii, înainte ca oastea să fie slobozită, venea vestea că leşii, gătindu-se de război, le-au luat urma şi se apropiau de apa Siretului. La 1 februarie, chiar pe malul Siretului, cele două oşti se aflau faţă-n faţă. Ai noştri au atacat cu atâta vitejie şi aşa i-au strâns pe leşi, încât la două ceasuri de când începuse lupta, acestora nu le mai era gândul la arme, ci la fugă. Şi dând în Siret, mulţi s-au înecat, mulţi au fost tăiaţi şi împunşi, încât au pierit mai mult de două mii într-acel război, fără a mai pune la socoteală pe cei robiţi sau răniţi. Au pierit atunci şleahtici de seamă ca Venghischii, Pileţchii, iar pe Vlodec l-au prins viu ca şi pe mult alţii mai puţin cunoscuţi.

* *

Odată cu venirea primăverii, iscoadele îl informau pe domn că pe câmpia Adrianopolului se strânge o mare oaste şi din cele culese de ei ar reieşi că sultanul va porni cu toată puterea asupra Moldovei.

Din stepele răsăritului veneau veşti că tătarii de la Crâm sunt în fierbere. Ion era copleşit de câte treburi i le arunca pe umeri domnul sau marele vistier. Trebuia aduse arme, silitră şi sârmă pentru zale din Transilvania. Se purtau solii cu toţi vecinii pentru a-i convinge să trimită ajutoare grabnice. Primejdia se ridica ameninţătoare din toate hotarele. După luptele din iarnă, craiul Jicmont ceruse adunări şleahticilor să voteze ridicarea unei mari oşti. Craiul dorea să încheie pentru totdeauna socotelile cu acest duşman care-i sta ca un spin în coastă. Odată cu veştile, unele mai rele ca altele, creştea şi îngrijorarea oamenilor.

Ion îi asculta pe unii, încerca să-i îmbărbăteze pe cei mai slabi, să le arate că domnul nu este singur cum s-ar crede, deoarece cei doi crai, Ianăş şi Ferdinand, căzuseră la învoială şi se împăcaseră, teama de Turc fiind mai mare decât lăcomia lor. Îi era la îndemână să stea de taină cu boiernaşii sau chiar cu oamenii de rând, pentru că aceştia spuneau deschis ce aveau pe inimă, fără sfială, în nădejdea că o mântuire pentru ţară tot se va afla.

Mult mai neplăcut era schimbul de vorbe cu unii mari dregători, Marele logofăt Toader, marele vornic Hurul erau oameni credincioşi faţă de domn şi nu se temeau de nimic. De va fi să piară pentru moşie aveau s-o facă fără să crâcnească. Nici nu puneau în cumpănă faptele domnului. Mai erau şi alţii ca ei, dar printre cei mari se aflau şi unii a căror credinţă era şovăitoare. Nu o spuneau deschis, se fereau de cei pe care-i ştiau cu credinţă statornică faţă de domn, dar Ion înţelegea că ei începuseră să urzească ceva împotriva domnului. Hâra chelariul şi Ion Moţoc, pe care domnul îl făcuse sluger, începuseră să descurce nişte fire. Ion se bucurase de faptul că prietenul său din tinereţe se afla acum în preajma domnului şi se puteau vedea în voie. Anii nu-i îndepărtaseră.

Gândurile lor de bărbaţi aflaţi în floarea vârstei, îi apropia pentru că se potriveau în judecata faptelor, rareori deosebindu-se în ceva. De la Moţoc aflase Ion că Mihul, hatmanul şi portarul Sucevei, pe care domnul îl ridicase din ţărână la cele mai de seamă dregătorii, şovăia ca şi Trotuşan, aflat în sfatul domnesc în loc să-l fi scurtat gâdea de câte ticăloşii făptuise.

Ca şi ei erau Crasnăş, şi Ion s-a întristat când a aflat că şi Gliga, feciorul portarului Arbure, gândeşte în acelaşi chip.

— Aceşti boieri, îi spunea Moţoc, cred că domnul este de vină pentru tot ce se-ntâmplă. L-a stârnit pe sultan împotrivă-i în mai multe rânduri, s-a ridicat împotriva craiului Jicmont, acum stă rău şi cu craiul Ianăş. Ţara este înconjurată numai de duşmani şi toate aceste necazuri care or să se abată asupra capetelor noastre i se datorează numai domnului.

— Nu le este frică să cârtească, înseamnă că uneltirile mers departe.

— Nu ştiu dacă este adevărat şi nu avem nici o dovadă ca să-i poată trage cineva la răspundere.

* *

Trădarea dospea chiar lângă scaunul domnesc. După Ion, o asemenea încheiere era firească. În loc să se-ncreadă în cei mai de seamă oameni ai ţării, domnul crezuse că-şi poate afla slugi credincioase între oamenii de neam prost, iar acum culegea ce a semănat. Ca să-i pedepsească pe cei bănuiţi fără a avea dovezile hicleniei ar fi fost primejdios în asemenea împrejurări. Era părerea marelui vistier şi Ion credea şi el că puterea domnului sta acum în credinţa marilor boieri.

Primejdia răsărea şi creştea de pretutindeni, şi din afară şi dinlăuntru. Cercul nenorocirilor ce aveau să se abată asupra ţării se strângea din zi în zi şi din ce în ce mai ameninţător.

Lui Ion nu-i păsa de propria lui viaţă şi, la fel cu el, gândeau mulţi. Soarta fiecăruia era hotărâtă de mai înainte. De va fi să moară acum, el nu se putea împotrivi. Dar nu de soarta lui îi era grijă. Ceea ce-l frământă pe el şi pe alţii era ce-o să se întâmple cu ţara. În faţa atâtor duşmani va reuşi să scape fără a fi supusă de sultan sau sfâşiată şi împărţită între craiul Jicmont şi Sultan? Va mai rămâne aici o domnie de-sine-stătătoare, cu sfat boieresc, cu oaste şi întreaga ei alcătuire de până acum, sau pământurile vor fi luate şi împărţite timarioţilor de oamenii lui Suliman?

În asemenea împrejurări era de dorit ca toţi să stea cu credinţă alături de domn, să încerce prin jertfa lor să salveze ce se mai putea salva. Domnul nu prea punea temei pe făgăduielile făcute de vecinii săi. Aflase de înţelegerea tăinuită dintre craiul Ianăş şi Sultan. Ianăş trebuia să facă în aşa fel încât să-i închidă domnului toate trecerile spre Transilvania, iar de va încerca să fugă într-acolo, să-l prindă şi să i-l trimită viu la Ţarigrad. O nădejde îşi punea domnul în Jeronim Laschi, şleahticul cel mare, cel ce izbutise cu zece ani mai înainte să obţină coroana lui Ianăş de la sultan. Acum Laschi trecuse de partea lui Ferdinand şi aduna oaste ca să-i vină lui Rareş într-ajutor. Trimisese vorbă ca domnul să se tragă cu oastea spre munte, dacă nu se putea împotrivi sultanului şi să treacă spre Maramureş, pe unde avea să-l întimpine el cu întărituri. Era un sfat bun şi se părea că va fi un aliat de nădejde, spre deosebire de cei doi crai, Ianăş şi Ferdinand. Aceştia îl sfătuiau pe Rareş să se retragă în Transilvania, la nevoie şi aici fiind locuri tari, putea rezista până se adunau oşti îndestul ca să-şi recapete ţara.

Domnul ştia însă că nu poate avea încredere în Ianăş, iar pe deasupra, supuşii săi erau învăţaţi să lupte pentru moşia lor, în locurile cunoscute de ei. Nu erau mercenari pe care să-i poţi plimba prin lume după voinţa stăpânului care-i plătea.

Cele câteva mii de puşcaşi ceruţi lui Ferdinand se îndreptau spre Buda, nu spre Moldova. Ţara se afla, ca niciodată în trecutul său, singură, fără nici un sprijin de nicăieri.

Veştile cele mai îngrijorătoare veneau din sudul Dunării. La Ţarigrad, în mare taină, era proclamat „Războiul sfânt” pentru Moldova şi, pentru a opta oară de când se urcase pe tronul împărăţiei, sultanul Suliman lua conducerea marii urdii care se adunase la Adrianopol. La 8 iulie sultanul părăsea capitala, iar la 25 urdia se punea în mişcare. Drumul pe care porneau achingiii, spahiii, arzapii şi ienicerii arăta limpede că ţelul acestei mari mişcări de oameni era Moldova. În câteva zile, această uriaşă armată ajungea în sudul Dobrogei.

Aflând care este hotărârea sultanului, Rareş a ţinut sfat în tabăra de la Roman, unde se afla strânsă oastea cea mică.

S-a hotărât să fie trimis sol în tabăra turcească, cu daruri pentru sultan şi rugămintea ca să nu atace Moldova.

La 8 august, solul ajungea la Provadia unde-şi aşezase tabăra oastea otomană. Sultanul l-a primit într-un cort alb cu un fel de încrengături de culoare verde şi ciucuri de aur, aşezat pe perne din mătăsuri cusute cu sârmă de aur şi argint, iar pe jos şi pe laturi erau numai covoare persieneşti şi din Anadol, lucrate în culori care-ţi luau ochii. Nici nu a clipit când i s-au pus darurile la picioare. Semn rău, vădit îndată când a pus să-i tălmăcească solului că odată pornită, urdia nu se mai poate întoarce decât cu o singură condiţie: necredinciosul de Karabogdan să vină el însuşi şi să se închine la picioarele milostivirii prea înalte.

A poruncit apoi ca împreună cu solul Karabogdanului sa plece şi Sinan Celebi, un român renegat, ca să întărească el, cu gura lui, porunca sultanului. După ce i-a înfăţişat lui Rareş care este voinţa padişahului, acesta a ţinut iarăşi sfat cu boierii de frunte. Le-a arătat ce vrea Turcul şi le-a cerut să-şi arate gândul şi judecata.

S-a ridicat mai întâi marele vornic Efrem Hurul, şi în puţine cuvinte a mărturisit că judecata lui este aceea a domnului, ce va hotărî măria sa că este bine, el se va supune fără crâcnire acelei hotărâri. Hâra chelariul. s-a alăturat celor spuse de Efrem Hurul, la fel a făcut Danciu, fratele acestuia şi Colun stolnic.

S-a ridicat şi Mihul, şi nu putea să nu-şi rostească părerea unul dintre cei mai de seamă dregători ai ţării.

— Eu, măria ta, a grăit cu glas stăpânit portarul Sucevei, socotesc că trebuie arătată multă chibzuire şi cumpătare în clipele de faţă. Solul nostru şi Sinan Celebi au vorbit de mulţimea nesfârşită a oştilor sultanului. N-or fi ele cât valurile mării sau cât stelele de pe cer, cum zice turcul, dar din cele aflate de noi, Suliman are sub mâna lui două sute de mii de oameni şi două sute cincizeci de tunuri. Mai sunt şi tătarii care-i vin în ajutor, iar noi, doamne, suntem puţini şi nu ne putem bizui nici pe ajutorul altora. Mă voi supune hotărârii măriei tale, dar cred că, ceea ce trebuie să facem îndată este, să ne plecăm în faţa acestei puteri, să îndepărtăm prin supunerea noastră nenorocirile ce se pot abate asupra caselor noastre şi a familiilor noastre. Închinându-ne acum, cât ţara este întreagă, o putem păstra neatinsă, pe când altfel, de vom fi înfrânţi, niciunul dintre noi nu se va mai bucura de bunurile pe care le-a agonisit, pentru că sultanul este hotărât să-şi aşeze oamenii lui aici şi în locul clopotelor se va auzi glasul hogei, iar bisericile şi mănăstirile noastre vor fi prefăcute în meceturi.

— Mihule, şi dacă mergând în tabăra sultanului or să-mi arunce juvăţul de gât?

— Măria ta, Sinan Celebi a vorbit numai de închinare!

— Şi-l crezi pe frumosul de Sinan?

— El a venit din porunca sultanului ca să ne aducă hotărârea acestuia, şi nu văd de ce sultanul nu şi-ar cinsti cuvântul.

— Mai sunt şi alţi boieri care cred că este bine să facem aşa cum spune hatmanul şi pârcălabul Sucevei?

— Măria ta, a cuvântat Ion, comisul, mulţi dintre boieri cred că este în folosul ţării şi al nostru ca să ne supunem. Suntem împresuraţi de duşmani şi niciodată n-a pornit împotriva noastră o putere aşa de mare ca cea de acum.

— Ceea ce gândiţi voi, i-a luat domnul vorba comisului, este o părere greşită şi o nădejde deşartă. Puneţi mai presus de toate mărirea şi avuţia voastră. Unii doresc ca-n linişte să se bucure de averea pe care au agonisit-o, fără să se gândească atât cât trebuie ca să înţeleagă un lucru şi anume că mărirea şi avuţia nu se pot câştiga şi nici nu pot fi păstrate prin lene şi nepăsare. Ne plecăm grumazul acum şi s-ar putea ca să fim lăsaţi în pace. Dar nu vă întrebaţi pentru cât timp şi în ce condiţii? Credeţi că iertarea sultanului va veni pe degeaba? Dacă ar avea nevoie numai de capul meu, atunci aş primi îndemnul sultanului. Sunt încredinţat însă că el va arunca după aceea noi dări pe seama tării. Ar primi tara cu bucurie aceste dări?

— Măria ta, a grăit Mihul, bani se mai pot scoate, birul este mic şi poate spori, din pricina asta nu trebuie să ne punem cu toţii capetele.

— Ai întrebat, Mihule, ţara dacă vrea să primească aceste dări? Ţara se strânge acum şi-i putem întreba pe toţi cei care dau bir dacă sunt de aceeaşi părere cu tine.

— Măria ta, oamenii de rând, prostimea de aia este lăsată de Dumnezeu ca să muncească şi să dea cele cuvenite stăpânului, dar nu să stea la sfat cu el.

— Nu este vorba de sfat, Mihule, ci de avuţia ţârii care se va scurge în vistierii străine ca să ajute la mărirea şi creşterea puterii altora. Ştiu că nu va fi uşor. Cunosc bine primejdia ce ne pândeşte, cât este de puternic duşmanul, dar cunosc şi tăria acestei ţări. Nu trebuie să ne vindem ţara cu gândul că vom scăpa noi, căci ne vindem pe noi şi dreptul de a ne bucura nestânjeniţi de ceea ce ne-a hărăzit dumnezeu şi norocul nostru. Nu trebuie să ne înspăimânte nici mulţimea ce vine împotrivă-ne; ea poate fi spulberată în cele patru vânturi dacă vrea Dumnezeu. Avem oaste numeroasă şi oamenii noştri nu sunt făcuţi să tremure în faţa vreunei primejdii. Codrii, dealurile, apele şi munţii sunt alături de noi şi împotriva duşmanului. Nu şovăiţi gândind numai la binele vostru, puneţi mâna pe sabie şi folosiţi-o în aşa fel încât să se mire şi dumnezeul războiului şi de la vitejia voastră să ia pildă vântul şi focul trecător. Cât mă priveşte, mă leg în faţa tuturor să nu precupeţesc nici sânge, nici avere pentru a ieşi biruitor din această încercare. Să cerem sultanului să ne deie pace, iar de nu va vroi, atunci să-l întâmpinăm cum se cuvine. Trebuie să ne batem şi la nevoie să ne dăm viaţa pentru libertatea de a face ceea ce dorim şi năzuim în ţara noastră. Ca sclavi ai altora, nu mai poate fi vorba de viaţă. Numai dobitocul din noi va vieţui atunci şi numai pentru nevoile sale, iar sufletul şi credinţa noastră vor fi înmormântate odată cu ticăloşia şi slăbiciunea de care am dat dovadă o singură dată.

Inima domnului era mare, iar măreţia lui se putea măsura acum, în mijlocul atâtor primejdii. Cea mai mare parte a boierilor s-au ridicat şi au strigat din adâncul sufletului lor că sunt alături de domnul lor, dar nu i-a fost greu lui Ion şi prietenilor săi, care erau hotărâţi să se bată până la ultima picătură de sânge, să observe că sunt printre ei mulţi care nu mai au nici o încredere, ei bănuiţi de trădare nu s-au sfiit să-şi arate pe faţă nemulţumirea, dar, fie că domnul s-a prefăcut că nu-i vede, fie că boierii credincioşi au socotit că este mai bine să tacă pentru a nu stârni zâzania între supuşii domnului, s-a hotărât să se trimită sultanului răspunsul dorit de Rareş.

De Sântămăria mare, la Roman, se aflau patruzeci de mii de oameni, luptători pe a căror pricepere şi vitejie se putea încrede. Se mai puteau strânge încă vreo câteva mii de oameni în Ţara de Sus. Ion simţea încordarea tuturor: aşteptau veşti, iar acestea nu încetau să vină şi toate erau rele. După felul cum erau privite, tabăra se putea împărţi în doua: o parte dintre boierii cei mari, ca şi alţii mai mărunţi se frământau de grija zilei de mâine. Se gândeau la familiile lor dar şi la averile lăsate în urmă. Erau chinuiţi de multe gânduri. Nu ştiau dacă este bine ca femeile şi copiii lor să rămână în ţară sau să ia calea pribegiei cu ce avere putea fi purtata pe spatele dobitoacelor. Domnul le ceruse celor bogaţi să-şi trimită familiile în locurile tari din apropierea muntelui, dar aceste locuri nu li se mai păreau în siguranţă şi se gândeau acum că era mult mai bine să repeadă slugi care să le îndrume dincolo de hotar. Cealaltă parte, şi era cea mai mare, rămânea aproape liniştită. Erau răzeşii şi vecinii, aceştia din urmă trăind şi muncind pe moşiile domneşti, boiereşti sau mănăstireşti. Cei dinspre munte nu se temeau de nimeni şi de nimic. Cei din Ţara de Jos sau din locurile pe unde năvăleau tătarii îşi puneau nădejdea în Cel de Sus şi în norocul fiecăruia. Cine trebuia să piară va trece dincolo oricum, cine va trăi n-are decât să se bucure, dacă unii dintre ei aveau de ce. Erau şi oameni mai tari la suflet. Nu se pierdeau cu firea decât cu multă greutate. O înţelepciune înnăscută îi făcea să primească răul şi binele cu egală îngăduinţă.

Nu se închegase bine tabăra de la Roman şi călăreţii trimişi de pârcălabii de la Hotin aduceau vestea că leşii încep să treacă hotarul. Sub conducerea hatmanului Tarnowschi se adunaseră douăzeci de mii de oameni, şleahtici şi lefegii. În tabăra acestuia, se aflau tunuri mari pentru zidurile cetăţilor.

— Craiul, a rostit Rareş la aflarea acestei veşti, încearcă să răzbune tot răul pe care i l-am făcut. Nu se gândeşte că nu din pricina noastră s-a pornit zâzania şi nici nu doreşte să priceapă că răul pe care ni-l face acum se va întoarce împotriva coroanei sale, dacă nu acum, în orice caz nu peste multă vreme.

Craiul, de fapt, nutrea gândul unei revanşe pentru cele petrecute în 1497, dar dorea şi doborârea unui domn oare nu-l cinstise cum s-ar fi cuvenit ca rigă al unei mari crăii, ba, dimpotrivă, căşunase regatului său numai necazuri. De aceea, hotărâse ca această campanie să se desfăşoare într-alt chip decât cea din 1497. Atunci unele căpetenii sfătuiseră pe Olbricht să cucerească mai întâi Hotinul, pentru a pune temeinic piciorul în Moldova şi abia după aceea să înceapă cucerirea ţării. În afara acestei raţiuni, sultanul îi propusese regelui acea cetate dacă-i va închide drumurile domnului spre Polonia şi-l va trimite prins la Poarta sa.

Domnul a hotărât ca spătarul Drăgşan să coboare cu o mie de oameni spre Dunăre ca să privegheze mişcările pe care le face oastea otomană, să-i întârzie trecerea fluviului şi să-i urmărească drumul făcut pe pământul ţării. Toate acestea trebuiau aduse la cunoştinţa domnului zi cu zi.

Când Mihul, Trotuşan şi soţii lor au aflat că leşii atacă Moldova, au ţinut sfat de taină şi au hotărât să trimită grabnic om cu scrisori în tabăra sultanului. Ei închinau ţara Moldovei care nu era vinovată cu nimic faţă de Poarta fericiri, numai Rareş cu firea şi semeţia lui fiind sămânţa tuturor relelor. De aceea, cereau îndurare padişahului, să-i ierte pe ei şi ţara lor, ca unor drepţi şi credincioşi supuşi şi pentru ca prea înaltul stăpân să fie încredinţat de devotamentul lor, iată că ei i se aruncau la picioare şi-l rugau să vină cu putere pentru a-i scăpa de tiran. Şi când oştile neînvinse ale islamului vor trece Dunărea, ei îi vor ieşi în întâmpinare ca să cerşească pacea şi liniştea de la înaltul prag al fericirii.

Hâra chelariul cumpărase pe o slugă a Mihului şi când acesta i-a dezvăluit cele puse la cale de acei boieri care-l hicleneau pe domn, Hâra l-a vestit pe domn. Strădaniile de a-l prinde pe cel care ducea scrisoarea boierilor trădători în tabăra sultanului, s-au dovedit zadarnice. Chemaţi în faţa domnului, Mihul, Trotuşan, Cozma, al doilea logofăt, Crăsnaş, vistierul, Pătraşcu, ginerele Mihului şi Găneascu n-au recunoscut nimic. Domnul i-a pus totuşi la popreală, în cetatea Romanului, urmând ca după încheierea luptelor să se culeagă dovezi, să fie aduşi martori şi să-i judece după faptele lor.

Rareş pornea cu toată oastea spre miazănoapte şi la 28 august îşi aşeza tabăra nu departe de aceea a leahului. Steaguri de călăreţi erau trimise să taie drumurile pe care ar fi putut veni hrană şi întăriri lui Tarnowschi din regat. Cetele care s-ar fi despărţit de tabără în căutarea hranei, trebuiau distruse. Zidurile cetăţii rezistaseră timp de zece zile, puteau să ţină încă.

În seara în care ajungea în apropierea Hotinului venea omul lui Drăgşan care aducea la cunoştinţă domnului că urdia otomană a început să treacă Dunărea cu două zile mai înainte. Acum era absolut necesar ca să se Încheie o înţelegere cu leahul. Solii lui Ferdinand şi ai lui Ianăş craiul se aflau de mai multe zile la curtea lui Jicmont. Cei doi crai îi cereau, în numele creştinătăţii, să nu fie el unealta care va transforma această ţară românească în provincie turcească. Nemeşii unguri, cei mai de seamă din câţi se aflau în vremea aceea, i-au scris şi ei lui Jicmont rugându-l să-l lase pe Rareş în scaun, pentru că era de preferat un domn ca el într-o tară liberă, stăpânirii turceşti în hotarul Transilvaniei şi al Poloniei.

Ca să nu apară în faţa creştinătăţii ca om al sultanului, dar temându-se ca prin strădania lui să-i aducă pe turci în hotarul regatului, ceea ce ar fi însemnai o mare primejdie, craiul Jicmont a acceptat propunerea celor doi crai cu condiţia ca domnul român să renunţe pentru totdeauna la Pocuţia, urmând ca celelalte chestiuni să fie tratate după aceea. Solii celor doi crai i-au adus domnului aceste propuneri şi Rareş le-a primit.

Încheierea păcii cu craiul i-a bucurat pe toţi, în cercul de fier care înconjura Moldova apăruse o spărtură şi odată cu ea mijeau nădejdi. Ion călărea cu Moţoc în fruntea unor cete care supravegheau tabăra leşească când au aflat această mare bucurie. Numai Moţoc s-a pomenit întrebând depărtările în care se pierdeau privirile:

— De ce n-a făcut vodă una ca asta cu opt ani mai devreme? Câţi voinici ar fi fost acum în jurul domnului şi tunurile şi banii aruncaţi fără nici un folos.

— Nici o părere de rău şi nici o dreaptă judecată nu mai poate întoarce din drum greşelile făcute, i-a răspuns Movilă. Vorba e, ce facem de-acum încolo?

Ajunşi în tabără, Mateiaş îi destăinuia lui Movilă că domnul a cerut craiului Jicmont să-i dea, dacă nu toată oastea din faţa Hotinului, măcar o parte din pixidari, pe cheltuiala lui, sau câteva roate de catafracţi. Ion a rămas năuc. Numai la una ca asta nu se aşteptase. Era el nebun sau domnul său trăieşte într-o altă lume? Mateiaş a zâmbit. Era greu de risipit o asemenea nedumerire, deoarece gândirea politică a lui Rareş era structurată cu totul altfel decât a unuia mai puţin obişnuit cu o activitate atât de subtilă. Rareş punea pe primul plan credinţa şi primejdia comună care îi ameninţa. În faţa acesteia trebuiau să cadă toate prejudecăţile şi să acţioneze solidar, lăsând pe plan secundar orice alt considerent. Ion se străduia să priceapă un asemenea sistem, dar gândirea lui pornea de la cele mai fireşti sentimente pe care le poate trăi un om obişnuit, încât cu greu ar fi acceptat schimbările atât de bruşte ale domnului.

— Cu o parte din oastea leşească, îl lămurea Mateiaş, domnul este sigur că poate câştiga o mare biruinţă asupra sultanului spre lauda şi faima lui şi a craiului şi mai cu seamă spre uimirea şi recunoştinţa întregii creştinătăţi.

Un principe care visează, gândeşte Ion, e adevărat că visează lucruri mari care s-ar putea realiza dacă toate s-ar desfăşura după voinţa şi gândurile sale, numai că lumea asta este mult mai încâlcit alcătuită şi scripeţii pe care se mişcă ea sunt mai numeroşi şi greu de ghicit în tainica lor mişcare.

Până una alta, fumurile se aprind iarăşi pe culmi, venind de la hotarul din răsărit spre soare-apune. De douăzeci de ani n-au cutezat hoardele să ne calce pământul, şi iată-i pe tătari răspândind groaza şi jalea până în Ţara de Sus. Fără pic de zăbavă cele patruzeci de mii de călăreţi coboară spre apa Prutului şi, urmând lunca râului, o apucă spre miazăzi. Olăcarii repeziţi de spătarul Drăgşan arată că marea urdie turcească a trecut apa Prutului la Fălciu. Câteva mii de ţărani sunt trimişi spre Botoşani, sub poruncile lui Toader Bubuiog, fratele domnului, ca să aleagă loc potrivit pentru a-l întâmpina pe sultan.

În apropiere de Ştefăneşti străjile trimise înainte îi zăresc pe tătari cum zoresc să treacă Prutul. Nu este vorba de o oaste numeroasă, ci de o trâmbă care s-a desprins de hoardă şi a pornit ca mânată de dorinţa unor mărzaci de a agonisi pradă cât mai bogată, să prade cât mai adânc înlăuntrul ţării, acolo unde nimeni nu se aştepta să le vadă ciuful împletit din creştetul capului, sau căciulile în formă de ceaun ascuţit, tivite cu blană de jder, de vidră sau alte animale, după putinţa şi bogăţia fiecăruia.

Era pentru prima dată când Ion îi înfrunta pe temuţii călăreţi ai stepei. A fost însă o treabă uşoară pentru ai noştri: i-au acoperit din toate părţile, şi după ce au frământat pe loc pământul, năzuind să facă o spărtură pentru a leşi la larg, tătarii au trebuit să se închine, puţini dintre ei, câţi au reuşit să scape, cerşind iertare în faţa domnului.

După această izbândă de la începutul lunii septembrie, domnul s-a tras cu întreaga oaste în sus, spre Drăgşani, unde Bubuiog lucra şi la lumina făcliilor pentru alcătuirea unor întărituri menite să stăvilească înaintarea urdiei sultanului.

Când s-au fost izvodit toate relele asupra ţării în vara acelui an, domnul a hotărât ca familia lui să se ducă şi sa se închidă în cetatea Sucevei, până ce aveau să se limpezească într-un fel lucrurile. Scăpat de leşi şi aflându-se în faţa puhoiului de oaste otoman şi tătar, Rareş s-a gândit că este mai bine pentru soaţa şi fiii săi să se închidă într-un loc mult. mai ferit cum era cetatea Ciceului. În Transilvania îi rămăseseră credincioşi bistriţenii, tocmai oamenii care i se împotriviseră ani de zile în şir, aşa că se putea trece peste munţi în siguranţă. În drum spre Drăgşani, un aprod îl cheamă pe Ion Movilă la domn. Boierul se gândea că va fi vorba de o sarcină ostăşească, dar ajuns în faţa domnului, a fost descumpănit de cele ce-i spunea stăpânul ţării.

— Te-am chemat pentru o treabă foarte gingaşă, care cere încredere deplină şi o preţuire deosebită. Este vorba de doamna mea, de cuconi şi de jupâniţele mele. Doresc să meargă la Ciceu, iar până acolo e drum lung şi greu, nu ferit de primejdii.

— Măria ta, a îndrăznit Ion, după câte ştiu avem legături trainice de pace şi întrajutorare ou craiul Ianăş.

— Aşa se pare, Movilă, dar ştiu de la oameni care nu mă pot înşela că Maelat şi Ianăş nu-mi vor binele şi au înţelegere tainică cu sultanul să mă vândă. Nu te mira. Mă pizmuiesc pentru ce mi-au dat de bunăvoie, dar mai ales pentru puterea căpătată peste munţi. De aceea drumul spre Ciceu poate fi şi cu primejdie şi am nevoie de oameni destoinici şi pricepuţi. Vreau să-ţi încredinţez ţie familia şi o parte din averea mea ca să le treci munţii şi să le duci cu bine la Ciceu.

— Măria ta este o cinste mult prea mare, între oamenii domniei sunt alţii mai vrednici şi, în afara de asta, în împrejurările de faţă mi-ar place să fiu în preajma stăpânului ţării.

— Lasă vorbele frumoase deoparte, nu te gândi la faptele de vitejie pe care ai putea să le faci. Nu uita că s-ar putea să ai şi nenorocul să cazi la prima ciocnire la care iei parte deci nici glorie, nici faimă. Vei fi mult mai folositor, chiar dacă nu se vede, dacă-mi vei da liniştea de care am nevoie ca să mă îngrijesc de apărarea ţării. Werner, judele Bistriţei, mi-a trimis vorbă că lefegiii săi vin în întâmpinarea doamnei şi a cuconilor prin Câmpulung. Ia-ţi degrabă slugile, şi oştenii de care crezi că ai nevoie, ai cartea de liberă trecere la logofătul Toader şi zoreşte spre Suceava şi de aici la Câmpulung.

Ion s-a închinat şi a ieşit. I-a chemat pe Văscan şi Gavrilă. Văscan fusese făcut cu un an în urmă mare vatag al ţinutului Dorohoi, mezinul era şi el jitnicer şi se căsătorise nu de multă vreme cu fiica lui Coste Albotă. Cei doi fraţi hotărâseră să-şi trimită familiile în Transilvania cu toate sculele de preţ pe care le agonisiseră. Ion le-a cerut să-i trimită veşti în legătură cu ei şi ai lor. De găsit aveau să-i găsească la Ciceu, unde, la nevoie, se puteau refugia şi ei.

A luat cu el şase slugi şi i-a cerut marelui vornic Efrem Hurul să-i dea cincisprezece oşteni dintre cei mai buni. Ajuns la hotar, avea să-i sloboadă sau poate şi mai înainte, când, se va întâlni cu oamenii lui Werner. În dimineaţa zilei de opt septembrie Ion pornea spre Suceava unde ajungea în seara aceleiaşi zile, plin de colb şi hămesit de foame. Călătorise printr-o ţară pustie. Nici tu oameni, nici vite, toate intraseră în pământ Dacă nu cunoşteai rosturile, te-ai fi crezut într-un loc sălbatic, necălcat de picior de om. Numai păsările cerului şi sălbăticiunile îşi duceau viaţa aşa cum le învăţase firea, fără nici o schimbare. Fusese o zi frumoasă şi destul de călduroasă pentru începutul acelei luni.

Cum a intrat în cetate a cerut să-i fie înfăţişat de iznoavă doamnei. Cu toate că-şi petrecuse multă vreme în apropierea curţii domneşti, Ion nu avusese până atunci prilejul să stea de vorbă cu Elena-Ecaterina Brancovici. Nici nu căutase acest lucru, părându-i-se prea semeaţă, prea încremenită în înfăţişarea ei de „despotovna” sau „autocratorisa”, cum îi plăcea să se numească. Era în purtările ei ceva din măreţia împărătească sau, cel puţin, aşa i se părea lui. De data aceasta i s-a înfăţişat o femeie pe al cărui chip se citea oboseala. După cum avea să-şi dea seama, doamna îşi chinuia trupul cu ceasuri lungi de veghe. Era îngrijorată nu de soarta ei, ci de soarta ţării care o primise drept stăpână şi, mai ales, de soarta creştinătăţii. Cu cât creştea puterea otomană, cu atâta scădeau şansele ca ţările stăpânite de moşii şi strămoşii săi să-şi recapete libertatea.

Purta o rochie dintr-o stofă fină de culoare stacojie, cu talia sus, de unde porneau cute mărunte şi regulate, cu răscroială prin care ieşeau mâinile, lăsând să se vadă mânecile ei simple, din mătase, pe care o împodobeau numai câţiva fluturi de aur. Umerii îi erau acoperiţi de o mantie din catifea veneţiană, de culoarea castanei, pe cap un testemel tot din mătase. Deşi nu avea podoabe strălucite, ţinuta ei îi arătau neamul şi rangul.

Ion i-a înfăţişat dorinţa domnului.

— Sunt împrejurări atât de nenorocite, l-a întrebat Elena doamna, încât este neapărată nevoie să ne părăsim ţara?

— Stăpână… i-a răspuns Ion, în faţa unor puteri ca cele care s-au ridicat asupra noastră, este greu să prevezi ce va să fie. Din prevedere, domnul vrea să vă ştie cât mai departe. Marea urdie otomană s-ar putea să acopere cea mai mare parte a ţării, luptele se pot prelungi până târziu, la începutul iernii. Cu ajutorul altor crai şi cu norocul nostru putem să-i alungăm pe cotropitori, dar până atunci domnul doreşte să vă ştie ferită de orice primejdie.

— Şi când crezi că este bine să pornim la drum?

— Cât mai repede stăpână, dacă se poate mâine, în zorii zilei.

— Sunt şi copii mici şi domnia ta are nevoie de hrană, de odihnă.

— Nu trebuie să-mi purtaţi nici o grijă. Eu sunt gata oricând, măria ta va hotărî clipa plecării. Dorinţa domnului şi îndatorirea mea este aceea de a vă ruga să pornim cât se poate de repede.

S-au dat porunci la cuhnii ca Ion şi oamenii lui să fie hrăniţi şi să li se pregătească loc de dormit. Doamna şi-a chemat slugile şi pe şuşotitele au început să fie chitite în lăzi din lemn de stejar, prevăzute cu cercuri de fier şi lacăte iscusite, sculele de preţ, hainele şi galbenii, toate acestea urcate în câteva care. În ciuda celor încărcate în acea noapte, rămâneau în tainiţele cetăţii averi a căror valoare n-o cunoşteau decât foarte puţini oameni. Pregătirile erau încheiate abia a doua zi la prânz. Doamna arăta un chip şi mai obosit. Reuşise să fure puţine clipe de somn în noaptea aceea. În afara lucrurilor de preţ erau copiii, fiecare trebuia să-şi ia hainele de trebuinţă pentru drum, drum lung, iar vremea se putea schimba de cum intrau în munte.

Era Ana, cea mai mare fată a domnului, care fusese căsătorită cu domnul muntean Vlad înecatul, apoi sora bună a acesteia, Maria, apoi Chiajna, fiica doamnei Maria care răposase în 1529, şi, în fine, copiii doamnei de acum: Iliaş de şapte ani, Ştefan de şase ani şi Ruxandra care împlinise abia un an.

În zori, Ion a pornit carele cu lăzile în care se adăpostea averea domnească. Le însoţeau oştenii veniţi cu el şi slugile sale în care avea deplină încredere, şi alţi zece oşteni pe care-i ceruse pârcălabului cetăţii de scaun, cu înţelegerea ca aceştia să se întoarne în cât mai puţine zile. Doamna călătorea cu copiii cei mici într-un rădvan, la care erau înhămaţi trei perechi de cai. Fetele mai mari, Ana, Maria şi Chiajna, hotărâseră să meargă mare parte din drum călare. Cu această orânduială se pornea pe porţile cetăţii în ziua de nouă septembrie. Aproape de Humor erau ajunse carele, iar seara se opreau în satul unde apa Moldoviţei se vărsa în Moldova.

Doamna a fost adăpostită, împreună cu copiii, în cea mai arătoasă casă a satului. Dimineaţa în zori, porneau spre Câmpulung. Oamenii trimişi înainte pregătiseră cele necesare pentru un prânz îmbelşugat. În satele Câmpulungului nu mai rămăseseră decât bătrânii, femeile şi copiii. Erau dornici să afle ştiri de la bărbaţii care plecaseră cu toţii, sub conducerea lui Spancioc, căpitanul lor. Aici s-au întâlnit cu lefegiii lui Werner şi Ion i-a slobozit pe toţi oştenii care-l însoţiseră.

Trecând peste Mestecăniş, seara poposeau la valea Dornelor, iar a doua zi pe seară ajungeau în cetatea Bistriţei. Judele şi conducerea oraşului i-au ieşit întru întâmpinare doamnei care a fost găzduită într-una din cele mai frumoase case ale cetăţii.

Tot drumul, Ion călărise în apropierea rădvanului în care se afla doamna pentru a-i îndeplini la timp poruncile sau pentru a da unele scurte lămuriri în legătură cu locurile şi oamenii pe unde treceau.

Cele trei fete călăreau şi ele în apropierea rădvanului şi Ion a avut răgazul să le privească şi să le cunoască unele priviri. Cea mare, Ana, parcă ar fi fost o călugăriţă şi aşa avea să-şi sfârşească până la urmă zilele. Părea resemnată, nu mai avea putere nici să trăiască marile bucurii şi nici să îndure mari dureri. Maria, să fi avut 25-26 de ani, era o fată bătrână de acum. Plătea starea ei de fiică a domnului ţării spre care nu îndrăzneau mulţi ochi să se ridice, dar era de vină şi cuminţenia ei prea mare. Neînstare să-şi supere tatăl, om aprig din fire, se ferea parcă de lume, lăsa impresia că la inima şi sufletul ei cu greu se poate ajunge, fapt care i-a descurajat pe tinerii boieri care nutriseră gândul să se apropie de scaunul domnesc prin peţirea mâinii acestei odrasle de domn. E adevărat că nu era nici prea frumoasă, dar nici urâtă nu se putea spune că este.

Chiajna era aprigă din fire. Se vedea din felul în care i se mişcau ochii în cap, după purtările ei, gata la cea mai mică împunsătură să-şi scoată gheruţele şi să sfâşie. Îi plăcea să domine, cu greu accepta să se supună voinţei altuia, oricine ar fi fost. La frăgezimea obrazului ei, pe care nu-l poate da decât o anumită vârstă, era o fetişcană frumoasă. Ochii de culoare-nchisă nu erau lipsiţi de farmec mai ales în rarele clipe de linişte care-i cuprindea rareori întreaga ei făptură. Avea cincisprezece ani. Împlinită la trup, cu mintea-i ageră îşi putea da, atunci când vroia să se grozăvească, unul sau doi ani mai mult decât avea în realitate.

Ion s-a purtat cuviincios cu fiecare în parte, sărindu-le în sprijin ori de câte ori era nevoie, cu o bunăvoinţă egală faţă de cele trei fete mai mari ale domnului, poate cu un strop de respect în plus faţă de domniţa Ana.

În prima seară în care au poposit la Bistriţa, Chiajna nu s-a putut stăpâni să nu-i şoptească Mariei că însoţitorul lor era un bărbat frumos, fapt care a făcut să-i crească ochii celei mai mari de mirare şi să-i lucească într-un anumit chip celei mici. Maria era copleşită de grija pe care o cereau împrejurările cumplite din acea clipă, boierul care le purta de grijă şi călărea alături de ele, era voinic, bine legat şi chipul lui era mai mult decât plăcut la vedere, dar cui îi putea sta mintea la asemenea lucruri, într-o vreme ca aceea, decât unei fetiţe lipsite de minte cum era Chiajna.

După o noapte de odihnă cum se cuvine, Ion s-a înfăţişat a doua zi doamnei lui Rareş pentru a hotărî împreună cât timp vor sta în Bistriţa şi ziua în care se vor îndrepta spre Ciceu. Judele Werner a venit în persoană ca să primească poruncile înaltei oaspete şi cu toate că el îi arăta, în numele oraşului, că poate sta acolo cât pofteşte, a rămas stabilit că a treia zi dimineaţa, doamna şi suita ei împreună cu treizeci de oşteni ai oraşului, vor porni-o spre Ciceu. Până atunci, oraşul se va îngriji de, hrana tuturor celor care o însoţeau pe doamnă şi vor fi pregătite şi merindele pentru drum. N-aveau să fie uitaţi nici fagurii de miere pentru cuconii domneşti. Din Moldova nu sosiseră veşti. Se ştia doar că oastea otomană se îndreaptă cu mare grijă spre Ţara de Sus unde se afla domnul cu întreaga lui oaste, căruia toţi îi doreau şi îi urau izbândă asupra celui mai temut duşman al creştinătăţii.

La masa oferită din partea conducerii cetăţii, Ion i-a surprins privirile Chiajnei aţintite asupra lui şi abia s-a stăpânit să nu zâmbească atunci când s-a dumirit că drăcuşorul ăsta era în stare să-l privească în ochi fără să se turbure şi fără să se ruşineze. Un copil, gândea Ion, dar un copil care făgăduia multe. Era un joc primejdios pentru oricare altă fată sau femeie, nu şi pentru o făptură ca aceasta în care toate pornirile se supuneau fără şovăire minţii, în ciuda anilor puţini pe care-i avea domniţa.

Pentru Maria, purtarea Chiajnei însemna necuviinţă. Nu se cade să-ţi uiţi rangul niciodată, în nici o împrejurare şi, în afară de aceasta, nu se cuvine unei fecioare care n-a ieşit încă în lume, să-şi îngăduie nici vorbe şi nici gesturi care nu-s pe măsura ei. În seara acelei zile, când a izbutit să fie numai ea faţă în faţă cu sora mai mică, nu s-a putut stăpâni să n-o mustre. Chiajna şi-a plecat capul şi a privit-o cu obrăznicie dintr-o parte, după care şi-a mijit ochii şi i-a sâsâit printre dinţi:

— În loc de predici, mai bine te-ai fi măritat. Mă îndoiesc însă că minunea asta se va împlini cândva, după care a întors spatele şi s-a mestecat printre ceilalţi din casă ca sa nu mai fie nevoită să dea vreo socoteală pentru vorbele ei a căror gravitate o înţelegea pe deplin.

Maria a simţit cum o cuprinde un val de căldură, avea senzaţia că se află pe un rug în flăcări şi fără să vrea a simţit cum o cuprinde un soi de ură faţă de toţi anii tinereţii ei pe care o ştia irosită zadarnic, şi în acelaşi timp punea stăpânire pe ea o disperare oarbă, deoarece în faţa ei nu vedea venind de nicăieri o izbăvire care să-i îngăduie să-şi trăiască viaţa în chipul cel mai firesc cu putinţă. Îşi dorise un bărbat şi copii, iar în anumite clipe când o străfulgera gândul că s-ar putea să rămână pentru toată viaţa o fată bătrână, dorea stârnirea unor mari nenorociri în vârtejul cărora să fie cuprinse neamuri întregi, şi în mijlocul acestor dezastre să cunoască măcar o singură dată sentimentul că a devenit femeie, după care se puteau prăbuşi toate împreună cu făptura ei părăsită şi neajutorată. Dorise să fie iubită şi să iubească, iar anii trecuseră peste ea fără să se ivească prilejul râvnit atât de mult iar vorbele sorei mai mici, copila rea şi fără minte, o loveau în punctul cel mai slab al fiinţei sale, făcând-o să sufere şi să-şi aducă aminte, cu şi mai multă înverşunare, că viaţa ei de până atunci se scursese sub semnul celei mai desăvârşite zădărnicii. Ar fi vrut să plângă dar lacrimile nu vroiau să se reverse din matca lor, îşi simţea sufletul uscat, se vedea searbădă, iar viaţa ei n-avea nici o noimă. În timp ce, cei din jurul ei trăiau momente de mare încordare, dorind şi rugându-se pentru izbăvirea lor, a domnului, părintele, soţul şi stăpânul lor şi, odată cu acestea, mântuirea ţării pentru a se putea întoarce la viaţa lor liniştită şi înconjurată de preţuirea tuturor, Maria era aproape străină de toată această zbatere, alt prilej de nemulţumire întrucât îşi da seama ca simţămintele ei nu sunt fireşti, găsindu-se vinovată numai pe ea însăşi de toate nemulţumirile ei.

După ultima cină luată în cetatea Bistriţei i-a fost dat să surprindă un zâmbet păcătos care i-a luminat faţa Chiajnei atunci când Ion Movilă s-a înclinat în faţa lor, după care boierul a făcut faţă doamnei şi stăpânei sale pentru a primi ultimele porunci în legătură cu drumul ce trebuiau să-l facă a doua zi spre Ciceu. Încă o necuviinţă a mezinei care-i stârnea o mare turburare, cu toate că hotărâse, nu cu multă vreme mai înainte, să nu mai ia în seamă purtarea acesteia.

A fost un drum anevoios pe o ploaie măruntă, cernută din nişte nori care se buluceau de la răsărit spre apus, târându-se peste văi, izbindu-se de pădurile care acopereau dealurile ce mărgineau lunca Şieului, zdrenţuindu-se şi lăsând scame şi fuioare ce se răsuceau besmetice spre înălţime de parcă ar fi vrut să smulgă după ele brazii şi fagii în ale căror vârfuri se împleticiseră.

Pe seară, după arătarea scrisorilor domneşti, pârcălabul Simion a poruncit să se lase podul greu pe scripeţi peste şanţul cu apă care înconjura cetatea, a pus genunchiul jos în faţa doamnei şi i-a urat ca şederea în acea cetate să fie prilej numai de bucurie.

Peste un ceas, când încă nu se ostoiseră căratul şi orânduirea celor aduse de Elena-Ecaterina doamna, un muntean din părţile Bălaielor, folosit ca olăcar de bistriţeni pentru treburile de dincolo de munţi, îi aducea la cunoştinţă pârcălabului cetăţii, alături de care se afla Movilă, că până acum zvonurile în legătură cu cele ce se petreceau în Moldova se băteau cap în cap. Unii spuneau că domnul ar fi obţinut o mare izbândă asupra păgânului, iar alţii, dimpotrivă, ziceau că Rareş s-a retras din faţa sultanului, năzuind spre munţii din partea de miazănoapte a ţării unde vroia să reziste până la venirea iernii şi a ajutoarelor promise lui de principii creştini.