XVIII.

La rugăminţile marilor dregători, în frunte cu portarul Mihu, măria sa i-a scos din lanţuri pe Barnovschi şi pe Vlad. Alţi boieri care fuseseră la Gwozdziec mărturiseau că niciunul dintre ei nu s-au gândit o clipă că ar putea pierde acea luptă, iar dovada că s-au bătut vitejeşte era aceea că au pierit dintre ei mulţime mare, cât piereau altă dată într-o bătălie la care lua parte toată oastea ţării. I-a iertat măria sa pe cei doi de hatârul sfetnicilor săi credincioşi, dar nici o clipă nu s-a îndoit de vinovăţia lor. Dacă s-au bătut cu vitejie, se poate, dar să lupţi orbeşte, fără nici o iscusinţă, este alta. A poruncit să pornească toată oştea în mare grabă, iar în faţă a fost trimis portarul Mihu cu zece mii de oameni. Avea drept misiune să-l ajungă pe duşman şi să-l constrângă să steie pe loc şi să primească lupta când va sosi şi măria sa cu partea de oaste rămasă în urmă. Să se străduiască să înconjoare tabăra lui Tarnowschi, pentru că acesta nu avea ca număr, oastea ce se afla sub comanda lui Mihu.

S-a mers fără odihnă în ziua aceea. Se stârneau nori de praf şi pâlcurile de călăreţi se desfăceau unul de altul ca oamenii şi dobitoacele să poată răsufla în voie. Spre nămiezi căldura devenise înăbuşitoare sub un cer vânăt şi fără nici o adiere. Înaintau luptând cu dogoarea neclintită, curgea apa chiar şi de pe călăreţul aflat în şa, ca să nu mai pomenim chinul dobitoacelor. Spre seară, portarul Sucevei a ajuns în faţa taberei lui Tarnowschi, care se afla dincolo de Obertyn. Căpitanul leah îşi retrăsese oastea de lângă sat, la o bătaie de tun pe un deal care se înălţa spre miazănoapte şi scăpătat. În spatele taberei la mică distanţă, începea pădurea, cât vedeai cu ochii.

Portarul Sucevei s-a mulţumit să-şi aşeze tabăra la poalele dealului, la câteva sute de paşi de tabăra lui Tarnowschi, în aşteptarea domnului său. Pan Cosma Movilă i-a amintit portarului că vodă le-a poruncit să împresoare pe leşi dacă-i prind din urmă, dar Mihu a mârâit în barba lui cea neagră: „Nu te-amesteca, domnia ta, căci ştim şi noi ce avem de făcut”, răspuns care nu l-a mulţumit pe bătrânul boier. Lui pan Cosma i se părea că arbănaşul, sau ce Dumnezeu va fi fiind, nu se prea pricepe în treburile ostăşeşti, şi nu s-a sfiit să mărturisească şi celor din jur ceea ce gândea.

În timp ce ai noştri se odihneau în aşteptarea domnului care trebuia să sosească cu oastea ce rămăsese în urmă, în tabăra leşască toată noaptea au luminat făcliile şi se auzeau zvon de glasuri, de parcă leşii n-ar fi avut nevoie de odihnă.

La puţin timp după miezul nopţii a sosit şi măria sa.

Mihu i-a ieşit în întâmpinare pentru a-i arăta cum stau lucrurile şi timp de câteva ceasuri a fost linişte. Spre ziuă au fost trimise câteva pâlcuri de călăreţi ca să pună mâna pe caii leşilor aflaţi la păscut în afara taberei, dar fără mare izbândă.

Duşmanul se aşteptase la una ca asta şi străjile au dat de veste la timp celor care păzeau caii şi aceştia s-au topit îndată la adăpostul taberei.

Când s-a luminat bine de ziuă, măria sa Petru Rareş, însoţit de câteva sute de călăreţi, a urcat puţin spre stânga, cum se ieşea din tabăra oastei sale, pentru a cerceta tabăra leşilor.

Acum se lămurea şi zvonul de glasuri care nu încetase toată noaptea: Tarnowschi îşi întărise tabăra cu şanţuri pe toate laturile, tunurile fuseseră aşezate spre vale, de unde trebuia să vină adversarul; dincolo de şanţuri, pe creasta de pământ erau legate carele de provizii, sub care erau aşezaţi pedestraşii cu arme de foc, iar înlăuntrul taberei călărimea era împărţită în două: o parte spre intrarea din faţă şi alta cu faţa spre intrarea din spatele taberei.

Domnul a dat poruncă să se împingă la deal, în dreptul intrării din faţă cele 50 de tunuri câte avea oastea sa, în spatele tunurilor să stea un steag de călăreţi, iar celelalte steaguri să se desfăşoare spre stânga şi spre dreapta pentru a împresura tabăra leşască. Sigur de izbândă, măria sa era preocupat de un singur lucru: cum să facă pentru a nu scăpa nici un leah.

Tarnowschi şi-a adunat şi el căpeteniile la sfat în zorii zilei. După cum avea să lase mărturie scrisă a celor plănuite atunci, Martin Bielski, cronicarul ce se afla în tabără, multe căpetenii au fost de părere că ar trebui să se retragă la adăpostul pădurii: Valahul avea oaste numeroasă, căreia nu i se puteau împotrivi multă vreme. Ajutoare n-aveau de unde să aştepte, proviziile se puteau termina repede, iar după câteva zile de împotrivire, măcinaţi de nevoi şi de numărul cel mare al adversarului, ar fi fost siliţi să se predea. Tarnowschi i-a ascultat pe toţi şi le-a dat, în parte, dreptate, dar le-a arătat că o retragere în momentul acela ar fi dus la pierderea tuturor tunurilor, ceea ce ar fi însemnat o pagubă mult prea mare pentru regat. Se cheltuiseră mulţi bani pentru alcătuirea acestei oşti, una dintre cele mai puternice pe care craiul le putea ridica în părţile de miazăzi şi răsărit ale regatului. I-a mai fost apoi hatmanului ruşine să dea dosul fără să se bată şi s-a gândit apoi la ruşinea unchiului său, cancelarul Sidlovieţchi, care stăruise pe lângă rege să se înceapă războiul cu Valahul şi să i se dea nepotului său comanda oastei care se strângea pentru a pătrunde în Pocuţia. În ochii celor care se sfătuiau în clipa aceea, o izbândă era privită ca o minune dumnezeiască. S-a rămas totuşi la hotărârea hatmanului de a se bate; tabăra era ca o cetate pe care o oaste de călăreţi n-o putea cuceri cu uşurinţă, oastea leşască avea puşti cum n-aveau moldovenii, iar de vor vedea că nu mai pot continua lupta, spre seară vor porni-o cu tabără legată înlăuntrul regatului. Hatmanul le-a cerut tuturor să nu iasă din cuvântul său. Să se apere cu străşnicie dar să nu atace nimeni, chiar de ar fi vorba de un singur oştean, fără îngăduinţa sa.

Când s-au apropiat de tabăra leşască, ai noştri au fost întâmpinaţi de focul tunurilor, care n-au făcut cine ştie ce pagubă. Tunarii domnului şi-au aşezat piesele şi au început şi ei să tragă, în timp ce steagurile de călăreţi înaintau pe laturile taberei leşeşti. Rareş şi-a dat seama că tunurile sale bat anapoda şi nu unde trebuie. S-a repezit la popa papistaş, care conducea tragerea, l-a acoperit de sudalme şi l-a ameninţat că-l spintecă pe loc dacă nu trage acolo unde trebuie.

Cât au amuţit tunurile, pentru că leşii nu se mişcau din tabără, un tânăr moldovean s-a apropiat şi i-a batjocorit cerându-le să iasă careva dintre ei şi să se înfrunte cu el, în luptă dreaptă, în câmp deschis. N-a apucat să sfârşească vorbele, a lucit de sub care o flăcăruie, s-a auzit o detunătură şi tânărul s-a prăbuşit fără suflare de pe cal.

Când tunurile noastre au început să bată, se vedea că leşilor nu le merge bine, pentru că unele ghiulele loveau în oameni dar şi în căruţe stricând şi răsturnând pe unele din ele.

Temându-se pentru viaţa hatmanului, căpeteniile leşilor l-au rugat pe Tarnowschi să facă o ieşire cu călărimea grea şi să părăsească în felul acesta tabăra. Considerau cu toţii că moartea acestuia sau prinderea lui de către români ar fi fost o mare ruşine pentru regat, dar hatmanul a rămas neclintit în hotărârea lui de a conduce singur această bătălie. Cunoştea arta războiului, avea experienţă şi miza mai cu seamă pe armele de foc ce-şi făceau atunci loc în oştile europene. Carol al V-lea îl biruise pe Francisc I în câmpiile Italiei nu datorită vitejiei oştilor sale, ci tunurilor şi infanteriştilor oare aveau arme de foc. Ştia prin spionii săi că Rareş, în afara tunurilor, nu mai are şi alte arme moderne. Era convins de vitejia moldovenilor, dar mai era convins şi de faptul că această vitejie este neputincioasă în faţa glontelui şi a armurei moderne, lucrată în chip special pentru a-l proteja pe luptător împotriva armelor de foc. Nu era sigur de victorie, pentru că o luptă nu poate fi considerată câştigată decât la terminarea ei, dar vroia, avea ambiţia să-şi dovedească lui şi altora calităţile de strateg şi de tactician, să arate că nu obţinuse titlul de hatman numai pentru că era nepotul cancelarului regatului. Fără să-şi cruţe viaţa, hatmanul a călărit pe toate laturile taberei încurajându-şi oamenii, arătându-le, prin prezenţa lui, acolo unde era greul că nu se teme şi deci nici ei nu trebuie să se teamă.

Ion călărea cu steagul care asculta de porunca marelui vornic, Efrem Hurul. Îşi îndemna oamenii şi, cu îngăduinţa căpeteniei steagului, le arată şi celorlalţi ce trebuie făcut în lupta cu călărimea leşască: să nu atace şi să nu primească lupta din faţă, om la om, să folosească uşurinţa cu care se, putea mişca pentru a evita lovitura adversarului şi să încerce să-l răstoarne pe acesta, fie săgetându-i calul, fie agăţându-l, din latură, cu cârligul de la cotorul lancei. Să alunece pe lângă leah şi să-l izbească atunci când nu mai luptau om lângă om, pentru că nu se putea trece, nici nu se putea rezista zidului de fiare.

Mulţumit de rezultatul obţinut de artileria sa, Rareş a trimis poruncă steagurilor să împingă oamenii până în spatele taberei leşeşti, pentru a o încercui. Se temea măria sa să nu-i scape careva din mână şi grăbea oamenii ca să-i împlinească planurile. Când călăreţul i-a adus lui Efrem Hurul porunca domnească, Ion i-a strigat marelui vornic că aşa ceva nu trebuia să se facă.

— Cine eşti tu ca să pui în cumpănă poruncile domnului, s-a răstit cu mânie marele vornic.

— Nu te supăra, domnia ta, dar leşii nici n-au fost bătuţi, nici nu dau semne că ar vrea să fugă. Ar trebui lucrat cu mare băgare de seamă. Priveşte şi domnia ta! Asta nu-i luptă aşa cum ştim noi că trebuie să se poarte. Aici este vorba de meşteşug, de foc, de viclenie. Suntem mai mulţi, dar nu avem tăria lor în arme. Ei sunt la adăpost, noi în câmp deschis. Cred că ar fi bine să păstrăm rândurile strânse, la tăria lor să răspundem cu vicleşugurile pe care le ştim şi noi. Să avem mereu într-un singur loc mai mulţi oameni ca ei, unii să primească atacul, alţii să atace când ei nu mai pot păstra o bună rânduială, iar o altă parte să aştepte şi să se amestece în luptă la vremea potrivită pentru a o câştiga.

— Să dai aceste sfaturi şi să te ţii de ele când te vei afla tu în fruntea oastei, i-a strigat marele vornic. Noi avem aici datoria să ascultăm de o poruncă, nu să facem pe deştepţii.

— Domnia ta, iartă-mi stăruinţa, dar măria sa poate fi sfătuit până nu-i prea târziu.

— Ce te sperie, Movilă?

— Dea Domnul să fie bine pentru noi şi sufletele noastre, a răcnit Ion, îndârjit şi umilit de vorbele marelui vornic, a înfipt pintenii în coastele calului şi şi-a luat locul în ceata lui. Nu-i era frică, dar văzuse ce se poate întâmpla la Gwozdziec, dacă nu se ţine seama de duşmanul pe care-l aveau în faţă. Măria sa se grăbeşte să-i prindă pe leşi înainte de a-i fi bătut. Asta înseamnă să pui căruţa înaintea cailor. Dacă leşii ar fi părăsit tabăra, ar fi fost spre folosul alor noştri, pentru că i-ar fi urmărit pas cu pas, i-ar fi hăituit şi împiedicat să agonisească hrana şi apa pentru ei şi vite şi în puţine zile, oastea aceasta falnică şi tare s-ar fi topit treptat, fără mari pagube pentru noi. Dar ce se poate face împotriva voinţei unui om care dă dovadă că nu se pricepe în treburile ostăşeşti şi pe care soarta l-a pus stăpân pe vieţile multora, vieţi ce se pot prăpădi fără nici o noimă?

Steagurile s-au despărţit în pâlcuri, pâlcurile în cete pentru a acoperi din toate părţile tabăra lui Tarnowschi. Iar leahul sta neclintit. Nici o mişcare. Se purta ca şi cum în jurul lui ar fi fost tihnă şi pace. Era un motiv temeinic de îngrijorare. Ce-l scotea din ţâţâni pe Ion era indiferenţa arătată de toţi cei care nu fuseseră la Gwozdziec. Cei mai în vârstă nu pricepeau de ce se frământă atâta, ei erau mai mulţi, nu se temeau de nimeni. Şi chiar de ar fi fost să moară, nu se făcea gaură nici în cer şi nici în pământ dacă aveau să piară Sima Turluianu sau Jurja Căcărează. Doar de aceea-i război ca unii să biruie şi să se bucure de biruinţă, iar alţii să-şi dea sufletul şi să se ducă acolo unde le este rânduit, că doar avea cine să le poarte de grijă, pe urmă, cu pomeni şi tot ce se cuvine într-o asemenea împrejurare. Ion s-ar fi bucurat din toată inima să aibă ei dreptate deşi nu credea că tot ce gândea este o urmare a sperieturii de la Gwozdziec, despre care unii aduceau vorba de departe ca să nu-l supere prea tare.

Când a fost acoperită şi poarta din spate, tabăra leşilor era pe deplin înconjurată, fără ca Tarnowschi să facă ceva. Câteva cete de călăreţi, prinzând curaj, au încercat să se strecoare în tabără prin acest loc, dinspre pădure. Tunurile nu încetaseră să bată nici o clipă la poarta din faţă, iar primele ciocniri între călărimea noastră şi cea leşască s-au produs acum, din nerăbdarea alor noştri de a-l înfrunta pe duşman. Căpeteniile leşilor, Troianovschi, Baliţchi şi alţi rotmiştri erau pregătiţi să primească acest atac. S-a luptat o vreme, cu vitejie, de amândouă părţile, şi călărimea noastră s-a dovedit a fi vrednică de laudă. În ciuda faptului că românii nu aveau platoşele şi armurile leşilor, se luptau cu multă pricepere şi mai ales cu un curaj nebunesc. Izbânda a stat în cumpănă multă vreme în acest loc. Tarnowschi i-a îndemnat pe căpeteniile tunarilor şi pedestraşilor aflaţi la poarta din faţă să facă tot ce le stă în putinţă pentru a-i împiedica pe români să pătrundă în tabără prin partea aceea, a lăsat o parte din catafracţi să sprijine strădania acestora şi să atace numai dacă va fi nevoie să respingă pe adversar, în cazul în care acesta pătrundea în tabără, iar restul călărimii a trimis-o la poarta din spate. Hatmanul urmărea să-i respingă pe români şi să rupă încercuirea, de era cu putinţă. Mişcarea lui a fost încununată de succes. Călărimea noastră a fost silită să se retragă, împinsă de zidul de fier.

Maria sa, Petru voievod, urmărea desfăşurarea luptei de pe o ridicătură care-i îngăduia să îmbrăţişeze cu privirea tot câmpul de bătaie. Manevra lui Tarnowschi a fost interpretata de domn ca o încercare disperată a hatmanului leah de a fugi din tabără. Şi ca să nu-i scape prada, măria sa a poruncit ca o mare parte din călărimea care se afla în spatele tunurilor să se îndrepte grabnic spre ieşirea dinspre pădure pentru a-i Închide calea fugarului. Rămâneau ca să apere tunurile numai câteva cete de călăreţi sub conducerea paharnicului Popăscul. Mihul, portarul Sucevei, călărea acum în fruntea celor câteva mii de călăreţi ce se îndreptau spre pădure.

Când a văzut Tarnowschi că Românul îşi lasă tunurile fără o pază straşnică, i-a chemat pe rotmiştrii catafracţilor şi le-a cerut să-şi aducă oamenii cât mai repede cu putinţă, în ordine de luptă, spre poarta din faţă. Câteva sute de puşcaşi care se aflau în acea parte au fost rânduiţi cum se cuvine pentru a sprijini atacul călărimii.

Şi-atunci s-a produs minunea dorită de Martin Bielski şi alţi tovarăşi de ai săi. Izbitura catafracţilor n-a putut fi oprită numai de călărimea pe care o avea sub mână paharnicul. Zadarnic s-a vânzolit Popăscul şi oamenii săi: aveau în faţă o putere ce nu putea fi frântă cu uşurinţă. După ce au atacat, roatele de catafracţi s-au întors pentru a se alcătui iarăşi în linie de bătaie. Paharnicul a vrut să-i lovească din spate, numai că în faţa lui au răsărit pedeştrii şi când s-au pregătit călăreţii noştri să-i culce cu săbiile şi lăncile, s-au pomenit trăsniţi de focul acestora; mulţi au căzut, caii s-au speriat, iar printre şirurile pedeştrilor veneau la trap mărunt escadroanele de catafracţi; mişcarea lor era înceată, dar se cutremura pământul sub greutatea lor. Paharnicul şi-a îndemnat oamenii, a urmat iarăşi o încleştare oarbă după care ai noştri au trebuit să dea înapoi. Paharnicul şi-a dat seama că o retragere în clipele acelea însemna pierderea celor mai multe tunuri şi, ca turbat, fără să mai precupeţească nimic, s-a aruncat cu oamenii ce-i rămăsese, hotărât să moară dar să nu părăsească acel loc. Câteva roate de catafracţi i-au izbit pe ai noştri din lături, spărgându-le orice tocmeală, şi pentru a nu muri ca nişte nemernici, striviţi de numărul şi armele acestor vedenii care păreau că nu pot fi răpuse, cei care au rămas teferi au încercat să scape la larg. Paharnicul a fost rănit de mai multe ori şi împins din toate laturile, slăbit de sângele pierdut, nu s-a mai putut împotrivi atunci când i-au aruncat juvăţul şi l-au aruncat de pe cal. Tunurile noastre erau acum în mâna leşilor, iar oastea ruptă în două.

Domnul privea uluit această întorsătură a lucrurilor şi când s-a dumirit că hatmanul leah nu are de gând să fugă cu orice preţ, a tras sabia din teacă, s-a repezit în calea fugarilor încercând să-i îmbărbăteze şi să-i ducă din nou la luptă. Atunci s-a produs însă un lucru pe care nu l-a înţeles nici domnul şi nici alţi oşteni care au fost la Obertyn. Vestea că inima oastei, unde se aflau tunurile, a fost străpunsă de leşi şi tunurile luate, a luat minţile oamenilor. Mihul, portarul Sucevei şi-a pierdut cumpătul şi în loc să atace spre poarta taberei dinspre pădure, a şovăit o vreme ca, în cele din urmă, să se hotărască să vină în sprijinul domnului său. Cetele s-au răsucit într-o parte şi alta, iar oamenii au gândit că cele petrecute la poarta din faţa taberei leşeşti nu e un semn bun. Ceva n-a mers, a trădat careva, n-a fost lucru curat şi cum nu aveau putinţa de a desluşi a cui a fost vina, s-au descurajat. Efrem Hurul, marele vornic, care luptase cu oamenii săi la intrarea dinspre pădure şi-a văzut oamenii împuţinaţi şi mai ales descurajaţi de cele ce se petrecuseră de partea cealaltă a taberei. Cum se afla în locul cel mai nepotrivit pentru a duce lupta, rupt de ai săi şi cu spatele la pădurea care ducea înlăuntrul regatului, s-a străduit să-şi ducă oamenii spre răsărit pe culmea dealului, ca să poată veni, mai apoi, în sprijinul domnului.

Aceste mişcări descusute ale căpeteniilor noastre i-au îngăduit lui Tarnowschi să lovească acolo unde i se părea că rezistenţa este mai slabă, să dezorganizeze orice încercare de regrupare a tuturor forţelor adversarilor, să stârnească panică.

Movileştii pierduseră câteva slugi şi s-a întâmplat aşa mai mult din vina boierului celui bătrân, căruia mereu trebuia să-i stea în ajutor alţii pentru a-i străjui neputinţa. Văscan şi Gavrilă erau luptători iscusiţi şi se descurcau bine. În timp ce alţii îşi râdeau de fratele lor mai mare, pe care-l credeau speriat de vedenii ce stăruiau încă în mintea lui, ei nu s-au îndoit nici o clipă de vrednicia şi dreptatea lui Ion şi în ziua aceea se dovedise că acesta ştia ce vorbeşte. Au ajuns în preajma domnului când cetele care nu se risipiseră porneau la atac în nădejdea că fapta lor le va insufla bărbăţie celor care se gândeau acum cum să-şi scape pielea. S-au rânduit alături de oamenii domnului şi au pornit-o cu nădejde şi fără nici o teamă de luptă. Ion era ca un demon, căruia nu-i păsa de nimeni şi de nimic, se mişca iute şi lovea cu iscusinţă, para lovitura adversarului după care îşi împingea calul într-o lăture şi lovea sau împungea, căuta mai degrabă grumazul calului decât pe al călăreţului, pe care n-avea cum să-l nimerească printre cercurile de metal. Până la urmă au fost împinşi în spate de roatele de catafracţi care atacau după o rânduială pe care ai noştri n-o mai cunoscuseră până atunci. S-au vârtejit pentru a-şi reface rândurile, iar Rareş a trimis în locul lor, pentru a-i opri pe leşi, alte cete de călăreţi care se rânduiseră sub flamura lui. A urmat al doilea atac şi în timpul încăierării, pan Cosma a fost izbit între ochi de lancea unui catafract, prăbuşindu-se, fără să mai aibă timpul să scoată măcar un geamăt. Ion i-a strigat lui Pătru Manciu să-l scoată şi să plece de acolo cu leşul bătrânului, s-a repezit cu ceata lui şi a reuşit să-l protejeze atât cât a fost nevoie ca trupul lui pan Cosma să fie cules şi aruncat pe cal.

Când s-a istovit şi acest atac, au bătut înapoi şi atunci Ion l-a zărit pe Rareş însângerat şi încolţit de catafracţi. Nici el nu şi-a dat seama ce se petrece în sufletul lui, dar în clipa aceea i s-a părut că pieirea domnului înseamnă pieirea întregii oşti şi cu puteri care izvorau nici el nu ştia de unde, s-a repezit cu ceata sa în sprijinul voievodului. Acesta nu da semne că ar fi înfricoşat, deşi sângera, se bătea straşnic şi acest lucru l-a impresionat pe tânărul boier. Au reuşit să se retragă şi după ce au gonit o bucată de drum spre satul Obertyn, domnul s-a oprit şi, răcnind ca un leu, s-a străduit să-i întoarcă la luptă pe oştenii săi care fugeau în neorânduială. S-au tocmit iarăşi cetele şi domnul şi-a încercat iarăşi norocul, mergând el însuşi în fruntea alor săi, dar toată zbaterea a fost zadarnică. Pedestraşii au detunat răsturnând pe mulţi călăreţi din primele rânduri, iar catafracţii au stat ca un zid neclintit. S-au zbătut ai noştri în jurul acestei gadine de fier, s-au străduit să-i spargă rândurile, domnul era rănit pentru a doua oară şi înconjurat de curtenii săi cei mai credincioşi, a izbutit să iasă la larg.

Când a privit în juru-i, măriei sale i s-a întunecat şi mai mult chipul. A înţeles că nu mai are nici o putere asupra oamenilor săi care fugeau în neorânduială. Cei mai mulţi trecuseră dincolo de Obertyn, iar soarele îşi întorcea faţa de la una dintre cele mai triste zile din istoria ţării pe care o cârmuia, scufundându-se peste vârfurile copacilor de pe dealul de dincolo de pârâul pe marginea căruia resturile oastei sale îl însoţeau credincioase spre Moldova.

Ion cu ceata lui făcea parte din oştenii care rămăseseră alături de domn. Leşii nu s-au încumetat să-i urmărească.

Treptat, fugarii se regrupau pe drumurile care duceau spre Moldova, şi când au ajuns la apa Prutului, mare parte din oaste se rânduia sub ascultarea domnului. Se încerca să se facă o socoteală a pierderilor dar era greu de ştiut câţi au murit şi câţi au fost prinşi. Ion îl repezise pe Pătru Manciul şi alte câteva slugi să aducă degrabă leşul bătrânului Movilă la Hudeşti. Va sosi şi el de i se va îngădui, de nu, să-l înmormânteze şi să-l caute. Era îndurerat de moartea tatălui, dar şi mai mare şi apăsătoare era tristeţea care-l cuprinsese după lupta nenorocită de la Obertyn. Era o ruşine a lui, o umilinţă a lui, dar era o umilinţă mai greu de îndurat, aceea a ţării, a neamului său. Domnul se arăta mişcat de pierderea atâtor vieţi omeneşti, dar cel mai tare îl nemulţumea pierderea tunurilor. Oamenii se nasc, cresc, înlocuindu-l unul pe celălalt, dar pentru apărarea ţării era nevoie şi de arme, de tunuri pe care nu le poţi agonisi într-un timp scurt, deoarece trebuiesc, meşteri iscusiţi şi mai cu seamă bani mulţi. Nu se temea domnul şi nici oamenii, care se adunau neîncetat în jurul său, de leşi. Aceştia nu aveau puterea să-l atace dincolo de hotarul regatului. Gândurile măriei sale băteau mai departe. Toată zbaterea lui de a leşi din cercul care se închidea în jurul ţării sale prin aliaţii sultanului se năruise într-o singură zi. Va trebui să renunţe la gândul de a rezolva cu forţa raporturile dintre Moldova şi regatul polon. Diplomaţia va trebui să ia locul armelor. Era nevoie pentru a salva şi faima lui ca şi pentru tăria ţării, să-şi recapete prizonierii făcuţi de leşi la Obertyn şi mai ales să-şi recapete tunurile.

Marii dregători erau striviţi sub povara ruşinii suferite, numai Barnovschi şi pârcălabul Vlad, care se purtaseră şi acolo cu mare vitejie, amândoi fiind uşor răniţi, găseau o lămurire pentru înfrângerea de la Gwozdziec.

Unii, şi printre ei se număra cel mai mare dintre Movileşti, îl considerau pe domn vinovat de toate nenorocirile. Fire aprigă, n-a avut răbdarea care se cere unei căpetenii în timpul luptei. Într-un război, soarta poate să încline când spre o parte, când spre alta, niciodată nu poţi cunoaşte dinainte cine va fi câştigătorul. Petru voievod s-a socotit dinainte câştigător şi în loc să fie prudent şi să se străduiască să ghicească gândurile adversarului, pentru a preîntâmpina loviturile acestuia, el nu s-a gândit decât la felul în care poate culege toate roadele unei victorii. N-a avut nici sfetnici pe măsura împrejurărilor. Mihul s-a dovedit că este un nepriceput în ale războiului, iar acum nu ştie cum să-l linguşească pe domn ca să uite ruşinea păţită. Alţii n-au ştiut, sau n-au avut curajul să-i arate ce e rău şi ce este bine. Abia acum se vădea de câtă uşurinţă dăduse dovadă măria sa când îi îndepărtase pe Grozav şi Barbovschi. Cei doi foşti dregători luptaseră cu cetele lor alături de vornicul Efrem Hurul, îşi făcuseră datoria cu credinţă, iar acum tăceau şi îşi vedeau de necazurile lor, nu luau parte la nici un sfat, aşteptau slobozirea oştii pentru a se retrage la curţile lor, iar cuminţenia lor izvora din înţelepciune şi nu din teamă. Dacă domnul s-a încrezut unor venetici, sau le-a dat cinstire unor oameni de mijloc, să culeagă roadele pe care le-a semănat! Păcat de ţară, dar împotriva prostiei sau a oamenilor cu multe feţe, care-şi găseau un ocrotitor în Petru voievod, nu se putea lupta şi nici nu vroiau să se zbată, din pricina unei mândrii pe care mulţi n-o găseau justificată. Datoria tuturor, ziceau aceştia, e ca să-ţi pui toată credinţa şi virtutea în slujba domnului şi a ţării, slujbă care nu este ferită uneori de primejdii. Trebuie să ai tăria să înfrunţi uneltirile ce se ţes împotriva ta, pentru că adevărul tot va izbândi până la urmă.

Vorbe, gânduri şi multă tristeţe care acopereau oastea ce se întorceai spre ţară. La hotar, nu departe de Sniatyn, se puteau face socotelile. Pierderile fuseseră foarte mici în oameni, ceea ce sporea şi mai mult nedumerirea unora în legătură cu felul în care se încheiase lupta de la Obertyn.

Ion asculta mai mult decât vorbea şi se străduia şi el, ca şi alţii, să înţeleagă ce s-a petrecut în ziua de 22 august. Din povestirile unuia şi altuia se închega, treptat, o imagine mai limpede a faptelor, dar nici această înţelegere nu aducea vreo alinare. Mai cu folos ar fi fost să se ştie ce învăţătură s-a tras din cele petrecute şi ce se poate face de acum încolo.

Se gândea la pan Cosma, la străduinţele depuse de toţi ca să rămână la Hudeşti şi erau clipe când îl cuprindea mânia împotriva nesăbuinţei unui bătrân care nu vrea să înţeleagă nimic. Supărarea se topea însă repede şi, deşi nu se înţelesese prea bine cu tatăl său, era greu să lupte cu slăbiciunea ce-l cuprindea atunci când avea răgazul să se gândească mai mult la el. Vinovat pentru neînţelegerile dintre ei doi nu fusese bătrânul. El îi căşunase multe necazuri prin purtarea lui nesăbuită din tinereţe, sau prin încăpăţânarea cu care respingea orice sfat menit să-l facă să intre şi el în rândul lumii, agonisindu-şi un rost aşa cum o face orice tânăr de rangul lui. Bătrânul avusese dreptate şi moartea lui, trebuia s-o recunoască, era o moarte de oştean, de viteaz. A venit aşa cum şi-a dorit-o bătrânul, pe câmpul de luptă. Pan Cosma fusese stăpânit de un gând statornic: să îndeplinească slujbă credincioasă faţă de domnie şi de ţară, faima lui să crească prin faptele sale şi s-o păstreze neîntinată până la moarte. A izbutit, spre cinstea şi lauda lui, să păzească această rânduială pe care şi-a făcut-o singur. Era un noroc că oasele lui n-au înălbit câmpul de luptă ci se vor orândui alături de ale străbunilor. Îi părea acum rău pentru necazurile pe care i le făcuse bătrânului, îi părea rău că n-a fost în stare să-i aducă mulţumirea dorită. Văscan se arătase mai vrednic şi făcuse nuntă cu un an mai înainte, aşa cum rânduise şi dorise pan Cosma. Au fost petreceri mari la Hudeşti, în toamnă, iar bucuria tuturor n-ar fi cunoscut margini dacă şi el şi-ar fi ascultat părinţii. Era stânjenitor ca cel mai mare dintre feciorii lui pan Cosma să rămână holtei, deşi puţini bărbaţi se puteau întrece cu el la făptură şi purtare, fapt pentru care multe jupâniţe oftau şi-şi roteau ochii în nădejdea că-l vor face să descopere frumuseţea şi farmecele pe care ţi le dă vârsta, bogăţia. El se purta prevenitor cu ele, ca unul mai bătrân care înţelege, dar se şi fereşte să treacă de un anumit prag. Erau măgulite de purtarea lui blândă şi curtenitoare, dar când se convingeau că între ele şi el rămâne ceva peste care nu se poate trece, pe sufletul lor punea stăpânire obida, iar dacă vreuna se înverşuna şi ţinea cu orice chip să izbândească asupra acestui om care se purta atât de firesc şi trebuia, deci, să se supună aceloraşi mişcări sufleteşti ca oricare alt om, până la urmă obida se transforma în ură. Ion le privea cu egală îngăduinţă şi se străduia să nu stârnească pojaruri pe care nu le putea stinge. Asta, atunci când era vorba de jupâniţe, dovedindu-se însă ceva mai slab faţă de nevestele care-i cereau numai preţul unei iubiri scurte şi tăinuite, cu toate că după aceea, cele ce izbutiseră să-l cunoască, multă vreme nu-l mai uitau.

Când au trecut hotarul ţării şi domnul a rămas pentru o zi în târgul Cernăuţilor, Ion s-a trezit cu marele armaş care-l caută pentru a-l duce în faţa măriei sale. Pentru ce? l-a întrebat Ion, dar acela nu ştia nimic, aşa că s-a înfăţişat plin de nedumerire şi îndoială în faţa domnului său.

— Movilă, l-a întâmpinat Petru Rareş, un domn drept trebuie să arate milă şi recunoştinţă faţă de slugile sale credincioase.

Vorbele stăpânului l-au uluit pe Ion şi Rareş a înţeles acest lucru, aşa că şi-a urmat vorba.

— Te-ai purtat cu vitejie, aşa mărturisesc cei care te-au văzut cum te-ai luptat, şi o poate mărturisi şi domnia mea. Ai fost cu credinţă şi ţi-ai pus capul ca să-l aperi pe al nostru. Am arătat îndoială fată de tine şi de alţii, iar îndoiala noastră a fost răsplătită cu credinţa ta. N-ai dorit nimic în schimbul acestei credinţe şi te-ai ţinut deoparte. O asemenea purtare a câştigat toată încrederea noastră. Te lăsăm, acum, căpetenie a unuia dintre steagurile pe care le orânduim spre paza hotarului, iar când timpul o va îngădui, să te înfăţişezi la curtea noastră pentru a te milui cum se cuvine.

Ion s-a închinat cu supunere şi a vrut să grăiască, dar domnul nu l-a lăsat.

— Ştiu că s-a prăpădit tatăl tău, unul dintre cei mai de seamă şi mai destoinici boieri. Ţi se îngăduie să te repezi pentru îngropăciunea lui, să te întorci însă grabnic pentru a priveghea la hotare.

Movilă a înţeles că în afară de semnul care arată ascultare şi recunoştinţă nu mai este nimic altceva de făcut. S-a supus cu greu acestei îndatoriri. Era nedumerit de schimbarea domnului faţă de el şi abia mai târziu avea să afle că Rareş dorise cu orice chip să afle care a fost viteazul care l-a scăpat într-un moment de mare cumpănă. Se ivise, aşadar, o împrejurare în care valoarea lui a ieşit la lumină fără ca pizmătăreţii şi clevetitorii care roiau în jurul stăpânului s-o mai poată coborî şi anula.

I se încredinţa o primă slujbă şi se bucura în sinea lui că este o slujbă ostăşească. Oricât preţ punea pe învăţătura câştigată până atunci i se părea, ca şi altora de o seamă cu el şi oameni ai timpului lor, că adevărata bărbăţie se vădeşte atunci când trebuie să stai în faţa morţii, iar faima câştigată pe câmpul de luptă este cea mai curată şi cea mai demnă de laudă. Dascălii îi arătaseră că cei mai de seamă stihuitori din toate timpurile proslăviseră pe eroi, pe cei care nu şi-au precupeţit viaţa ca să treacă dincolo de tot ce-l leagă pe om de acest pământ. Era adevărat că amintirea faptelor de vitejie s-ar fi pierdut în negura vremii, dacă nu ar fi fost stihuitorii, oameni înzestraţi cu har pe care l-au sporit cu multă trudă şi învăţătură, dar de ce şi-au ales stihuitorii tocmai asemenea oameni şi fapte? Pentru că ele au plăcut mal mult celor care ascultau stihurile sau pentru că aşa au simţit ei?

Spre seară, târziu, Ion intra în curţile de la Hudeşti, prilej pentru jupâneasa Teodosia să verse iarăşi lacrimi şi să-l jelească pe bărbatul ei încăpăţânat care zăcea acum înţepenit, în loc s-o asculte şi să-şi isprăvească zilele în tihnă. A doua zi, lespedea de piatră înflorată frumos cu mulţi ani în urmă se aşeza peste sicriul marelui boier din Ţara de Sus. Cârstina se afla printre ceilalţi oameni din satele aşezate în jurul Hudeştilor. Nu era nici clipa potrivită şi nici prilej n-a avut să-i vorbească. S-a aşternut masă mare, cu pomană boierească, sfinţită de preoţi, s-a petrecut cuviincios, după datină, deşi unora începuseră să le joace ochii în cap de câtă băutură istoviseră pentru sufletul mortului. Încă nu se număraseră toţi morţii şi jalea care cuprinsese ţara la vestea celor întâmplate dincolo de hotar, cerea măcar câteva clipe de uitare cum se prilejise acum cu înmormântarea boierului. Băutura şi mâncarea bună îl face pe om să mai uite din necazuri, sau să le primească mai împăcat cu soarta, căci altfel s-ar fi prăpădit oamenii cu firea.

Noaptea, când răsărea cloşca cu pui, Ion pornea spre hotar. Drumurile erau înţesate de oşteni şi din câte a aflat de la unii dintre ei, domnul slobozise cea mai mare parte a oastei, rămânând numai câteva steaguri de pază la hotar, o parte sub ascultarea starostelui de Cernăuţi, Barnovschi, altă parte sub ascultarea pârcălabului Vlad de la Hotin. Steagul lui Ion făcea parte din oastea comandată de Barnovschi. Zi şi noapte, cete de călăreţi făceau de strajă pândind mişcarea duşmanului. Prin iscoade se ştia că mai multe roate de călăreţi leşi se aflau între Sniatyn, Colomeea şi Horodenca, dar încă nu se cunoşteau planurile căpeteniilor acestora. Abia la începutul lunii septembrie s-a aflat că oştenii de dincolo de hotar se strâng la un loc. Era semn că vor să întreprindă ceva, dar unde vor lovi şi când – iată ce nu ştiau căpeteniile steagurilor noastre şi Barnovschi. Vlad era înştiinţat de aceste mişcări şi i se cerea să trimită ajutoare în cazul în care, în hotarul său, nu se întâmplă nimic. Ion îşi împărţise oamenii în aşa fel încât acopereau hotarul de la Cernăuţi la Nistru. Fiind împărţiţi în cete mici, acestea nu puteau opri pătrunderea unui adversar numeros, de aceea, fiecare dintre căpeteniile cetelor avea poruncă să nu primească lupta ci să se retragă şi să dea de veste celor din jur unde se află duşmanul şi încotro se îndreaptă.

În ajunul Sfântei-Mariei-mici, leşii pătrundeau mai sus de Cernăuţi. Călărind în mare grabă, oamenii lui Ion s-au strâns la Coţmani, gata să treacă Prutul pentru a primi ajutoare. O parte dintre oamenii lăsaţi pârcălabului Vlad veniseră şi ei în sprijin. A treia zi, Barnovschi socotea că este clipa potrivită pentru a-i lovi pe năvălitori lângă apa Prutului. Mulţi dintre ei au fost ucişi, puţini au reuşit să scape cu fuga, fără pradă, unii dintre ei – cea mai mare parte – fiind răniţi. Un semn pentru cei care visau prăzi obţinute fără nici o greutate, că ţara este pregătită să se apere.

Maria sa trimisese soli în toate părţile ca să obţină sprijinul craiului Ferdinand, sau al lui Ianăş în vederea încheierii păcii în condiţii care să nu-l umilească. Adică dorea măria sa să i se întoarcă prinşii şi tunurile şi să se încheie socoteala hotarelor dintre Moldova şi Polonia. Era trimis sol la sultan pentru a justifica faptele domnului. În acelaşi timp se făceau pregătiri. Pisarii primiseră poruncă să primească în leafă luptători buni, indiferent de neam şi de lege. Bistriţenii, cetăţile sale din Transilvania şi ruda măriei sale, episcopul Ioan Statilius, aveau să depună toate străduinţele pentru obţinerea fierului, oţelului şi plumbului necesare turnării tunurilor, lucratul săbiilor şi a altor arme.

Craiul Ianăş a depus cele mai mari strădanii ca să-l împace pe domn cu craiul Jicmont. Solii săi au mers la Suceava şi la Cracovia, apoi de la Cracovia la Suceava şi de la Suceava la Cracovia fără să facă mare ispravă. Căpeteniile leşilor nu credeau în sinceritatea domnului. Se temeau ca acesta să nu lovească iarăşi regatul şi nu vroiau să primească niciuna din cererile lui Rareş fără încheierea unei păci trainice pe care s-o garanteze nu numai craiul Ianăş, dar şi sultanul. Multe căpetenii erau împotriva păcii. Biruiseră la Obertyn, socoteau că este potrivit să răzbune toate relele care se abătuseră asupra regatului din pricina vecinului de acum, a tatălui său şi a tuturor strămoşilor lui.

După isprava de la începutul lunii septembrie, numărul oştenilor din hotarul Moldovei a scăzut treptat, încât se părea că zbaterea soliilor avea să aducă pacea. Au fost slobozite la începutul lunii octombrie şi steagurile care fuseseră lăsate de strajă sub ascultarea pârcălabilor Barnovschi şi Vlad.

Înainte de a se înfăţişa domnului, aşa cum fusese hotărât la încheierea campaniei din Pocuţia, Ion a mers pentru câteva zile la Hudeşti. El era acum stăpânul averilor Hudiceştilor; fiind cel mai mare dintre fraţi, devenea un soi de părinte al familiei, trebuia să poarte de grijă întregului neam. Un neam puţin numeros faţă de moşiile pe care le stăpânea. Surorile lui pan Cosma muriseră fără să lase urmaşi, aşa că întreaga avere risipită de la hotarul de miazănoapte al ţării şi până în marginea ei de miazăzi, revenea feciorilor lui pan Cosma. Era bine, pentru că se înfruptau din ea puţini oameni, dar asta numai la prima vedere. Movileştii erau siliţi să ţină un mare număr de slugi şi nu slugi oarecare, ci slugi de ispravă, bine înarmate, ca să facă faţă oricărei primejdii. Unele sate ar fi vrut să scape de stăpânirea boierească, trupuri de moşie erau râvnite de megieşi şi dacă nu aveai oameni cu care să frângi orice împotrivire, averea se fărâmiţa. Trebuia să poarte grija uricelor prin care domnii de mai înainte întăriseră satele pe care le stăpâneau ei acum. Câte judecăţi n-avuseseră loc în faţa domnului pentru satul Dumbrăveni, de pe Siret! Uricul arsese când venise Mahmet sultanul cu toată puterea lui asupra lui Ştefan voievod cel Bătrân şi satul căzuse în stăpânirea domnească, după care fusese dăruit unuia şi altuia, pentru că nici laţco Hudici şi nici pan Cosma n-aveau cu ce să justifice dreptatea lor. Nici el nu va trebui să renunţe la acel sat. Se va strădui să afle la momentul potrivit chipul cum ar fi putut să intre iarăşi în stăpânirea lui. Până acum nu se bucurase de mila domnească, era chemat la curte, dar poţi să ştii dinainte cum va fi drămuită această milă? Nu prea avea încredere în domnul ţării, pentru că până în clipa aceea nu-şi plecase ochii asupra lui şi asupra neamului său Purta grija mai degrabă a celor mai puţin avuţi ca să se poată folosi mai uşor de ei, dar el, ca urmaş al unei mari şi bogate familii boiereşti, se îndoia de foloasele unei asemenea alegeri. Războiul pornit în vara aceea arăta pripeală şi necunoaştere sau nerespectarea unui străvechi obicei: acela de a nu te bate pe pământ străin. O incursiune de pradă se putea face, ba se puteau face şi mai multe, pentru că ai noştri se mişcă repede ca şi vecinii lor din răsărit, tătarii. Dar nu era în obiceiul tării ca să-ţi duci oastea şi să faci război cu un duşman care-şi avea oastea bine întocmită, pe pământ străin. Erau de aceeaşi părere şi alţi boieri şi acest lucru se vădise atunci când încercaseră să desluşească înfrângerea suferită. N-avea decât să-l lase pe hatmanul leşesc să stea o lună, două, trei, că venea toamna şi oastea lui tot s-ar fi risipit şi atunci n-aveau decât să pătrundă călăreţii noştri şi să facă tot ce le era voia.

Toamnă cu lumină şi căldură blândă revărsată peste pădurile care acopereau dealurile din preajma Başeului. Începuse să ruginească frunza, peştele nu mai despica oglinda de apă a heleşteelor, era vremea bună de vânat, acum când holdele fuseseră strânse şi puse la adăpost. Un an bun în grâu şi mei, iarbă fusese din belşug şi părul vitelor lucea în soare. Trebuiau pornite turme spre Transilvania şi de aici spre Viena, în împărăţia neamţului. Războiul, oricât de dorit era de unii, pentru că aducea schimbări neprevăzute şi prin moartea unora se nădăjduia izbăvirea altora, se dovedea în această împrejurare că nu este priincios negoţului. Drumul cel mai scurt spre Lipsca era prin Liov, iar acest drum era acum închis, spre paguba tuturor.

Fraţii săi, Văscan şi Gavrilă, sunt acum oameni în toată firea: unul are 24 de ani, celălalt 23. Văscan este mai ascultător sau se înţeleg ei mai bine între ei. Gavrilă este mai greu de înţeles şi de stăpânit, îţi alunecă printre degete ca un ţipar. Iscusit la minte, ştie să-şi ascundă starea sufletească cea adevărată şi nu-ţi dai seama dacă, atunci când îţi zâmbeşte, o face din toată inima. Va trebui să i se găsească şi lui o mireasă, dar cum să aduci vorba despre aşa ceva când toată lumea aşteaptă mai întâi însurătoarea lui, ca cel mai vârstnic?

Cârstina îi dă aceeaşi linişte ca întotdeauna, şi totuşi, parcă este ceva nou în privirea şi în purtarea ei, al cărui rost nu-l poate pricepe. Merge la Mlenăuţi fără să-i mai pese de nimeni. Tot nu mai are ce ascunde. Se miră acum mai mult decât înainte, de ascuţimea minţii acestei femei şi de bogăţia sufletului ei. Ce-nseamnă să ştii însuţi mai multe, se îngâmfă ei şi se amuză. Şi, totuşi, ce se petrece în sufletul ei, ce se ascunde într-unui din ungherele acestuia? O priveşte cum se mişcă, i se pare că nu mai are sprinteneala de altă dată şi simte cum îl năpădeşte o stranie senzaţie de duioşie. Cât de ciudată este soarta noastră! Făptura asta mică şi neajutorată ar fi putut să nu se afle, în miez de noapte, într-o poiană năpădită de lumina lunii, şi atunci, viaţa lui ar fi avut altă curgere? Cine poate sa spună dacă ar fi fost cu totul altfel, pentru că, îi vine să zâmbească, este cu putinţă ca vrăjitoarea asta mică să-i fi înrâurit în mare măsură viaţa lui? A fost slobod să facă ce vrea, ea singură nepretizându-i niciodată să pună stăpânire deplină pe sufletul lui. S-a mulţumit cu puţin, n-a cerut nimic, sau tocmai în această slăbiciune a ei a stat puterea cu care l-a ţinut până atunci alături de ea? Nu crede că este aşa şi, de altfel, ce importanţă are acum ce-a fost sau cum ar fi trebuit să fie? Iat-o că se aşază cuminte pe laviţă ca să-l privească cum îmbucă ceva şi soarbe un strop de vin. Strânge totul şi stă apoi cuminte cu mâinile împreunate în poală. O întreabă totuşi ce se petrece cu ea. I se pare că se îmbujorează şi este puţin stânjenită, deci este ceva la mijloc. O îndeamnă, blând, să i se destăinuie. Trebuie să stăruiască pentru că mica vrăjitoare se codeşte să-i spună ceva. Încearcă să se ferească, făcându-l să creadă că nu-i nici o primejdie, dar el stăruie, pentru că simte că este într-adevăr ceva şi, curios din fire, vrea să ştie ce gânduri sau ce necazuri s-ar fi putut abate peste această femeie, încă tânără şi frumoasă, deşi se apropie, dacă nu i-o fi împlinit, de treizeci de ani. Până la urmă femeia nu se mai poate feri, ar însemna să-l supere şi asta nu s-a întâmplat de când se ştiu împreună şi chiar dacă a fost câteodată ceva, nu din pricina ei. Nu ştie cum să-i spună, mai degrabă n-ar fi dorit să-i spună nimic, pentru că se teme, nici ea nu ştie precis de ce anume, dar parcă se petrece ceva pe care numai ea-l poate simţi, care nu poate să aducă nimic bun. Nu ştie de unde să înceapă, ce vorbe ar fi cele mai potrivite într-o asemenea împrejurare. Încurcată, îi destăinuie boierului şi stăpânului ei că toate fierturile pe care le ştie să le facă şi pe care le-a luat n-au ajutat-o cu nimic.

— La ce să te ajute?

— Astă-vară, când ai trecut pe aici, atunci s-a întâmplat.

— Ce s-a întâmplat? o întreabă el enervat şi mirat în acelaşi timp, înţelegând că ceea ce s-a întâmplat e şi din vina lui.

— Copilul, a răspuns femeia şi a tăcut, privind într-o lăture.

— Aşa, se trezeşte boierul răcnind şi zvâcnind în sus, de parc-ar fi gata să treacă prin tavan şi să revină pe culmea acoperişului, iar femeia nu a înţeles dacă trebuie să se înspăimânte sau să i se ostoiască gândurile şi grijile care au hărţuit-o în ultima vreme.

Nici nu îndrăzneşte să-l privească. Îl simte că se apropie şi o mână grea îi cuprinde umărul. Degetele nemiloase şi puternice o apasă, din încleştarea lor nu te poţi desface şi, de fapt, nici nu mai are puterea să se zbată. Ce bine ar fi fost ca el să fie departe acum, să nu fi venit cu întrebările lui, iscodind-o până ce, ca o femeie lipsită de putere, s-a pomenit vorbind tocmai despre ceea ce ar fi trebuit să fie o taină a ei. Mâinile puternice au cuprins-o de amândoi umerii, căngile se strâng dureros pe oasele rotunde şi mici, forţând-o să se ridice, îi vine să plângă de neputinţă, ca într-o clipită să crească în ea o putere de împotrivire pe care n-o bănuia şi care-i îngăduie să-l privească, gata să-l înfrunte. Îi întâlneşte privirea şi nu-şi dă seama ce se petrece în sufletul lui, pentru că faţa lui nu spune nimic. Ar vrea să se desprindă, dar o putere cu mult mai mare decât a ei o împinge spre el şi înţelege când îl aude grăindu-i potolit:

— Acesta-i primul vlăstar al Movileştilor!

Cârstina, uluită, nu pricepe dacă Ion glumeşte sau nu şi când îşi ridică iarăşi faţa spre ei, bărbatul i-o cuprinde-n palme şi buzele lui ating buzele ei, ca şi cum ar fi fost vorba de o binecuvântare.

Acum zâmbeşte ea, gândindu-se la prostiile care i-au trecut prin minte. Cum să poţi tăinui faptul că ai să dai naştere unei alte vieţi? Boierul nu este supărat, numai că se-ntrece cu gluma atunci când îi da numele lui, al neamului. Aşa ceva este cu neputinţă. Pe lângă toate câte-i despart, n-au fost şi nici nu pot fi legiuit soţ şi soţie, aşa că fată sau băiat, va fi numai copilul ei. Dar bărbatul din faţa ei se împotriveşte. Nu este pentru prima dată când tatăl sau neamul îşi recunosc urmaşul şi nici nu-i împotriva firii să fie aşa. Temerile ei n-au nici un rost, doar s-au întâmplat asemenea lucruri chiar şi unor case ceva mai de soi ca a Movileştilor. Domnul care se află acum în scaun, nu este feciorul lui Ştefan cel Mare şi Bun? Şi cine ştia despre acest lucru până acum patru ani, când toţi îl credeau feciorul Rareşoaiei din Hârlău, şi iată că nimeni nu s-a supărat, nici bortă-n cer nu s-a făcut, atunci când însuşii mitropolitul ţării şi nepotul său, răposatul Ştefăniţă voievod, aduceau la cunoştinţa ţării că-i os domnesc şi i se cuvine scaunul Moldovei. De ce să nu fie copilul ei os din osul Movileştilor? Că-i va sta lui în cale atunci când va vroi să-şi afle o nevastă? Dar cine spune că el o să-şi caute o nevastă? Şi dacă va fi aşa, de ce să-i stea în cale? Cine-l va lua, să-l ia aşa cum este, cu toate câte sunt ale lui, averi, haine, turme de vite dar şi un copil. Iar ceilalţi fraţi nu se pot supăra pentru că nu au nici un drept asupra vieţii lui şi chiar dacă i s-ar pune toată lumea împotrivă, nu-i poate cumpăra el, Movilă, un sat feciorului său, ca nimeni să nu-i mai poată spune nimic? Ce nu-i stă în putere bărbatului din faţa ei? Şi-l lasă să-i vorbească despre ea şi copilul ei şi nici ea nu mai înţelege ce-o fi aflând la ea acest boier care nu şi-a făcut nici el un rost până acum şi nici ei nu i-a îngăduit să-şi vadă de necazurile sale. Nu-l poate învinui, căci i-a fost drag peste măsură şi bucuriile pe care i le-a dăruit el cu greu le-ar fi găsit în altă parte. Legătura lor nu intră, totuşi, în ordinea firească a lucrurilor şi zadarnic încearcă să-i arate acest fapt, pentru că lui nu-i pasă de nimeni şi de nimic, este omul care face numai ce-i place deşi, la anii săi, ar fi trebuit să înţeleagă şi el că, împotriva voinţei noastre, sunt lucruri îngăduite şi unele mai puţin îngăduite. Ea ar fi dorit ca să nu facă acest copil, temându-se de câte necazuri s-ar fi putut ivi în viitor. Din bucuria lui Ion înţelege însă că va fi la adăpost de orice necaz, făgăduielile lui nu-i dau însă liniştea pe care râvneşte, deşi ar fi dorit-o ca pe o izbăvire.

* *

Măria sa se afla la curţile domneşti din Hârlău şi Ion a călărit cu sârg într-acolo, fără prea multă nădejde-n suflet. De fapt, nici nu ştia ce i-ar fi putut cere domnului în cazul în care acesta ar fi vrut să-şi arate mila faţă de credinţa lui.

O credinţă pe care atâtea îndoieli o puseseră în cumpănă, dar măria sa n-avea de unde să cunoască aceste îndoieli, o credinţă care s-a vădit atunci când a fost nevoie, fără nici un efort din partea lui, părându-i-se firesc să facă aşa şi nu altfel, deşi, dacă era cinstit cu el însuşi, nu se poate spune că nu l-a trecut şi un fior nelămurit care i-a fost imbold, atunci când l-a văzut în mare primejdie pe stăpânul ţării. Era pace în sufletul său şi această stare îl făcea să se simtă stăpân pe el, pe soarta lui, îi da tihna necesară ca să se bucure de toate câte firea ţi le scoate în întâmpinare. O mică petrecere în târgul Sucevei cu alţi boieri i-a dat prilejul să afle câte se petrec în lume. Mergeau solii de pace dintr-o parte într-alta, iar ei trăgeau nădejdea că până la urmă toate se vor aşeza în matca lor, deşi unora le-ar fi plăcut zâzania, războiul şi toate câte-l însoţesc, de dragul războiului dar şi dorinţa de a răzbuna înfrângerea suferită în vară, o înfrângere ale cărei cauze nu le înţelegeau. Ion îi asculta cu îngăduinţă. Cât îl priveşte pe el, dacă soarta lumii ar fi depins de voinţa lui, atunci ar fi fost pace, nu pentru că s-ar fi temut pentru viaţa lui, dar omorul de dragul omorului îi părea ceva lipsit de noimă. Un gând pe care se sfia să-l mărturisească, deoarece n-ar fi fost înţeles şi, în cel mai bun caz, ar fi trecut în ochii altora un om lipsit de curaj. Cei mai mulţi dintre oamenii de seama lui visau o faimă care să le ducă numele cât mai departe cu putinţă, iar această faimă nu se putea câştiga decât pe câmpul de luptă, cu arma în mână. Cântecele pe care le ascultau îi proslăveau pe eroi, inimile lor tinere se înflăcărau şi în acele clipe nu visau altceva decât războaie şi felul în care ei se acopereau de glorie şi de faimă în zăngănitul şi în strălucirea armelor. Nu se temeau de moarte, în nădejdea că-i va ocoli pe ei, pe fiecare-n parte şi de era să se întâmple una ca asta erau de părere că mai bine să te plângă lumea pentru tinereţele tale, decât să fii privit cu îngăduinţă pentru neputinţa şi slăbiciunea bătrâneţelor. Le da dreptate, pentru a nu supăra pe nimeni. Ştia că nu este un fricos, dimpotrivă, şi mai ştia că are darul de a vedea, în timpul luptei, cu mare limpezime ce trebuie făcut clipă cu clipă, hotărârea venea spontan şi alegerea făcută de el se dovedise de fiecare dată că este cea mai bună. Îi fusese lăudate vitejia şi priceperea de care a dat dovadă în toate războaiele la care luase parte. Chiar dacă erau unii care-l pizmuiau pentru îndemânarea şi talentul lui de a duce oamenii la luptă faptele erau prea grăitoare ele însele. Glăvan, Mihul, Trotuşan încercaseră să-i scadă meritele, dar Efrem Hurul era prea cinstit ca să nu-l laude pentru acţiunile pe care le iniţiase şi condusese în timpul luptei de la Obertyn, iar domnul văzuse el însuşi, cu ochii săi şi spre norocul său, că Ion Movilă este un mare viteaz şi un războinic ce dă dovadă de înţelepciune. Lucruri pe care le afla din gura unuia şi altuia, dar Ion nu punea mare preţ nici pe laude, nici pe clevetiri.

Cugetase şi el îndelung asupra celor petrecute în vară şi gândurile lui se întorceau deseori spre acele clipe. Participase la două lupte pe care partea lui le pierduse, deşi ar îi putut să le şi câştige. Cel puţin în ultima luptă aveau o superioritate numerică ce ar fi trebuit să ne aducă izbânda şi n-a fost să fie aşa. Îl urmărea imaginea tânărului ieşit din rânduri ca să-i provoace pe leşi la luptă dreaptă, cavalerească şi curajului acestuia i se răspunsese cu foc, de la adăpost, dinapoia carelor. Aşa ceva nu se mai văzuse până atunci, iar dacă socotea bine, orice încercare făcută de călăreţii noştri de a se apropia de tabăra leşască era primită cu foc. Se speriau caii, cădeau, răpuşi de plumb, călăreţii. Tunurile nu lipsiseră din nici o luptă la care luase parte, şi ele începeau să fie din ce în ce mai numeroase, iar căpeteniile oştilor erau nevoite acum să ţină seama de bătaia lor, din ce în ce mai puternică, în stare să oprească un atac. Dar iată că noile puşti, cu mult mai mici, apăruseră şi se-nmulţiseră, iar la Obertyn ele au fost partea tare a oastei lui Tarnowschi. Pe laturile taberei pe care erau aşezaţi puşcaşii şi tunurile nu se putea pătrunde în iureşul cailor. Era nevoie de altceva, de răbdare, de tunuri care să bată până la destrămarea unei părţi pe unde ar fi putut pătrunde călărimea. Călărimea leşască se schimbase şi ea, mulţi călăreţi erau îmbrăcaţi în fier care-i ferea de gloanţele puştii şi pe care nu-i puteai întâmpina în faţă decât dacă ai fi fost încătărămat ca şi ei. Toate aceste constatări constituiau motive de îngrijorare, nu pentru clipa de faţă, ci pentru ce urma să vină. Domnul avea de ce să se zbată pentru tunuri, dar numai tunurile nu mai erau de ajuns. Ca să învingi era nevoie de aceşti pixidari, cum aflase că le spune purtătorilor de arme de foc, ca şi de catafracţi. Pentru asemenea scule era nevoie de bani mulţi, puţini erau cei cărora le da mâna să-şi procure asemenea arme, iar cei mai mulţi dintre ei deveniseră nişte meseriaşi iscusiţi în mânuirea acestora şi îşi vindeau priceperea cui plătea mai bine. Boierii noştri, cei mai avuţi şi-ar fi putut face rost de armuri mai potrivite cu nevoile de atunci, dar restul oastei, răzeşii sau gloata săracă, de unde sau pe ce să ia banii? Erau galbeni în vistieria domnului care să-i îngăduie să tocmească mercenari peste hotare?

Ion îşi da seama că din anul acela începea o lume nouă. Vremea cavalerilor, a vitejiei şi a bărbăţiei, a înfruntării faţă în faţă cu cel cu care trebuia să lupţi, s-a dus. De acum încolo locul vitejiei era luat de viclenie, de fier, de distanţa la care bătea puşca.

Mulţi dintre cei care luptaseră în vara aceea blestemau timpurile ticăloase pe care le-au apucat, erau indignaţi împotriva acestor arme diavoleşti care-i anulau luptătorului toate calităţile care constituiseră până atunci motive de faimă, de glorie. Unii considerau, constrânşi de realitate, că şi în asemenea situaţie destoinicia, curajul aveau încă posibilitatea să strălucească pe câmpul de luptă. Cu puţin noroc, insă, altul decât cel nădăjduit de luptător până atunci.

La curtea de la Hârlău, Ion s-a înfăţişat domnului şi acesta i-a cerut să-şi aleagă o dregătorie, în al doilea rang, pe care ar fi dorit-o. Alegerea l-a pus în încurcătură. Să aleagă logofeţia pentru care se pregătise, nu-i plăcea din pricina unora dintre oamenii care se aflau pe lângă marele logofăt. Cu acesta din urmă nu avea nimic, nici în bine nici în rău, dar Malaievici şi alţii ca el nu-l puteau suferi. La visterie se afla Glăvan, despre care ştia că nu-l priveşte cu ochi buni. I-ar fi plăcut să capete o slujbă de oştean, dar nici cu arbănaşul de Mihu nu s-ar fi înţeles. A stat de vorbă cu marele vornic Efrem Hurul şi acesta s-a arătat gata să-l primească dacă asta era voia lui şi a domnului. Ştia să scrie, deci putea să judece şi să întocmească acte, era un oştean priceput, aşa că o dregătorie ca aceasta era numai potrivită. Deoarece în Ţara de Sus erau multe pricini de judecat, iar paza hotarului dinspre ţara leşească cerea întărirea acelei părţi de ţară, era potrivit să meargă acolo. Dorohoiul se afla nu departe de curţile boiereşti ale Movileştilor, iar acest târg urma să devină locul statornic al vornicului Ţării de Sus. Cum nu fusese numit un asemenea dregător. Ion avea să-i ţină locul. Nu se simţea însă în largul său într-o dregătorie la care nu se gândise şi nici n-o dorise. De aceea i-a cerut lui Efrem Hurul să-l îngăduie pe lângă el pentru a deprinde o parte din meşteşugul pe care-l cerea dregătoria încredinţată şi cum măria sa a îngăduit cererea celor doi boieri, Ion s-a aşternut pe lucru cu râvnă, dornic fiind să înveţe cât mai repede, măcar acele date esenţiale care să-i îngăduie să se descurce în situaţiile ceva mai delicate.

Iarna l-a prins lucrând în preajma marelui vornic. Plecarea lui la Dorohoi nu era grăbită de nimeni, toată lumea nădăjduia că va fi, pentru mai multă vreme, pace şi linişte la hotare. Se ştia prin iscoade că cea mai mare parte a mercenarilor recrutaţi de Tarnowschi se împrăştiaseră în cele patru colţuri ale lumii în căutarea unor principi care să aibă nevoie de meşteşugul lor. Solii măriei sale merseseră la Ţarigrad să se plângă împotriva craiului Jicmont. Acolo se aflau şi solii leşilor care cereau sultanului ca semeţia domnului să fie pedepsită, dar nu obţinuseră deocamdată nimic. Chiar dacă sultanul se arătase împotriva acţiunilor întreprinse de Rareş împotriva Lehiei, el nu dorea ca Moldova să ajungă în puterea, craiului Jicmont, din care pricină marele vizir îi sfătuia şi pe unii şi pe alţii să păstreze pacea la hotare. Craiul Ianăş nu mai ostenea cu stăruinţele să-i împace pe cei doi adversari şi se vorbea de încheierea, deocamdată, a unui armistiţiu pe câteva luni, în timpul căruia s-ar fi purtat discuţiile în vederea stabilirii unei păci trainice între cele două părţi. Motive de îngrijorare nu erau aşa că Ion avea răgazul să deprindă din tainele dregătoriei pe care urma să o îndeplinească.

* *

Era o iarnă cu ger aspru şi puţină zăpadă. Se putea străbate ţara cu mare uşurinţă dintr-o parte într-alta; peste ape firea durase poduri de gheaţă, şleaurile nu mai erau înfundate de noroaie. O asemenea vreme ar fi fost prielnică numai unei incursiuni tătărăşti, dar hanul se afla acum sub ascultarea sultanului care nu avea nici o pricină ca Moldova să fie prădată. Planurile sale pentru anul ce urma să vină nu erau cunoscute nimănui. Se ştia doar că se fac pregătiri pentru strângerea unei mari oşti. Unde avea să se strângă această oaste şi încotro avea să pornească era o întrebare căreia nimeni nu-i afla răspuns, sultanul nedestăinuindu-i nici măcar marelui vizir gândurile sale. Marii dregători ai Porţii îndeplineau cu sârg poruncile primite şi se fereau să afle mai mult decât li se îngăduia să ştie. O curiozitate mai ascuţită se putea plăti cu capul iar asupra lor nici banul şi nici alte daruri de preţ n-aveau nici o putere, deoarece padişahul, în prea înalţă-i înţelepciune, avusese grijă, prin taina care învăluia toate gândurile sale, să-i ferească pe prea plecaţii şi credincioşii dregător: de a cădea în păcat.

În această vreme în care nu exista nici o teamă din nici o parte, după sărbătorile de iarnă, şleahticii din provinciile de margine ale regatului, vecine cu Moldova, s-au hotărât să se strângă pentru a pătrunde şi a prăda Ţara de Sus. Nu aveau îngăduinţa nimănui şi nici nu se gândeau s-o ceară. Nu-i îngrijora cele petrecute la începutul toamnei anului trecut, când oastea leşască ce pătrunsese în Moldova a fost risipită cu mari pierderi pentru ai lor. Gândeau că o asemenea acţiune era sortită eşecului de la început, deoarece oastea românească nu fusese slobozită în întregime, parte din ea se afla la hotar, la pândă, pe când acum oamenii se aflau la casele lor, nimeni nu se gândea la război, deci n-avea cine să-i întâmpine, succesul părându-li-se ca şi asigurat. Era numai călărime. Planul lor era să pătrundă fără veste, să răzbească cât mai adânc şi să prade tot ce întâlnesc în cale. Succesele din vara trecută îi ameţise şi după câte înţelegeau ei, măria sa regele n-ar fi condamnat o asemenea acţiune, deoarece el însuşi ar fi dorit continuarea ostilităţilor, din care pricină se opunea încheierii oricărei înţelegeri cu „Valahul”. Jicmont fusese martor la dezastrul din Codrul Cosminului, ştia câte lupte se duseseră la hotarul Moldovei cu Ştefan cel Mare, cu fiul acestuia, pe care nu reuşise să-l biruie. Victoria de la Obertyn era privită ca o mare faptă de arme, se organizaseră triumfuri lui Tarnowschi, i se închinaseră versuri de laudă, acest succes fusese trâmbiţat până în cele mai depărtate colţuri ale Europei. Sosise poate momentul unei răfuieli hotărâtoare, era o speranţă nutrită de mulţi nobili din anturajul regelui. Ceea ce-l reţinea pe Jicmont era poziţia sultanului în cadrul acestui conflict. Dacă nu-l ocrotea pe domnul Valahiei, atunci războiul s-ar fi putut continua. În caz contrar, era recomandată prudenţa pentru a nu avea un nou focar de lupte, jafuri şi nenorociri în hotarul de miazăzi şi răsărit al regatului. Şleahticii cunoşteau şovăiala regelui, de aceea s-au hotărât să atace fără să mai ceară încuviinţarea acestuia. În felul acesta, regele s-ar fi putut disculpa, la nevoie, că nu este vinovat de cele petrecute, nobilii de la hotar încălcând dispoziţiile şi acţionând împotriva voinţei sale.

La sfârşitul lunii ianuarie, într-o vreme în care oamenii îşi vedeau de treburile lor, a picat vestea că leşii trec hotarul. S-au aprins fumurile pe dealuri şi oamenii, înmărmuriţi, priveau cum călăreţii duc vestea spre cetatea de scaun şi la dregătorii ţinuturilor ca să se pregătească de luptă. O năvală a duşmanului în vreme de iarnă era privită ca o mare nenorocire. Vara, oamenii se puteau ascunde cu uşurinţă-n codru, dar pe gerul din zilele acelea cum să stai în codru, când nici acesta nu era de mare ajutor, nu numai pentru că nu era înfrunzit şi se puteau zări la mare distanţă îngrămădirile de oameni şi de vite, dar şi pentru că fumul de la focurile absolut necesare ar fi fost o călăuză pentru străin. În cotloanele mai ascunse au fost bulucite vitele, oamenii pândind ceasul în care era potrivit să te fereşti din calea năvălitorilor. Aceştia au năzuit spre apa Prutului, evitând locurile întărite de om sau de natură, cu gândul să ajungă spre Dorohoi şi Botoşani. Curţile boiereşti şi târgurile erau căutate în nădejdea prăzilor bogate, satele erau arse, iar cei întâlniţi în cale ucişi fără nici o milă şi fără alegere. Nu se uitau că-i bărbat, femeie, bătrân sau copil. În urma lor rămânea scrumul, moartea şi jalea. Nici păgânii nu s-ar fi purtat cu o asemenea cruzime cum o făceau aceşti închinători ai lui Cristos. Jefuiau şi odoarele bisericilor, fără nici o ruşine şi fără frică.

Ştirea pătrunderii leşilor în Moldova l-a prins pe domn la curţile din Hârlău. Mânia lui Rareş n-a mai cunoscut margini. Chiar dacă nu o spunea, îşi da seama că sămânţa acestui pojar fusese semeţia lui. Trebuiau luate măsuri grabnice pentru a-l alunga pe duşman. În apropierea Sucevei se strânseseră deja o parte din oaste, când domnul a pătruns în cetate cu curtea sa, iar călăreţii trimişi de domn îi îndrumau spre tabăra ce se înjgheba cu repeziciune pe oştenii care veneau din ţinuturile primejduite. Văscan, Gavrilă, jupâneasa Teodosia şi slugile Movileştilor din satele aflate în Ţara de Sus l-au găsit pe Ion la Suceava. Efrem Hurul, marele vornic, primise porunca domnească să conducă oastea împotriva leşilor. Marele vornic i-a cerut pârcălabului de Hotin să fie pregătit cu cât mai mulţi oameni pentru a se îndrepta spre locul pe care avea să i-l arate la timpul potrivit. Ion, ca dregător aflat sub ascultarea lui Hurul şi ca oştean a cărui pricepere fusese dovedită nu o dată, era numit căpitanul primelor cete care se strânseseră în apropiere de Suceava. Avea sub mână cam 1 500 de oameni, luptători de mare valoare, o parte mai bine înarmată formată din boierii din Ţara de Sus, iar alta parte era alcătuită din câmpulungeni. Cu aceşti oameni trebuia să se îndrepte cu mare grijă spre Botoşani, să-i întâmpine pe leşi, dacă era cu putinţa să angajeze lupta cu cetele desfăcute de grosul oştii duşmane, să-i pipăie puterea şi să lovească ori de câte ori va socoti el de cuviinţă. Pe urmele lui vor fi trimise întăriri pe măsură ce se vor aduna ostenii. Era o vânătoare a oamenilor, în toiul iernii, cum de puţine ori se întâmplase în istoria acestei ţări. Câteva pâlcuri de călăreţi fuseseră trimise spre Siret. În cazul în care leşii apăreau pe acest drum, Ion era obligat să se mişte cu mare prudentă pentru a nu-i cădea duşmanul în spate. Greu de crezut una ca asta, deoarece, după socoteala lui, dacă năvălitorii au ajuns la Dorohoi, nu îndrăzneau să înainteze spre Suceava, iar din cele ce ştia, ei au apucat drumul cel mai uşor şi ferit care trecea prin Vălculeşti, sau dacă au pornit-o cu toţii pe valea Jijiei, atunci ei nu se puteau desprinde de ea decât la jumătatea drumului dintre Dorohoi şi Ungureni, sau undeva în împrejurimile acestui din urmă sat. Presupunerile lui Ion s-au adeverit. După ce a trecut Siretul, călăreţii care mergeau cu veşti spre Suceava îl anunţau că leşii au ajuns pe Sihna, mai sus de Botoşani. Nu ştiau ce s-a întâmplat pe pământurile străbătute de călăreţii leşi, umblau însă zvonuri care făceau să ti se ridice părul măciucă în cap. Starostele de Dorohoi o pornise cu ce Oameni avea spre Suceava, ce gândeau şi ce făceau botoşănenii, greu de spus. Băjenarii umpluseră potecile şi drumurile. Fugeau înspăimântaţi, în ochii lor, oastea duşmanului apărea ca o hidră cu multe capete, care se răşchirase cuprinzând tot pământul. Cât era de mare? Părerile înclinau spre cifre enorme, dar spusele lor se bizuiau pe zvonuri. Ion trebuia să acţioneze împotriva unui adversar despre care nu ştia mai nimic: nici ce forţă are, nici unde se află exact. A trimis străji pe toate drumurile spre miazănoapte şi răsărit. Oamenii din partea locului s-au grăbit să-i ajute. Prezenţa unei oşti pământene le da curaj, bărbaţii începeau să se grupeze din satele din jur sub porunca lui Ion, pe potecile cunoscute de ei prin păduri şi peste dealuri se putea înainta cu fereală. A doua zi de la plecarea din Suceava, Ion se afla în faţa Botoşanilor. Când oamenii săi urcau dealul dinspre miazănoapte de târg, o strajă venea să-i dea de veste că leşii nu erau departe. Nu puteau spune câţi oameni erau. Ion şi-a luat o ceată şi a pornit în întâmpinarea acestora. Veneau pe valea Sihnei şi nu erau mulţi. Le-a poruncit oamenilor să stea la adăpostul pădurii şi să atace la semnul lui. Avusese vreme să le arate cum trebuie să lucreze. Dacă nu-i împrăştiau din prima izbitură, trebuiau să se retragă în mare grabă spre pădure, să descalece şi să primească lupta pedestru dacă erau urmăriţi, sau să se strângă sub steagul său. Leşii nu s-au aşteptat să întâmpine rezistenţă, au încercat să oprească atacul alor noştri, dar n-au izbutit. Erau prea puţini, fuseseră acoperiţi de pretutindeni şi cu rândurile strânse au încercat să-şi croiască drum spre miazănoapte. Oamenii lui Ion i-au hărţuit mereu, lovind şi săgetând din fugă, până când leşii n-au mai putut suferi să piară pe-ndelete, unul câte unul, şi au fugit spre larg. Puţini însă au putut să scape. Cădea seara şi prinşii, duşi lângă focuri şi îmboldiţi cum se cuvine de ai noştri, au mărturisit în cele din urmă câţi sunt şi unde se află ceilalţi. Fugarii, aveau să le dea de veste că în faţa lor se afla oaste bine tocmită, ceea ce însemna că vor începe să se tragă îndărăt. Mişcările lor erau însă stânjenite de armamentul care-l aveau şi mai cu seamă de prăzile adunate. Ion repezea oamenii spre Suceava ca să i se trimită ajutoare, prin târgul Siretului pe Prut, în zona Cosminului, alţii trebuiau să se strecoare dincolo de Prut şi să-i zorească pe oameni să ajungă degrabă în apropiere de Hotin, pentru a supraveghea trecerea peste Prut. El însuşi cu oştenii săi s-a îndreptat spre miazănoapte. Nu trebuia să-i turbure pe leşi până nu avea suficiente forţe. Aceştia trebuiau să se retragă prin locuri pe care le prădaseră şi abia acum Ion vedea cât rău făcuseră. Arseseră totul, iar morţii zăceau îngheţaţi pe drumuri, întregi sau resturi rămase, pentru că pe urmele năvălitorilor apăruseră haitele de lupi şi cârdurile de corbi. Acest dezastru era semnul unei oarbe înverşunări, năvălitorii dăduseră dovadă de o cruzime rar văzută. Dincolo de Dorohoi se afla înaintea leşilor. Vornicul Hurul venea pe urmele lor; peste Prut, pârcălabul Vlad avea şi el mai multe cete de călăreţi. Cu un pâlc de călăreţi s-a repezit să vadă dacă a mai rămas ceva din satele lor şi din curţile de la Hudeşti. Ruine şi morţi. Şi-a împins oamenii mai întâi spre Mlenăuţi. Nu se vedea nimeni. Parcă era pustiu. Satul fusese ars. S-a desprins de oamenii săi şi a căutat casa Cârstinei. Arsese şi aici. Izbutise să scape? Îi zvâcneau tâmplele, încerca să caute sub grinzile arse, să găsească o urmă. Ar fi putut să scape fugând din calea leşilor. Dar a aflat la timp? Dintre ai lui nimeni nu se gândea la ea, pentru că legătura lui cu această femeie nu era privita cu ochi buni nici de fraţi, nici de slugi, nici de săteni. Pe unii îi înţelegea, pe alţii nu. Căuta cu îndârjire peste tot, spre izvor, pe coasta dimpotrivă şi pe măsură ce nu găsea nici un semn, creştea nădejdea că ea reuşise să scape. A întors morţii întâlniţi în cale, nu era. A ajuns în ţintirim şi printre crucile de lemn câteva mogâldeţe negre, acoperite de un strat subţire de zăpadă – fusese numai o slabă fulguială în ultimele zile – zăceau fără suflare. Le-a luat pe rând. După îmbrăcăminte şi-a dat seama că o femeie zăcea cu faţa în jos. S-a aplecat şi s-a străduit s-o întoarcă cu faţa în sus. Ghiaţa îi prinsese carnea de pământ şi când a reuşit să-i vadă faţa, a rămas îngrozit. S-a cutremurat toată fiinţa lui, ar fi vrut să scoată un strigăt mare de durere, dar era ca şi paralizat. Era ea, cu ochii holbaţi de groaza morţii. O şuviţă de sânge i se prelinsese din gură spre bărbie, şi nu era greu să se vadă că fusese străpunsă cu paloşul deasupra sânului stâng. Nu mai avea mult şi trebuia să nască. Şi acum încremenise şi ea şi copilul care încă nu văzuse lumina zilei. Oamenii săi l-au găsit cu privirile rătăcite. Încerca să cureţe chipul şi părul moartei de gheaţă. Nu auzea şi nu înţelegea nimic, era ca şi cum căpetenia lor nu se mai afla pe această lume. Nu-şi da seama nici dacă este frig şi nici ce lumină revarsă cerul în jurul lui.

Au încercat să-i vorbească şi nu auzea ce i se spune. Pătru Manciul a cerut să se aducă uneltele de trebuinţă şi în scurtă vreme a fost săpată o groapă şi alcătuită o cruce de lemn. L-au ridicat de lângă ea. I se supsese faţa şi privirile îi erau rătăcite. Pentru el se prăbuşise cer şi pământ, nu-şi mai avea rost nimic din câte ne-nconjoară şi de care ne bucurăm, sau luăm măcar cunoştinţă de ele. În faţa ochilor şi a minţii lui fusese trasă parcă o pânză albă care-l împiedica să vadă sau să simtă ceva. Când pământul a început, să acopere trupul femeii, din ochi au ţâşnit două pâraie de lacrimi. Oamenii îl priveau nedumeriţi şi cei care nu-i cunoşteau povestea nu pricepeau ce are boierul cu această ţărancă, ce sminteală a putut să-l cuprindă aşa, dintr-odată, când pe drumul lor întâlniseră şi văzuseră atâţia morţi.

A încălecat greu, de parcă trupul îi era de plumb. L-au sprijinit slugile ca pe un moşneag şi cu anevoie şi-a putut desprinde privirea de cele două cioturi de lemn încrucişate. A călărit spre Hudeşti dar şi aici erau toate arse şi risipite. Căpetenia lor a privit şi n-a spus nimic. Au rămas o vreme acolo, slugile străduindu-se să afle ceva de mâncare, iar boierul a stat în acest răstimp neclintit, parcă era o stană de piatră şi nu un om. Când soarele cobora spre culmea dealului şi dincolo de Başeu, a tresărit ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un vis, i-a văzut pe oşteni şi a cerut să vină Nicoară. I-a întrebat dacă-s pregătiţi de drum, dacă pot merge, Acolo nu se putea sta.

Un călăreţ care cunoştea locurile a fost repezit spre Cosmin să-i vestească pe oşteni ca să stea pregătiţi de luptă. Înfruntarea cu năvălitorii putea să aibă loc în orice clipă. Cu ceilalţi călăreţi a coborât spre miazăzi, pe urmele leşilor. Începea vânătoarea cea mare. Nu era o acţiune cugetată şi nici nu i s-ar fi îngăduit să procedeze aşa, dacă mai marii lui ar fi fost de faţă. Dar lui Movilă nu-i mai păsa de nimeni. Singurul lucru care-l obseda era răzbunarea. Să stingă lumina vieţii din trupul, celui care-i ucisese femeia şi copilul. Cum nu avea să afle niciodată care dintre năvălitori era ucigaşul, atunci, singura socoteală era pieirea tuturor. Numai în felul acesta era sigur că acel tâlhar n-a scăpat de pedeapsă. Avea toate simţurile treze, era în el o încordare pe care n-o cunoscuse niciodată. Le-a cerut oamenilor să se mişte cu grijă şi să aibă încredere. Rostul lor era acela de a hărţui şi de a ucide pe orice leah căzut în mână. S-au strecurat ca nişte umbre pe potecile pădurilor până dincolo de Dorohoi, când au dat de grosul oastei duşmane. I-au pândit până în seară, s-au apropiat ca lupii, lunecând pe zăpadă ca nişte umbre, a urmat un scurt iureş care a aruncat spaima şi neorânduiala între năvălitori. Au fost şi câţiva morţi. Căpeteniile, şi-au adunat oamenii şi i-au aşezat în ordine de bătaie, dar pe români îi înghiţise pământul. Vegheatul şi nesiguranţa îi storceau pe leşi de vlagă, gerul aspru îi făcea pe unii să nu-şi mai simtă trupul. Retragerea începea să devină chinuitoare. Fiind obligaţi să ia toate măsurile pentru a nu fi surprinşi, vremea se scurgea fără nici un folos pentru ei. Aveau nevoie de nutreţ şi de lemne de foc, dar orice desprindere de grosul oştii însemna moarte. Neliniştea îi cuprinsese pe toţi. Se ştiau urmăriţi, îşi dădeau seama că orice mişcare a lor este pândită, dacă încercau să rămână într-un sat, acesta era ars noaptea. Era de-ajuns să se aprindă o casă ca focul să le cuprindă şi pe celelalte. Vedeau cetele de călăreţi, uneori, cum se mişcau la margine de pădure ca să dispară, de parcă-i sorbea văzduhul. La loc strâmt se trezeau loviţi din spate, sau în faţă şi când rândurile se formau pentru a primi lupta, aşteptau în neclintire o vreme, până ce se dumireau că duşmanul s-a făcut nevăzut. Era un duşman viclean şi necruţător, împotriva căruia armele şi vitejia lor nu foloseau la nimic. Le lipsea hrana şi nu şi-o puteau procura. Ar fi fost nimerit să grăbească spre hotar, dar orice încercare de a rupe o anumită rânduială era folosită de căpetenia românilor ca să-i lovească. Incursiunea lor. pe care cei mai mulţi o văzuseră ca o petrecere, le apărea acum ca o încercare de care ar fi dorit să scape ca de un coşmar, dar omul care-i urmărea se dovedea iscusit şi viclean.

Ion se bucura de fiecare pierdere pe care i-o putea provoca adversarului. Trăia pentru a pândi, pentru a lovi şi ucide. Oamenii lui îl ascultau, îi împlineau poruncile, dar se şi temeau de un om care se transformase în fiară. Nu aveau somn, nici odihnă, nu-i păsa de mănâncă sau nu, grija lui era aceea de a nu-i lăsa să-i scape nici un prilej pentru a măcina pe şleahticii care-ar fi vrut să scape la larg. Când s-au apropiat de Prut, a trimis om să-i aducă de dincolo de apă, la Şipeniţ, pe oştenii aflaţi la Cosmin. Călăreţi erau trimişi să-l vestească pe pârcălabul Vlad unde se află. Să grăbească şi domnia sa Să vină acolo, iar dacă leşii se aflau pe marginea Prutului, atunci să-i lase să-l treacă şi să le ia urma, dacă aveau oameni îndestul. În seara zilei de 1 februarie, leşii se aflau pe dreapta Prutului, iar pârcălabul Vlad le pândea, cu o mie de călăreţi, trecerea. Ion le-a cerut oamenilor să încalece şi să pornească spre Tărăsăuţi.

Satul se afla în faţa taberei leşeşti. Focurile aprinse în tabără se vedeau de pe malul cestălalt al apei. La miezul nopţii, oamenii lui Movilă zăreau luminile care când răsăreau, când păreau că le înghite întunericul ca să se ridice iarăşi pentru o clipă. Ion le-a cerut oştenilor să descalece şi să-şi afle adăpost. Să nu se aprindă nici un foc şi în zori să fie pe cai. Când s-a crăpat de ziuă, peste valea Prutului plutea o pâclă străvezie. Ion a trecut prin faţa cetelor. Avea plivirea întunecată. A dat o singură poruncă:

— Oameni buni, niciunul din cei din faţa voastră nu trebuie să scape cu viaţă. Numai atât vă cer!

— O asemenea poruncă nu se mai pomenise.

Când s-a luminat bine de ziuă, s-a auzit larmă peste apa îngheţata şi nu după multă vreme, călărimea leşască, bine tocmită, rând după rând, trecea pe gheaţă şi aştepta să vină şi rândurile celelalte. Când toată oastea se afla pe malul cestălalt, a pornit să urce coasta care mărginea lunca Prutului. Când primii călăreţi au ajuns sus, din direcţia în care se afla ţara lor a apărut călărimea românească. Şleahticii n-au mai avut vreme să se rânduiască aşa cum se cuvine şi lupta s-a dezlănţuit. Ion se afla în fruntea unui pâlc şi cu paloşul ridicat le arăta celorlalte pâlcuri cum să atace: din faţă, de pe laturi. Parcă era un demon dezlănţuit. O singură vorbă a scos în timpul primului atac, atunci când, ferind lovitura unui leah, s-a ridicat, a strigat, „ucigaşule!…” şi l-a împuns cu atâta sete încât celălalt n-a mai avut vreme nici să geamă. Cetele noastre s-au desprins după primul iureş, au pornit-o cu mare iuţime, de parcă ar fi vrut să fugă de pe câmpul de luptă şi s-au întors ca la un semn repezindu-se iarăşi ca un uliu asupra prăzii. Când s-a istovit şi acest al doilea iureş, leşii au căutat să profite de cele câteva clipe de răgaz ca să se adune şi să se tragă înapoi, spre sat, dar în clipa aceea, oamenii pârcălabului Vlad năboiau pe uliţele Tărăsăuţilor. Prinşi ca într-un cleşte, şleahticii au încercat să ţină lupta o vreme, dar au fost până la urmă cotropiţi de numărul şi de înverşunarea românilor. Au încercat unii să ceară îndurare, strigându-şi numele în speranţa că o bună răsplată le va mântui viaţa, dar n-a fost nici o iertare. Cei care au vrut să scape cu fuga au fost repede prinşi şi hăcuiţi. Spre mijlocul zilei de două februarie 1532, din cei peste două mii de şleahtici câţi trecuseră hotarul Moldovei, nu mai rămase niciunul în viaţă. Ion arăta groaznic la înfăţişare. Privirea-i era cruntă, armele pline de sânge. Când a ajuns şi vornicul Hurul la Tărăsăuţi, în seara acelei zile, a aflat că totul s-a încheiat. A dorit să-l vadă pe Ion Movilă, iar când la avut în faţă şi-a dat seama că s-a întâmplat ceva deosebit cu tânărul boier şi l-a slobozit să-şi vadă de ale sale. Le puneau toate pe pagubele suferite de Movileşti, ale căror sate din Ţara de Sus fuseseră arse.

În noaptea aceea, cerul s-a acoperit de nori, iar a doua zi, când Ion şi-a luat slugile şi s-a îndreptat spre Hudeşti, era o ceaţă groasă şi gerul slăbise simţitor. În mintea lui stăruia un singur gând: să părăsească aceste locuri aşezate în calea primejdiei cât mai repede.