XVI.

Ucenicia se face cu întreruperi, după împrejurări pe care Ion le înţelegea acum mai bine şi dintr-un alt unghi de vedere decât o făcuse cu ani în urmă. Se mişca între oameni care erau în stare să cântărească faptele oamenilor şi urmările lor. Până nu demult, de o parte se aflase el cu neamul lui şi restul lumii de partea cealaltă. Zâmbea când se gândea că la un moment dat el, singur, se răzvrătise împotriva tuturor, deoarece prima lui mare bucurie fusese destrămată, după cum crezuse el, de toţi cei care se aflau în jurul său, cu o excepţie: jupâneasa Teodosia. Acum se afla atât de departe de acele clipe şi, uneori, se înduioşa de propria-i neputinţă şi copilărie. Pe jupâniţa lui Condrea n-o mai găsise (se pare că se măritase în Lehia, undeva, departe, spre miazănoapte, dar nimeni nu a reuşit să-i desluşească exact starea ei). Războaiele la care luase parte îl învăţaseră şi ele multe lucruri. Înţelesese mai întâi ce înseamnă să ai în jurul tău oameni de nădejde, iar pe acei oameni nu-i poţi strânge decât dacă ai putere. Deci, toate se învârteau într-un anume fel în jurul puterii, care putere izvora din moşia pe care o stăpâneai. Dar moşia asta, oricât de mare ar fi fost, nu-ţi îngăduia să trăieşti departe sau împotriva celorlalţi. Acest lucru se vădise mai cu seamă atunci când se ridicaseră marii boieri împotriva lui Ştefăniţă şi nu cu multă vreme în urmă Gonţa vornic, împins nu se ştie de ce nebunie, îşi pusese nume de domn şi se ridicase împotriva lui Rareş. Nu izbutise să întreprindă nimic. A fost prins de oamenii domniei şi adus de grumaz în faţa lui vodă. A cerşit ca un nemernic milă pentru viaţa lui pe care a încercat s-o răscumpere cu pământurile pe care le avea din străbuni şi a avut noroc, pentru că domnul l-a iertat, în loc să-i reteze capul.

Începea să înţeleagă, de asemenea, că între oameni se stabilesc anume legături după limbă, lege şi obiceiuri pe care nimeni nu le poate rupe, pentru că aceste legături au izvorât şi sau întărit din nevoia de a se apăra împotriva altora de altă lege, de alt neam şi de altă limbă. Erau legături care au crescut în clipele cele mai straşnice din viaţa omului, atunci când se înfruntă cu altul şi are moartea-n faţă, clipe în care nu te mai poţi juca cu simţămintele şi te arăţi tu cel adevărat, dacă nu în ochii altora măcar în proprii tăi ochi. Atunci îl simţi alături de tine pe alt om, pe care nu l-ai cunoscut şi nici nu-l vei mai vedea poate, cum îţi stă în sprijin şi cum îţi risipeşte teama numai cu prezenţa lui. În asemenea clipe îi pierzi pe unii dintre prietenii sau neamurile tale şi simţi că tu trebuie să fii aici, de partea asta şi împotriva celor ce ţi-au provocat asemenea pierderi. După aceea este legătura cu pământul, nu numai pentru că-ţi dă să mănânci, dar şi pentru că este o altă legătură tainică, deoarece şi tu eşti plămădit din tina în care zac oasele unui şir necunoscut de oameni care au fost înaintea ta şi care au trăit şi au murit pentru acest pământ.

Începea să înţeleagă treptat şi felul în care gândea tatăl său. Boierii trebuie să se arate supuşi şi cu credinţă faţă de domnie. Nu se poate altfel, dacă se are în vedere alcătuirea ţării şi nevoile ei. Supunere înseamnă, într-un asemenea fel unire în faţa tuturor. Ţara nu se poate păstra neatinsă fără această unire şi credinţă faţă de domn. Era prea tânăr să înţeleagă felul în care-i certase Ştefăniţă pe boieri, dar din felul în care s-au petrecut evenimentele, tânărul domn avusese dreptate cu prisosinţă. Craiul Laioş fusese înfrânt pe câmpia Măhaciuiui, unde-şi aflase şi moartea, din pricina dezbinării celor mari. Unii dintre aceştia n-au vrut să ia parte la luptă, zicând că apărarea coroanei este treaba regelui; Ianăş, voievodul Transilvaniei nu şi-a părăsit ţara lui, zicând că trebuie s-o apere de turcii care năboiseră peste Dunăre, în Ţara Românească. Şi iată cum, din neunirea celor mari s-a spulberat una dintre cele mai întinse şi puternice crăii ale Europei, împlinindu-se proorocirea lui Ştefăniţă vodă.

După nenorocirea de la Măhaci, alergau după coroana Ungariei Ferdinand, fratele împăratului Carol al Germaniei, Spaniei şi Italiei, şi Ianăş, voievodul, iar sultanul, stăpân până în inima ţării, i-a dat-o lui Ianăş, pentru a nu creşte prea mult puterea neamţului.

La Suceava a venit omul lui Ferdinand, sasul Georg Reicherstorffer, ca să-l îmbie pe domn să fie de partea lui şi împotriva păgânului, a cărui putere ameninţa toată creştinătatea. Rareş se temea mai mult de creşterea puterii otomaniceşti, pentru că împărăţia turcului era în coasta ţării sale, iar de când tătarii ascultau acum de sultan, Moldova era sugrumată din două părţi. Ca să se ridice împotriva sultanului nu se putea bizui numai pe craiul Ferdinand, ale cărui stăpâniri erau departe de Moldova. Era nevoie ca vecinul dinspre miazănoapte şi răsărit, craiul Jicmont, să se ridice şi el împotriva turcului, pentru ca Moldova să aibă, în felul acesta, spatele acoperit. Pentru aceasta au fost trimişi în Lehia pârcălabii Vlad şi Barbovschi. Mai dorea Rareş ca să-l atragă în alianţa împotriva sultanului şi pe ţarul Moscului. Strădaniile domnului au fost însă zădărnicite de craiul Jicmont, care nu a vrut să strice bunele relaţii pe care le avea cu Poarta, deoarece el se afla ameninţat dinspre soare-apune şi dinspre miazănoapte de puterea nemţească pe care cavalerii teutoni o chemau în sprijin, şi dinspre soare-răsare de moscovit care dorea să-şi întindă stăpânirea asupra pământurilor care ţineau de Lituania, ţară care-şi unise soarta cu Lehia.

Rostul acestor legături dintre domniile mai multor ţări îi aflase Ion din cele ce se vorbeau la curte şi mai ales în cancelaria domnească unde se alcătuiau soliile scrise în slavoneşte sau latineşte.

Strâns din toate părţile, măria sa a trebuit să treacă de partea craiului Ianăş. Sultanul se pregătea încă din vara anului 1528 să pornească asupra Vienei. A i te împotrivi în asemenea împrejurări ar fi însemnat să atragă urgia asupra Moldovei. Pe de altă parte, Ianăş îi oferea domnului noi moşii peste munţi în schimbul ajutorului dat. Faţă de făgăduielile lui Ferdinand, care erau străvezii şi subţiri ca şi fumul, Ianăş dăruia cetăţi şi sate şi o înstăpânire mai temeinică în Transilvania era prea ademenitoare ca să nu-l convingă pe Rareş de partea cui trebuie să treacă. În jurul Moldovei se încingea o horă năpraznică iar domnul trebuia să aleagă şi de alegerea făcută de el depindea soarta lui, dar şi soarta ţării, deci a noastră a tuturor. Ion începea să pătrundă rostul pe care-l avea puterea domniei de a hotărî, în clipe de mare cumpănă, calea care putea să ducă la mântuirea ţării sau la ruina ei. Deci, această latură a activităţii desfăşurate de domn, cu ajutorul sfatului, era cea mai importantă deoarece de inteligenţa şi talentul dovedit în fiecare clipă care solicita o hotărâre, depindea totul. Acestei activităţi trebuia să i se subordoneze celelalte. Să înţelegi rostul tău pe lume, este una, dar să înţelegi rostul unei ţări şi să ştii să o călăuzeşti spre limanul cel bun şi liniştit, era un lucru care cerea o înţelepciune şi o înţelegere deosebită.

Când Malaevici îşi pleca pe o parte capul şi împungea în dreapta şi în stânga cu întrebări care să-l pună în încurcătură pe cel întrebat, lui Ion îi venea să zâmbească. „Ce prooroc fu cu arepi?”, sau „Ce copaci au fost întâi pe lume?”, sau „Ce pământ au văzut soarele numai o dată?” Îi luceau ochii lui Mălai şi se bucura dinainte de triumful ştiinţei sale asupra neştiinţei celorlalţi, fără să înţeleagă însă ceea ce se petrecea cu el şi cu lumea din jur, umflându-se ca o gogoaşă de îngâmfare şi socotindu-se mai presus altora pentru darul pe care-l avea de a scrie frumos şi de a alcătui literele de la începutul unui cap cu tot felul de flori şi încrângături. Era mai presus decât toate cuvântul Domnului, striga Malaevici cu gândul la versetele Psaltirei, la a cărei tălmăcire tindea, dar Ion vedea şi latura cealaltă a lucrurilor care-i scăpa diacului. De pildă, riga franţujilor, un domn prea-creştin, i-a cerut sultanului să nu dea pace neamţului, iar mai mulţi principi chiar din Germania s-au ridicat împotriva împăratului, căzând în erezia lui Luvter, de dragul moşiilor pe care le-ar fi luat de la mănăstirile care se aflau în ţările lor. Iar pentru că Secuii n-au fost cuminţi şi au ucis nişte negustori români şi nici nu sunt hotărâţi de partea cui să treacă, de a lui Ianăş sau Ferdinand, domnul a poruncit ca oastea cea mică să se strângă pe Trotuş. Era la mijlocul lunii ianuarie 1529, când Ion se îndrepta spre Hudeşti şi Mlenăuţi pentru o scurtă petrecere şi pentru a-şi lua în mare grabă unele lucruri şi câteva slugi, după care s-a îndreptat cu mare sârg în tabăra domnului. Munţii au fost trecuţi cu repeziciune, şi oastea împărţită în două, a cuprins ca într-un cleşte, scaunele secuieşti, abătându-se cu mare urgie asupra satelor şi târgurilor aflate pe valea Oltului. Cinci scaune se supun domnului şi-i jură credinţă iar după ce a aşezat pârcălabul la Sânzieni şi la Breţcu, domnul s-a întors cu pace în scaunul său. Pace care nu ţine decât până în mai când se strânge oastea iarăşi pentru treburile ardeleneşti. Suliman sultanul pornise cu urdia spre Viena. Rareş le cerea braşovenilor să fie cuminţi şi să se supună lui Ianăş, dar în Transilvania lumea era împărţită în două şi craiul, care se bucura de sprijinul sultanului, îl vrea şi pe acela al lui Rareş, făgăduindu-i cetăţile Unguraşului, Rodnei şi Bistriţei pe lângă Ciceul şi Cetatea de Baltă pe care le stăpânea domnul român. Cu satele care se aflau în jurul lor, cu cele cinci scaune secuieşti care recunoşteau autoritatea domnului Moldovei, o bună parte din Transilvania de răsărit s-ar fi aflat sub stăpânirea lui Rareş. Bucuria acestuia n-a fost însă deplină, pentru că şi cei mari sunt supuşi sorţii ca şi cei mici şi în această privinţă Mălai avea dreptate. Doamna lui Rareş a căzut la pat şi domnul, deşi ar fi dorit să treacă munţii în fruntea oştilor sale, a crezut că este de datoria lui să rămână lângă femeia care-i dăruise patru copii. L-a mai mâniat pe domn şi vestea uciderii pârcălabului său, Toma de la Ciceu, de către oamenii lui Ianăş craiul. Era o uneltire a craiului sau oamenii acestuia trecuseră dincolo de îndatoririle lor pentru a pune mâna pe cetatea Ciceului?

În asemenea împrejurări, domnul a trimis porunci dregătorilor să treacă munţii prin două locuri: o parte din oaste, sub ascultarea lui Danciul Hurul, pârcălabul Romanului, să apuce calea Câmpulungului şi a Dornei şi să facă în aşa fel încât să aducă cetatea Ciceului în stăpânirea domnului său; cea de a doua oaste, sub marele vornic Grozav să treacă pe la Oituz şi să-i ameninţe pe braşoveni şi pe sighişoreni ca să se supună lui Ianăş.

Ion se afla cu grosul oastei în părţile Braşovului. Secuii s-au ridicat şi ei la porunca domnească, încât Grozav avea oaste destulă ca să aducă la ascultare o cetate ca aceea a Braşovului. După ce zăbovise în secuime câteva zile, Nicoară Grozav îşi poartă trupele spre Braşov şi la 20 iunie începe atacul. Ion ia parte la asaltul unui fort de lemn pe care braşovenii îl ridicaseră, ca şi pe altele, în afara zidurilor cetăţii. Aici erau aşezate tunurile cu batere lungă şi cea mai bună oaste a cetăţii. După ce tunurile moldovene bat o vreme bastioanele căşunând pierderi şi mari necazuri celor din forturi, s-a dezlănţuit atacul general. După o luptă scurtă şi îndârjită, forturile erau în mâna alor noştri. Ion se bătuse ca un oştean deosebit, sporind fala numelui şi a neamului său prin laudele pe care i le-a adus chiar marele vornic. După o asemenea ispravă, cei din cetate au ridicat steaguri albe, semn că se supun, numai că marele vornic nu a avut răgazul să se bucure de izbânda sa, deoarece oştile ferdinandiste se aflau la Feldioara. A doua zi de dimineaţă, oastea lui Grozav s-a pus în mişcare şi când soarele se urcase bine pe cer, se aflau lângă Feldioara. Balint Turcul, Ştefan Maelat, castelanul Făgăraşului şi cu Pempflinger sasul au socotit că oastea lui Grozav nu este atât de tare şi au ieşit din cetate, să deie lupta în câmp deschis, punându-i în faţă pe secuii lui Marton-Frenţiu, din scaunele ce nu ascultau de Rareş. Aceştia se retrag de la prima ciocnire, saşii se cred trădaţi, dar Marton îşi duce oamenii deoparte şi lupta se dă până la căderea nopţii. Şi în această zi Ion a fost ca un leu. Şi-a purtat oamenii cu mare vitejie şi îndemânare, avea mâna puternică şi ochiul sigur, n-a şovăit nici o clipă, s-a avântat mereu acolo unde se purta greul luptei, învăţătura lui Mălai nu-i slăbise puterea trupului, îi ascuţise însă agerimea minţii. El cu ceata lui şi cu ceata lui Ion Moţoc, cu care iarăşi se întâlnea ca bun prieten, cu Glăvan pisarul, ginerele lui Dragotă Săcuian, fostul ceaşnic, care se hiclenise în vremea lui Ştefăniţă, au pus mâna pe tunurile cele mari ale ferdinandiştilor. Nicoară Grozav iarăşi s-a dovedit a fi un mare căpitan care ştie să-şi ducă oştile la izbândă, oastea partizanilor craiului de la Viena fiind spulberată în noaptea de 21-22 iunie. Plină de prăzi, culegând multe tunuri din tabăra ferdinandistă, oastea condusă de Nicoară Grozav se întorcea în ţară. Vestea marilor izbânzi obţinute de vornicul său îi aducea o uşoară mângâiere domnului, a cărui soţie se prăpădise intre timp.

Ion avea iarăşi un scurt răgaz pentru treburile lui. Pan Cosma, deşi supărat pe un fecior care nu vroia să-şi croiască un rost, ca să închidă ochii liniştit după ce-şi va fi mângâiat primul nepot, se bucura pe ascuns că Ion se dovedise şi acum a fi unul dintre cei mai de seamă oşteni ai ţării. Credea bătrânul boier că a venit clipa să i se încredinţeze feciorului său o slujbă cât mai însemnată, socotind că ucenicia lui Ion la cancelaria domnească fusese numai o toană a unui tânăr bezmetic. Feciorul nu şi-a contrazis tatăl pentru că, cel puţin în vara şi toamna aceea, nimănui nu-i ardea de scris, ţara era mereu în fierbere, oştenii poposeau pentru scurtă vreme pe la casele lor, după care erau iarăşi chemaţi în tabără. Până acum să dăduseră lupte pentru a supune Transilvania craiului Ianăş, soarta creştinătăţii avea să se decidă abia de acum încolo. Marea urdie otomană se revărsa în valuri nenumărate spre câmpiile dintre Dunăre şi Tisa. La 19 august, Ianăş, craiul Ungariei, se prezenta în faţa sultanului pe acelaşi câmp al Măhaciului şi punea genunchiul pe pământ în faţa sultanului, semn de supunere şi ascultare, peste câteva zile intrau în Buda, unde un paşă avea să-i poarte grija craiului, după care sultanul pornea spre Viena. Principii creştini nu crezuseră că turcii vor ajunge cu atâta uşurinţă în inima Europei şi deşi mulţi doriseră scăderea puterii Habsburgilor, acum se temeau pentru soarta cetăţii de pe Dunăre şi doreau cu toţii ca zidurile ei să fie mai tari decât oastea otomană. Sultanul ajunsese sub zidurile Vienei, fără hrana trebuincioasă, deoarece o parte din cămilele folosite pentru aşa ceva s-au prăpădit în cea mai mare parte pe drum. Nici tunurile de care ar fi avut nevoie sultanul n-au putut fi aduse sau turnate decât într-un mic număr şi când au început ploile şi frigul în octombrie, Suliman sultan s-a văzut nevoit să ridice cortul şi să se tragă pe îndelete în josul Dunării.

În Transilvania, însă, lucrurile nu se limpeziseră şi mai înainte ca sultanul să ridice asediul Vienei, ferdinandiştii ridicau capul şi încercau să-i smulgă lui Ianăş craiul cea mai mare parte a ţării. Petru Rareş care-şi avea oastea strânsă pentru a fi aproape de cele ce se petreceau dincolo de munţi, văzând că nici Ianăş nu se-ndeamnă să-i dea cetăţile promise, a pătruns din nou prin pasul Oituzului spre Braşov. Tot neamul Movileştilor era de faţă, de la pan Cosma până la Gavrilă, cel mai mic dintre feciori, acum copt şi el pentru trebile războiului. Luptele s-au dat mai ales sub zidurile Braşovului şi sub ochii lui vodă. Ion şi ceata lui se arăta iarăşi vrednic de toată lauda pentru destoinicia şi vitejia lui. Fusese un an numai de lupte şi de petrecut în tabără, cu scurte răgazuri pentru ca oştenii să-şi vadă casele şi să aducă ceva hrană pentru o nouă campanie. Ion se simţea în largul său; se ştia acum stăpân pe el în orice împrejurare, oricât de grea ar fi fost, oamenii îl urmau orbeşte pentru că acum credeau în steaua lui cea bună. Domnului i-a plăcut purtarea Movileştilor, dar nu şi-a arătat mulţumirea în nici un fel spre marea dezamăgire a lui pan Cosma. Ion râdea de supărarea boierului bătrân, care nu înţelegea pricina pentru care se bucură feciorul său. De fapt nu dorea pentru el nimic în chip deosebit. Era mulţumit cu ceea ce avea şi îi arăta tatălui său că ei, cu averea lor, n-au de ce să râvnească la mila sau pomana cuiva. Era puternic şi se bucura de puterea şi sănătatea lui, era vesel dar nu peste fire, avea însă un prost obicei, după chibzuiala lui pan Cosma: Îi plăcea să ia în şfichiul vorbii pe unul sau pe altul, atunci când nu te aşteptai: era o plăcere a lui pe care boierul cel bătrân n-o înţelegea, mai ales că o asemenea plăcere putea să-i căşuneze multe necazuri. Nu toţi primeau cu inima deschisă glumele lui, ba pe unii îi vedea cum se schimbă la faţă, chiar dacă prin viu grai nu arătau ce simt. Ce era şi mai rău, era că Ion nu-i cruţa nici pe cei mari, adică pe cei mai vârstnici şi în mari dregătorii. Unii îl preţuiau pentru firea lui deschisă, alţii vedeau în purtarea lui obrăznicia marelui boier de viţă veche, în stare să nu se încline în faţa nimănui. Unii dintre tineri i se alăturau voioşi, pentru a se bucura de prietenia unui bărbat puternic, cu minte ascuţită, alţii îl pizmuiau pentru atâtea daruri cu care-l înzestrase firea, dar lui nu-i păsa nici de unii, nici de alţii. Îi plăcea tovărăşia celor de seamă cu el, îi îngăduia pe cei mai tineri, se bucura însă atunci când era preţuit de un boier ca marele vornic Grozav, un om dintr-o bucată, oare nu se sfia să-şi arate în faţa oricui gândurile şi judecăţile sale.

— Cu o asemenea fire şi cu o limbă ca a ta n-ai să ajungi departe, îi spunea pan Cosma.

Ion îşi privea amuzat tatăl şi-i răspundea cu un aer plin de nevinovăţie:

— De ce să n-ajung, domnia ta? Dacă mi-a fi voia şi oi avea îngăduinţa domniei tale pot ajunge şi la Ţarigrad şi la Mosc şi la Râm şi oriunde mi s-ar năzări.

Boierul cel bătrân avea însă dreptate şi Ion şi-a dat seama nu peste multă vreme de acest lucru. În anul 1529, an plin de războaie, nimeni n-avusese vreme de scris, în afară de sfinţia sa, episcopul Macarie care se străduia să izvodească un letopiseţ pentru a nu se pierde şirul faptelor ce se petreceau sub ochii săi. Chiar şi diacul Malaevici a trebuit să-şi lase sculele şi Psaltirea pentru a însoţi curtea la Huşi, la Roman şi până la Braşov, în toamna când a mers şi măria sa. De cum au început războaiele nici oamenii n-au mai avut timp de judecăţi, nici urice nu s-au mai întocmit, pentru că nimănui nu i-a mai ars de vândut, de cumpărat sau de schimbat moşii.

După ce a căzut turnul cel mare de la Braşov şi-ai noştri au luat tunurile şi tot ce se găsea în el, târgoveţii iar s-au supus domnului, plătindu-i şi o sumă mare de bani ca să-i ierte, făgăduind să arate supunere deplină acelora dintre crai pe care-i va arăta domnul. Sighişorenii, când au aflat cele petrecute în Ţara Bârsei, i-au trimis domnului daruri şi i s-au închinat; la fel au făcut şi făgărăşenii pe care-i tot stârnea unul din neamul lor, Ştefan Maelat, să se ridice pentru craiul Ferdinand. Era oştean viteaz, priceput şi neostenit şi Petru Rareş l-ar fi dorit alături de el, şi unul şi altul fiind de aceeaşi lege şi de aceeaşi limbă, dar, se vede că acest Ştefan dorea mărirea pentru el şi încerca să-şi aleagă un stăpân mai depărtat, cum era Ferdinand, pentru a fi el însuşi stăpân deplin în ţara Ardealului al cărui domn năzuia să ajungă. Şi iată cum această dorinţă de mărire avea să-i învrăjbească mereu pe cei doi voievozi români, în loc să-i unească în folosul neamului lor.

Cu tunurile luate de la ferdinandişti sporise mult puterea oastei moldoveneşti. Faptul că o parte din Transilvania asculta de poruncile sale l-au făcut pe măria sa Petru Rareş să se sumeţească peste măsură.

Ion a stăruit în dorinţa lui de a-şi însuşi cunoştinţe noi şi temeinice pe lângă cancelaria domnească. Sloveneşte învăţase atât cât era necesar pentru întocmirea unui uric. Ca să meargă mai departe, cum îl îndemna cam cu inima îndoită Malaevici, nu găsea nici un rost. Nu avea de gând să se călugărească, iar cărţile sfinte cereau multa muncă al cărui rost nu-l vedea, ca mirean. De aceea, a depus strădanie în deprinderea limbii latineşti, folositoare nu numai pentru întocmirea unor scrisori domneşti către principii vecini Moldovei, dar şi pentru a îndeplini unele solii, iar de asemenea oameni avea nevoie domnia. În Transilvania ştiau româneşte mai marii ţării, dar la Buda, la Cracovia sau în ţara talienilor era nevoie să ştii latineşte. Nu era prea uşor, dar lui Ion i se părea că poate să înveţe şi o asemenea limbă.

Deşi se împotrivea oricărei învăţături, pan Cosma nu putea în sinea lui să nu se mire de o minte ca aceea a feciorului său, aşa că n-a mai spus nimic. Îl necăjea însă purtarea domnului, care se arătase nerecunoscător faţă de faptele unui neam cum era acela al Movileştilor, dar şi faţă de alţi mari dregători pe a căror credinţă şi vrednicie urcase el atât de sus. Ion încerca să înţeleagă şi să-l lămurească şi pe pan Cosma, când mergea pentru câteva zile la Hudeşti, pentru că boierul cel bătrân nu mai vroia să coboare spre Suceava, Hârlău sau unde se afla curtea domnească, în legătură cu cele ce se petreceau şi rostul acelor fapte ale domnului care stârneau mirare şi nemulţumire pentru unii. În luptele din anul care trecuse, Grozav, marele vornic şi Barbovschi, portarul Sucevei, se întrecuseră în a-l sluji cu credinţă şi au dovedit o mare iscusinţă în tot ce au făptuit. Şi iată că cei doi mari dregători erau înlocuiţi, Grozav cu Efrem Hurul, al cărui frate, Danciu, ajungea pârcălab de Neamţ, iar Barbovschi cu Mihul, arbănaş, după cum credeau cei mai mulţi, pe care domnul îl urcase în cele mai mari dregătorii, trecând peste atâţia mari boieri ai ţării.

Ce l-a îndemnat pe domn să facă asemenea schimbări? De ce, în loc să-i răsplătească pe Grozav şi pe Barbovschi, îi înlătura din sfat, punând pe un venetic, cum era Mihul, portar al Sucevei, deci o dregătorie care presupunea încrederea deplină a domnului, portarul fiind unul dintre cei mai apropiaţi slujitori ai voievodului? L-a schimbat pe Felea paharnicul cu Popăscul, dar Popăscu ca Popăscu, acesta n-avea merite deosebite, nici nu făcuse vreun rău cuiva, dar de ce l-a pus, cu un an în urmă ca vistier pe Dumşa, care pribegise odată cu ceilalţi hicleni, în vremea lui Ştefăniţă? Iar acum, Dumnezeu să-l mai înţeleagă pe Pătru Vodă, pe Dumşa l-a schimbat cu Glăvan, fostul pisar. S-a arătat vrednic el la Feldioara, dar era ginerele lui Săcuian, fostul ceaşnic, cel care se ridicase împotriva nepotului său de frate. Mă rog, a fost Săcuianu generele Tăutului logofăt, dar asta nu înseamnă să-ţi vinzi sufletul şi să-ţi pui nădejdea în oameni care-s schimbători ca apa şi ca vântul. L-a mai iertat şi pe Trotuşan căruia i-a întărit prin uric toate satele pe care le avea în Moldova. Noi, boierii credincioşi, care am stat statornic alături de domn, nu ne-am ales cu nimic, iar hiclenii hălăduiesc în bună pace în ţara Moldovei şi se bucură de toată preţuirea stăpânului ei.

Ion încerca să-l liniştească pe bătrân. Timp avea în faţă destul ca să ajungă lângă scaunul domnesc, dar pan Cosma îi răspundea, cu semeţie, că la vârsta lui, el era în Sfatul lui Ştefan cel Mare, domn cum n-a mai fost şi n-o să mai fie altul în Moldova. Şi Ion, în sinea lui, îi da dreptate tatălui, căci orb de-ar fi fost şi tot şi-ar fi dat seama că acest domn, Petru Rareş, om aprig din fire, nu l-a prea băgat în seamă, aşa cum s-ar fi cuvenit, pentru faptele sale de vitejie. Simţea şi el că ceva nu merge cum trebuie. Era primit şi privit îndeobşte cu multă plăcere, iar asta se vedea pe faţa oamenilor, oriunde s-ar fi dus sau s-ar fi aflat, i se adresau numai vorbe frumoase, iar jupâniţele şi multe jupânese îl priveau în aşa fel, că adormit să fi fost şi tot înţelegea că le este plăcut, uneori mai mult decât s-ar fi cuvenit s-o arate ele. Unde apărea se înseninau feţele, oamenii aşteptau de la el vorbe de duh, povestea întâmplări pline de haz şi, fără nici un efort, îi făcea pe cei din jur să-şi hlizească gurile, arătând unii sau unele dinţi mai frumoşi sau mai urâţi, după cum fusese dăruit de bunul Dumnezeu. Ştia să-şi păstreze cinul, dar un gest sau schiţarea numai a unor mişcări prin care sugera felul de a fi al cuiva, stârneau hohote de râs. Tovărăşia lui era căutată, semn că nu putea să fie urât de nimeni pentru că se ştia curat în cugetul său. Nu făcuse rău şi nici n-ar fi dorit să supere pe cineva. Încât, făcându-şi el socotelile, reieşea că în chip firesc ar fi trebuit să fi fost mai mult decât era el în acea clipă. Şi atunci? O asemenea încheiere l-a pus pe gânduri. Şi s-a întrebat el singur dacă nu cumva tot ceea ce vede şi simte şi crede despre sine sunt numai aparenţe şi, fără să se lepede de firea lui şi fără ca asta să-i strice cheful de a trăi şi de a se purta aşa cum îl îmboldea inima, şi-a pus în gând să se uite cu mai multă grijă la cele ce se petrec în jurul său, să mai şi asculte, cum îl sfătuise pan Cosma. Diacul Grigore de la care învăţa latineşte, îl învăţase şi el o vorbă: adevărul se află în vin, ceea ce s-a şi confirmat în scurta vreme.

În timpul unei petreceri straşnice, unii dintre prietenii săi au scăpat vorbe pe care, legându-le şi punându-le cap la cap, începeau să aibă un tâlc, dacă mai erau legate de anumite fapte şi de anumiţi oameni. Glăvan ajuns acum vistier, era de părere că odrasla Hudiceştilor ar avea şi nişte calităţi, dar, şi acest „dar” era foarte nelămurit, îndoielile lui împotriva lui Ion nu le trâmbiţa în gura mare. Le ţesea în jurul lui ca o plasă de păianjăn, făcându-i şi pe alţii să se îndoiască de valoarea reală a acestui boier. Şi era foarte uşor să-l scadă în toate pe acest bărbat tânăr şi frumos, pentru că cei slabi sunt gata întotdeauna să se bucure că cel socotit de toţi ca un exemplar ieşit din comun, nu este, de fapt, altceva, decât un om ca toţi ceilalţi, de o pildă ca şi ei, pentru că de ce ar fi acest Movilă mai presus altora? Are ochi şi gură şi trup ca şi ceilalţi, iar de-i face pe alţii să se hlizească, e pentru că e un măscărici. În loc să nu ştiu ce, şi decât să facă nu ştiu cum, mai bine… ei, mai „binele” ăsta avea atâtea înţelesuri şi justificări câte minţi şi suflete îl cântăreau cu un ochi întors împotriva orcărui bine. Aşadar, Glăvan era unul dintre cei care-l păşteau iar el se afla acum exact acolo unde vorba lui avea mare greutate. De ce nu-l iubea glavă ăsta? Pan Cosma avusese deci dreptate atunci când îi spunea să-şi ţină limba. În cel de-al doilea război din Transilvania, Ion, în glumă şi fără nici un gând rău, îl împunsese cu o vorbă, iar Glăvan a părut că râde, cam strâmb şi nu din toată inima, şi iată că acea vorbă, împărecheată, pesemne, şi cu alte motive care-i scăpau lui Ion, l-a ridicat împotrivă-i pe unul care avea să ajungă în mare grabă şi spre surprinderea multora, întruna dintre cele mai mari dregătorii ale ţării.

Nici Mălai, Malaievici, nu-l avea la inimă. Asta l-a mirat cel mai mult pe Ion, pentru că el n-avusese niciodată nimic cu diacul. Pentru ce l-ar fi putut pizmui diacul? I se arătase prieten şi-i preţuia pentru mintea lui ascuţită, pentru uşurinţa cu oare prindea tot ce i se spunea. E adevărat că se putea ghici şi o oarecare îngăduinţă în ceea ce spunea Diacul, dar acesta nuanţă o sesiza Ion abia acum, când judeca lucrurile dintr-un alt unghi, prevenit asupra cugetului cel adevărat al lui Mălai. Îi admirase pe diac pentru cunoştinţele lui, fără nici o reţinere şi crezuse că între aceşti oameni cu minte mai subţire nu poate să încapă simţăminte mărunte, obişnuite la oamenii de rând. Diacul, cum avea să afle Ion, încetul cu încetul, îl lăuda pe Ion în aşa fel încât ieşea mai scăzut în ochii celorlalţi decât dacă i-ar fi arătat duşmănie pe faţă. Subţirimea minţii era folosită pentru a lovi deci cu mai multă dibăcie şi Ion îşi dădea seama că în Glăvan, şi el om de carte, şi în Mălai îşi aflase doi duşmani primejdioşi; pentru că n-aveai cum să-i dovedeşti, lunecau ca apa printre degete, ei lucrau pe-ndelete, timpul fiindu-le prieten. Cum să loveşti în Mălai când, de fapt, el lucra în ascuns semănând îndoială şi neîncredere în mintea celor mari, arătând cea mai mare bunăvoinţă fată de fiul lui Movilă şi manifestând cea mai sinceră părere de rău că se iroseşte un om ca acesta, plămadă buna de altfel, din care ar fi putut să iasă ceva. Şi tot gândindu-se la Mălai, l-a fulgerat un gând: odată, la o petrecere dată de diac. Ion fusese izbit de frumuseţea şi tinereţea nevestei acestuia. Se bucurase pentru norocul lui cel bun şi se purtase mai mult decât cuviincios cu ea, deşi – i se păruse lui? – din ochii, de un albastru-alburiu, foarte curaţi şi ciudaţi ca, culoare ai jupânesei Malaevici, se citea parcă prea multă însufleţire atunci când sta de vorbă cu el. Gând au stat la masă, Ion a căzut în dreapta jupânesei Mălai (şi ăsta obicei de cărturar cuminte şi cumpănit în toate, pentru că, de obicei, bărbaţii petreceau cu bărbaţii, ca să poată răcni omul după pofta inimii când s-a înfierbântat de băutură, să se prăvălească sub masă, dacă a cinstit ulcele mai multe decât trebuiau şi câte altele îngăduite bărbaţilor şi de la care bunacuviinţa le îndepărta pe femei). A fost o petrecere ştearsă, deoarece nu s-a chefuit cum trebuie, mulţi l-au înjurat după aceea pe diac, socotindu-l un nătărău şi un zgârie-brânză. Vinul bunicel, din Ţara de Jos, unde-şi avea Mălai o jumătate de sat cu mori şi iaz şi o faţă de deal, loc binecuvântat pentru vie. Fără să vrea, Ion a avut prilejul să-i admire părul cânepiu al jupânesei care ieşea frumos împletit de sub o năframă dintr-un văl de mătase verde, tivită cu aur şi perle. Cămaşa jupânesei tot din văl, cu guler aurit şi nasturi de argint, lăsa să se ghicească destul de bine ce vroia să acopere, iar rochia din belacoasă roşie era închisă cu nişte sponci de argint cu smalţ care porneau chiar din locul în care se îngemănau sânii şi despre care Ion nu şi-a putut face nici o părere, nici că-s prea mici sau că sunt potriviţi. Numele ei era Erina şi s-a bucurat că Ion este ca şi ea din Ţara de Sus. S-a purtat cu el ca şi ceilalţi comeseni, deşi de câteva ori lui i se păruse că ochii ei spun ceva care ţintesc inima lui. Şi a înţeles că este aşa atunci când a simţit cum o încălţare uşoară şi delicată îl apasă discret pe piciorul dinspre partea jupânesei şi când s-a uitat intrigat la dânsa, l-a întâmpinat cu cel mai dulce zâmbet din lume. N-a zis nimic atunci, aproape că o uitase pe jupâneasa Erina, până într-o zi când a întâlnit-o întâmplător în târg, după cumpărături. La învinuirile jupânesei că se ascunde de lume. Ion l-a uitat pe Malaevici şi câte-i datora pentru învăţătura agonisită de la el şi mai mult în joacă, i-a spus jupânesei că din seara aceea o tot aşteptase şi n-a venit.

— Unde? a fost întrebarea mirată a jupânesei Erina şi Ion, ne mai având încotro, i-a spus uliţa şi casa, iar a doua zi, dumneaei era acolo. Îl iubea şi-l copleşea cu sărutările şi mângâierile, ca o femeie care nu cunoscuse până atunci marea bucurie de a fi stăpânită şi dovedită de un bărbat atât de tânăr şi frumos cum era Ion.

După câteva asemenea întâlniri pe Ion l-au apucat remuşcările faţă de Malaevici şi când a mărturisit păcatul în ochii Erinei a ţâşnit, ca un străfulger, o undă de ură şi de răutate, cerându-i să nu-l mai pomenească pe nemernicul acela care i-a mâncat zilele cu pilde din Psaltire, explicate, bineînţeles, pe-ndelete, ca să priceapă o minte mai puţin coaptă de femeie, sau cu pilde din Eclesiast.

— Cum, se mira femeia, nu ţi-a spus şi ţie că toate-s deşertăciune, şi că viaţa noastră pe pământ este numai, aşa, ca o părere, pe când cea de dincolo, ehei! – câte bucurii şi câte plăceri?

— Diacul ştie mai multe ca noi, a încercat s-o înduplece Ion.

— Ştie pe dracul să-l ia, a răbufnit femeia, mai bine ar fi ştiut şi ar fi fost în stare să facă ce faci tu, pentru că atunci când l-am întrebat care-s acele plăceri din viaţa de dincolo, mi-a vorbit de muzici dumnezeieşti, de miere şi lapte, numai că eu din astea n-aveam nevoie şi atunci când l-am făcut să înţeleagă ce plăceri aştept acolo, dacă nu le am aici, ştii ce mi-a răspuns? – că-s o muiere destrăbălată care vieţuieşte ca un dobitoc oarecare şi dă-i, şi dă-i, că făcuse Malaevici al meu spume la gură. Şi când am ţipat la el că ar fi trebuit să mă lase Dumnezeului cu sărăcia şi cu soarta mea, dacă minţile-i erau în catastihe şi nu acolo unde trebuie, m-a ameninţat, cu ochii ieşiţi din găvane, că o să pună slugile să mă biciuiască ş-are să-l cheme pe omul lui iscusit la îngrijirea dobitoacelor să mă ardă cu fierul înroşit ca pe scroafe, ca să-mi ostoiască şi mie căldurile. Iar tu-mi vorbeşti acum de „săracul” învăţător!

Ion nu şi-a prea bătut el capul cu ceea ce i se întâmpla jupânesei lui Malaevici şi toate s-ar fi desfăşurat fără nici o dodăială, dacă n-ar fi fost în ziua aceea de mai, în care Erina a apărut pe neaşteptate, iar în casă la Ion, se afla Cârstina, venita de la Mlenăuţi fără ca el să fi ştiut că vine, Ion, încurcat, i-a cerut jupânesei să plece, dar dumneaei, în loc să înţeleagă şi să-i dea pace, a simţit cum se răzvrăteşte ceva în măruntaiele ei şi, aproape ţipând, i-a spus s-o dea afară pe ţăranca aceea şi nu pe ea. Ion s-a schimbat la faţă, lucru la care Erina nu se aştepta, privirea lui era de oţel, s-a apropiat de ea şi-i părea jupânesei că se desfăşoară ca un uriaş, aşa părea de mare şi de înfricoşat în clipa aceea, a apucat-o uşor de mână, dar mâna lui a simţit-o ca pe un cerc de fier din care ştia că n-are cum să se desfacă dacă ar fi încercat, şi a purtat-o spre uşă şi, încă o dată, pe un ton potolit dar hotărât, i-a spus să plece. A vrut să mai spună ceva însă acest bărbat, pe care-l crezuse uşor de stăpânit, s-a arătat neînduplecat şi, de frică, s-a supus. Odată afară, jupâneasa Erina a simţit cum îi fuge pământul de sub picioare. Ea crezuse, în primele clipe, că femeia aceea din casa lui Ion este o slugă oarecare, venită cu treburi ale gospodăriei şi când colo, înţelegea ea cu întârziere, era vorba de cu totul altceva, pentru că altcum, de ce ar fi dat-o afară pe ea? Să fie atât de umilită din pricina unei ţărănci? Din clipa aceea l-a urât pe Ion cu o înverşunare pe care nu o cunoscuse până atunci. Ar fi vrut să se răzbune, dacă l-ar fi avut în puterea ei l-ar fi schingiuit mai rău decât o făceau călăii cu victimele lor în beciurile cetăţii, dar şi-a dat seama în scurtă vreme că n-are nici o putere şi că singurul fel în care îi poate dăuna acestui ticălos este să-l asmuţă pe Malaevici împotriva lui. Şi nu i-a fost prea greu. Chiar dacă Mălai nu-l avea la inimă pe Ion, totuşi nu se gândise să-i facă cine ştie ce rău, dar argumentul hotărâtor al jupânesei – că Ion a vrut s-o necinstească – l-a întărâtat cumplit pe diac şi de atunci şi-a pus toată priceperea pentru a-i căşuna cât mai multe neajunsuri. Malaevici înţelesese, petrecându-şi atâta vreme la curte, că urcuşul spre marile dregătorii este din ce în ce mai greu cu cât de apropii de vârf. Ca la munte. Acolo se adună oboseala, coastele abrupte care-ţi stau în cale, ploile, ninsorile sau vânturi mari. Aici, piedicile ţi le ridică oamenii, cei care ca şi tine ţintesc să ajungă tot acolo, sus de tot. În aceşti concurenţi pe care soarta-i scoate la iveală şi-a găsit Mălai aliaţii. Prin ei a început munca lui de cârtiţă de a-l compromite pe acest fecior al Hudiceştilor, de a-l prezenta şi de a le deschide şi celorlalţi ochii asupra felului în care trebuie să lucreze pentru a-i stăvili urcuşul. De-o pildă, portarul Mihul, veneticul, era de aceeaşi părere cu Mălai că nu vechimea neamului şi numărul satelor îl îndrituiesc pe cineva să ajungă mare dregător, ci îndemânarea şi mintea cea ascuţită pe care Dumnezeu, în marea lui milă, a hărăzit-o numai celor puţini şi aleşi. Pe alţii era uşor să-i aţâţe pe temeiul: de ce el şi nu eu, fiecare considerându-se mai îndreptăţit decât altul să primească mila domnească, iar vorbele bune spuse de Mălai loveau în punctul cel mai sensibil, mândria, înfumurarea care zac în noi şi ne fac neîndurători cu aproapele.

Ion a priceput până la urmă că în jurul său se urzeşte ca o plasă, ceva care-l împiedică să ajungă acolo unde trebuia, calea spre scaunul domnesc şi spre înţelegerea lui Pătru vodă fiindu-i blocată de această urzeală. După părerea lui pan Cosma ar fi trebuit să se zbată şi să răzbească. Nu întotdeauna ţi se dă ce ţi se cuvine şi atunci trebuie să dobândeşti acest lucru prin stăruinţă, prin dibăcie, pe orice cale. Uşor de spus, greu de înfăptuit pentru un om căruia îi era lehamite de toată această nimicnicie omenească, mai ales acum când pricepuse care-i sunt stavilele şi cine i le ridică în faţă. Iar cei care l-ar fi putut ajuta, deoarece se bucura de preţuirea lor, fuseseră înlăturaţi din jurul domnului de aceşti neprieteni ai lui, buni uneltitori şi gata să vândă pe oricine dacă era în joc jeţul lor de mare dregător. Printre cei îndepărtaţi se număra şi Nicoară Grozav, omul care dovedise în atâtea rânduri o pricepere în treburile ostăşeşti pe care n-o întâlneşti pe toate drumurile şi de care domnul şi ţara ar fi avut nevoie în împrejurările grele ce avea să vină. Buruiana năpădeşte cu uşurinţă ogorul pe care stăpânul nu se pricepe să-l îngrijească la timp.