XVII.

Cârstina venise la Suceava mânată de dorinţa de a-l vedea pe Ion. Când a văzut-o pe Erina lui Malaevici a simţit că-i fuge pământul de sub picioare, a pălit, ar fi dorit să plece cât mai repede, să alerge, dacă se putea, spre pacea şi liniştea de la Mlenăuţi. Nu s-a aşteptat la reacţia tânărului boier, aşa că purtarea lui a înmărmurit-o. Până să-şi dea seama ce se petrece cu ea, boieroaica cea bălană era purtată de puterea de neînţeles pe care o avea acest bărbat tânăr. Până să se întoarne Ion, ea îşi strânsese bocceluţa, o urcase pe umăr şi era gata de drum. L-a văzut mânios şi încurcat şi i-a părut rău de cele întâmplate, ar fi vrut să spună ceva, dar vorbele nu-i răsăreau cu uşurinţa pe care o ştiau amândoi, mai ales atunci când erau numai ei. Avea faţa împietrită, ochii ei nu mai lăsau să se întrevadă nimic dincolo de lumina lor, care se transformase în hotar de netrecut spre lăuntrul fiinţei sale. A păşit spre prag şi a îngăimat buimacă:

— Iartă-mă, domnia ta, n-am vrut să-ţi căşunez nici un rău.

— Ce-ai de gând? a strigat Ion la ea, tăindu-i calea şi a văzut cum ochii i se holbaseră în cap.

— Ce pot să fac, stăpâne. Mă duc acolo de unde am venit, i-a răspuns femeia.

Ion s-a repezit la ea, a prins-o în braţe, a întors-o de unde plecase, i-a spus să se aşeze, că de nu, în clipa aceea se va întâmpla o mare nenorocire pentru amândoi. Avea ceva înfricoşător în glas, mâinile lui erau ca nişte căngi de oţet, încât femeia a trebuit să se supună. Au stat unul în faţa altuia, clipe cât un veac şi în acest răstimp Cârstina a înţeles că ea este aceea care va trebui să aline mânia, ruşinea şi umilinţa care dospise în ei. Ion avea fălcile încleştate şi nu era greu de ghicit că dezlegarea lor se va face cu anevoie. Şi-a lăsat lucrurile deoparte, s-a apropiat de el, l-a mângâiat, abia atingându-i pletele şi i-a şoptit: ’

— Dacă vrei, plec, dacă nu, rămân. Nu fi mânios şi nici nu-ţi face griji din pricina mea. N-am nici un drept asupra ta şi dacă e să fim cinstiţi, eşti îndrituit să-ţi tocmeşti viaţa potrivit cinului tău şi nu să ţi-o iroseşti.

— Cine ţi-a spus ţie că mi-o irosesc? a mârâit Ion printre dinţi.

— Nu trebuie să-mi spună nimeni ce se cuvine şi ce nu. Ceea ce ţi s-ar cuveni acum este mireasa de viţă mare pe care tot neamul tău o doreşte şi pe care ar trebui să i-o aduci.

Ion s-a aruncat pe pat cu faţa în sus. Cârstina i-a cuprins o mână, iar mâna lui s-a arcuit cuprinzându-i-o pe a ei ca un cleşte. Simţindu-i încordarea care-l stăpânea, femeia a fost cuprinsă de un soi de duioşie pentru acest bărbat puternic ce se purta ca un copil şi toată împotrivirea care crescuse în fiinţa ei s-a topit. De fapt, triumfase ea, o femeie amărâtă, asupra unei boieroaice, iar el îi arătase prin tot ce făcuse că o alege pe ea. S-a surprins plină de trufie şi Cârstina s-a mirat şi i-a şi fost puţin teamă de gândurile ei. L-a privit cât era de frumos şi, gândindu-se câtă putere avea acest bărbat în toate privinţele, a cuprins-o iarăşi nedumerirea şi nu mai înţelegea nici ea, dacă soarta o ocroteşte, sau a vrut să-şi bată joc de ea. Şi-ar fi dat şi sufletul pentru el şi până să ajungă la o asemenea încercare şi-a apropiat faţa de a lui ca să-l poată privi mai bine, i-a mângâiat chipul, s-a prăbuşit învinsă de dragoste, şi-a înfipt capul în pieptul lui lat şi puternic şi i-a cerşit îndurare şi iertare. Era atâta fervoare în vorbele care-i picurau neostoite de parcă s-ar fi aflat într-un moment de mare încordare, când îşi şoptea stihurile ei de farmec şi de vrajă, încât Ion, uitând de toate câte se petrecuseră în ziua aceea, s-a trezit cum o cuprinde şi îi mângâie capul şi faţa şi trupul în neştire. Şi dragostea ei i-a turnat iarăşi dulceaţa aceea, pe care numai ea ştia s-o stârnească în tot trupul, i-a sorbit cu lăcomie răsuflarea şi i-a răspuns cu patimă dragostei ei, trăind clipe al căror sfârşit n-ar mai fi vrut să-l afle niciodată. Pentru a nu ştiu câta oară el îşi dădea seama că nimeni nu ştia cum să-l domolească şi nici să-i dea liniştea deplină pe care i-o dăruia această femeie. Nu era nici vrajă şi nici farmec pentru că şi ea era biruită şi se supunea dragostei de parcă s-ar fi desprins de lumea asta şi ar fi pătruns pe tărâmul fermecat din basme, de unde revenea anevoie, pe faţa ei transfigurată de bucuria trăită citindu-se oboseala care-i mistuise trupul dar şi o fericire pe care n-o putea cuprinde în cuvinte. Numai privind-o şi simţea cum tristeţile şi necazurile se topeau ca prin farmec, nimic nu-l mai atingea şi nici un rău nu mai avea putere asupra lui. O stare pe care n-o trăia decât alături de ea, din care pricină avea nevoie, uneori, de prezenţa ei, cum ai nevoie de aer şi de apă. Iar acum că totul se sfârşise cu bine, nu ştia cum s-o facă pe vrăjitoarea lui să uite cu desăvârşire întâmplarea cu Erina lui Mălai. Şi, ca de obicei, ea a fost aceea care a ştiut cum să treacă peste aceste clipe greu de îndurat pentru unul şi pentru celălalt. A făcut-o să rămână mai multă vreme în Suceava, ca să-i îngăduie, atunci când treburile o chemau acasă, să plece spre Mlenăuţi. A încercat ca şi altă dată să-i cumpere podoabe scumpe, dar femeia l-a convins să renunţe la asemenea daruri care nu i se potriveau. Nu vroia să le primească nici măcar în chip de avere care s-o pună la adăpost de necazuri. Nu-i era teamă de ce avea să vină şi de aceea nu dorea să se desprindă de lumea ei pentru ca nu cumva să sufere mai mult decât se cuvenea, atunci când boierul cel tânăr avea să-şi facă un rost al lui. Se obişnuise cu gândul că va veni şi clipa în care el avea să o părăsească, i se părea firesc să fie aşa şi nu altfel, de unde şi bucuria şi fericirea depline pe care o trăiau alături de el, mulţumind soartei pentru tot ce i-a dăruit.

Ura pe care Erina a ştiut să o strecoare-n sufletul lui Malai nu l-a afectat pe Ion, fapt care l-a întărâtat şi mai mult pe diac. Ion nu avea însă grija lui. Pătrundea acum rostul schimbărilor din sfatul domnesc şi pe măsură ce se lumina creştea şi îngrijorarea lui. Măria sa, Pătru Voievod se sumeţise peste măsură. Spusese faţă de unii dintre sfetnicii săi apropiaţi că niciodată Moldova n-a fost atât de puternică aşa cum s-a aflat îndată după izbânzile din Transilvania. Acest lucru era adevărat şi ar fi fost spre marea lui faimă dacă s-ar fi mulţumit cu această constatare. Numai că măria sa nutrea gânduri de mărire care puteau să ducă şi la ceea ce, visa el, dar să aducă şi necazuri mari pe capul ţării. Câştigase mare putere şi înrâurire în Transilvania aşa cum nu avusese nici părintele domniei sale, Ştefan cel Mare. Supusese această ţară cu sabia şi a dăruit-o lui Ianăş, craiul, în schimbul multor cetăţi. Numai că Ianăş nu se purtase cinstit. Tărăgănase împlinirea celor făgăduite la Lipova, unde-l găsiseră solii moldoveni, când Suliman sultanul pornise asupra Vienei. Se dovedise a fi omul turcului şi împotriva creştinătăţii. Principii din Apus se împăcaseră atunci când au văzut cât de mare este primejdia otomană, dar Ianăş era alături de sultan şi acum se purta cu credinţă neclintită faţă de cel care-i dăruise coroana, din care pricină se făcuse urât de toată lumea. Alături de el nu mai rămăsese decât craiul Jicmont, care se simţea ameninţat la apus de împăratul Germaniei şi la răsărit de marele cneaz al Moscovei. Între împăratul de la apus şi marele cneaz s-au făcut mai multe înţelegeri ca să se sprijine unul pe altul pentru a smulge coroanei leşeşti cât mai multe provincii; cu craiul de apus ţineau cavalerii teutoni, cijacii, care doreau să stea sub ascultarea unui principe de limba lor şi nu sub aceea a craiului Lehiei, iar tătarii se aflau oricând bucuroşi să treacă de orice parte dacă se ivea prilejul să prade nestingherit provincii întregi. De aceea, craiul Jicmont căuta prietenia şi alianţa Turcului, pentru a nu avea un duşman în plus, dar şi pentru a avea un aliat împotriva împăratului de la apus, al cărui frate, Ferdinand, se încoronase ca rege al Ungariei şi dorea stăpânirea Transilvaniei, a Cehiei şi Sileziei. Prin alianţa cu sultanul, craiul Lehiei îndepărta şi primejdia tătărească, hanul fiind, în vremea de faţă, un supus al sultanului. Apropierea de sultan făcea ca Jicmont să apară ca un duşman al creştinătăţii alături de aliatul său, craiul Ianăş.

Maria sa Pătru voievod, simţea însă că cea mai mare primejdie pentru ţările româneşti era împărăţia otomană. Acelaşi lucru l-au gândit cu bun temei şi voievozii de mai înainte de el, iar domnia lui Ştefan arătase cât de dreaptă era această Judecată. Deocamdată, Turcul fusese silit, sau aşa a socotit el, că este mai bine să se bată într-un hotar sau altul al împărăţiei care-l despărţeau de Moldova, dar nu trebuia să se îndoiască nimeni că atunci când se va ivi prilejul, el avea să pornească asupra Moldovei ca s-o îngenunche şi s-o supună puterii sale. Era o chestiune de ani. Dacă ar fi izbândit în războiul său dus asupra Vienei, Moldovei nu-i rămânea decât să se închine de bunăvoie, pentru că n-ar fi găsit sprijin nicăieri. Singurul principe care l-ar fi putut ajuta pe măria sa ca să-şi scape ţara de urgie, ar fi fost craiul Jicmont. Dar, iată că acesta îi este prieten Turcului, fără să se gândească ce rău mare va fi pentru Lehia pierderea Moldovei, care era o pavăză pentru ţara şi provinciile coroanei. Dacă ar fi avut ajutorul lui Jicmont, măria sa i-ar fi putut opri pe otomani pe pământul Moldovei, i-ar fi atacat pe tătari când aceştia ar fi năzuit să prade Lehia. Moldova singură cu greu ar fi putut face faţă puterii otomane şi tătărăşti, dar cu un sprijin din afară, de numai câteva mii de oameni împlătoşaţi, s-ar fi bătut cu succes şi ar fi reuşit să împingă la sud de Dunăre orice încercare de cotropire. Moldova avea călărime multă şi vitează, o parte a acesteia se putea pedestri, deoarece oamenii erau obişnuiţi cu greul şi într-un chip şi într-altul şi cu greu s-ar fi putut înstăpâni un străin peste această ţară plină de ape şi de păduri de locuri tari spre munte, bune de apărare şi în care o oaste mare n-ar fi avut nici loc unde să se mişte în voie sau să facă tabără pentru mai multă vreme. Se putea pustii locurile din jurul acestei tabere, l-ar fi hărţuit neîncetat pe duşman, pricinuindu-i pierderi mari zi de zi, noapte de noapte, până când l-ar fi silit să părăsească o ţară atât de neprietenă celor care nu-i cunoşteau rostul.

Până în acest punct judecata măriei sale nu avea nici un cusur. Abia de aici încolo începeau nepotrivelile dintre felul cum gândea domnul şi cum gândeau unii supuşi de-ai săi. Oameni pricepuţi în ale războiului cum se dovediseră Grozav, fostul vornic şi Barbovschi, fostul portar al Sucevei, fuseseră de aceeaşi părere cu măria sa ca să se trimită solii în Lehia pentru a-l îndupleca pe Jicmont să-şi schimbe gândurile şi să sprijine Moldova azi, pentru a-şi păzi propria lui coroană, mâine. Dar atunci când domnul a socotit că Jicmont trebuie atacat, în cazul în care rămâne alături de Turc, cei doi boieri şi alţii ca ei, s-au împotrivit. Măria sa le-a arătat că motive de învrăjbire sunt: craii Lehiei nu au plătit nici până acum banii pe care i-au împrumutat de la stră-străbunicul lui, un alt Petru voievod, bani pentru care zălogiseră Pocuţia. Pentru această datorie neplătită, măria sa are tot dreptul să ceară ceea ce i se cuvenea şi să ia cu puterea, în cazul în care craiul ar fi refuzat să-i dea provincia. Deci nu era vorba de încălcarea păcii, ci de o dreptate care ar fi trebuit să i se facă Moldovei. O altă pricină ar fi fost neînţelegerile dintre staroştii şi castelanii de la hotarul dintre cele două ţări. Zadarnic ceruse domnul să se întrunească oamenii craiului cu oamenii săi pentru a judeca acele neînţelegeri, s-au hotărât chiar şi soroace, dar leşii nu s-au prezentat niciodată.

Grozav şi Barbovschi au încercat să-i arate domnului că Pocuţia nu merită preţul păcii cu Jicmont. Este adevărat că acest crai are pace cu Turcul, dar nu a arătat până acum nici o duşmănie faţă de Moldova. Acum când a dispărut crăia Ungariei, de la care domnii Moldovei ar fi putut nădăjdui un ajutor, şi când crăia lui Ferdinand nu s-a întemeiat, Moldova este singură în faţa puterii otomane. Nu se ştie dacă în caz de primejdie craiul Jicmont ar lăsa să piară o ţară care este ca o pavăză pentru ţara sa, dar, chiar dacă n-ar sprijini Moldova cu nimic şi tot este în câştigul acesteia de a nu avea doi duşmani laolaltă. Părintele măriei sale, Ştefan vodă cel Bun niciodată nu s-a certat cu doi vecini, şi de aceea, de fiecare dată când a fost nevoie, el s-a bătut numai cu un singur duşman. Cât priveşte pricinile de hotar, pentru ele nu poate fi învinuit craiul, cât mai ales Oto de Ciodecia, starostele Haliciului, Colomeii, Sniatinului, Liovului şi Lubaciovului, care duşmănea Moldova din motive pe care ei nu le înţelegeau. Acest sfat al celor doi mari dregători nu i-a plăcut măriei sale şi deoarece unele vorbe ale lor au fost spuse faţă şi de alţi dregători, Pătru voievod le-a socotit ca o ofensă adusă în chip public unui stăpân care se aşteaptă la supunere deplină din partea supuşilor săi. Aşa au crezut şi alţi boieri, ca Mihul pârcălabul, Trotuşan, fost mare logofăt, Popăscul, paharnic, care arătau mare însufleţire faţă de orice plan al măriei sale. N-apuca măria sa să spună ceva că ei se şi grăbeau să-i dea dreptate şi mai mult decât atât, să laude fără nici o ruşine, faţă cu ceilalţi dregători, marea înţelepciune şi prevedere de care da dovadă feciorul marelui Ştefan. Încât, măria sa n-a stat mult pe gânduri şi i-a îndepărtat pe neprieteni din sfat – aşa-i socotea el pe Grozav şi pe Barbovschi – şi l-a pus pe Mihul portar al Sucevei şi mare hatman peste oştirea Moldovei.

Toate acestea i le-a desluşit lui Ion grămăticul Grigore, dascălul său de lătinie, care nu era altul decât sasul din Transilvania care se numea pe limba lui Gregorius Rosenberger. La rândul său, Ion încerca să-l dumirească pe pan Cosma, când trecea pe la Hudeşti, cu destulă greutate, mai ales că-n ultima vreme îi scăzuse auzul. Pan Cosma era de părere că domnul de acum dă dovadă de trufie şi nu e bine. Ion, la rândul lui, socotea că un asemenea om cu greu va câştiga dragostea şi credinţa oamenilor drepţi şi de bună-credinţă. Îndepărtarea lui Grozav şi Barbovschi o considera şi el ca şi alţii ca un act de tiranie. Un domn înţelept şi drept este dator să asculte sfatul celor chemaţi să-l dea, fără supărare. Alegerea îi revenea lui, dar datoria de a-i asculta pe sfetnicii săi nu trebuia încălcată, pentru că în felul acesta oamenii se puteau feri să mai spună ceea ce gândesc cu adevărat Cu mare uşurinţă se pot găsi din aceia care sunt în stare să vorbească în aşa fel numai pentru a-i face plăcere domnului şi pentru a păstra jeţul de mare dregător, dar cu mare greutate îl vei găsi pe omul cinstit şi drept.

Ion simţea cum creşte depărtarea dintre el şi domnul pe care trebuia să-l asculte şi să-l cinstească. Îl judeca din ce în ce mai aspru pe Rareş, considerându-l incapabil să-şi judece oamenii pe care-i avea sub îndemână şi de slujba cărora ar fi putut profita şi el şi ţara. Din pricina unui asemenea domn, el, feciorul unei familii atât de mare, era ţinut deoparte. Se încredinţa, pe măsură ce trecea timpul, că numai prin linguşire se putea ajunge sus, iar el nu-şi descoperea în nici un chip o asemenea însuşire şi nici nu întrevedea vreo posibilitate mai apropiată pentru a rupe urzeala ţesută de alţii cu dibăcie în jurul numelui şi al faptelor sale. Vinovat pentru toate acestea era tot domnul şi simţea cum în sufletul lui încolţeşte nu numai un sentiment de nemulţumire împotriva lui Pătru voievod, ci ceva mai mult, şi-i era chiar teamă de acest sentiment care putea dospi, transformându-se în ură.

— Când ai să fii prea mare, a răspuns Cârstina îndoielilor sale, atunci n-o să mai ai timp şi pentru mine.

Era ca o alintare pe care nu şi-o îngăduise niciodată şi Ion a fost surprins de pretenţiile micii vrăjitoare, femeie în floarea vârstei acum, a cărei frumuseţe crescuse şi odată cu ea şi dorinţa şi priceperea de a iubi cu o dibăcie pe care nu ţi-o pot da decât anii. Într-un fel el a fost de părere că dreptatea este de partea femeii. O dregătorie i-ar fi adus nişte venituri în plus, şi nu era rău, dar la puterea şi bogăţia neamului său n-ar fi însemnat prea mult. Punând în cumpănă această creştere a averii şi dragostea Cârstinei, Ion era de părere că un judecător cinstit avea să-i dea dreptate femeii. Bucuriile trăite alături de ea preţuiau ele însele mai mult decât o mare avere, pentru că nu toţi pot avea norocul pe care-l avusese el de a întâlni o fiinţă aşa cum era mlenăteanca lui.

Şi când erau toate nădejdile că Moldova se poate bucura de linişte şi pace pe cel puţin câţiva ani, măria sa Pătru voievod a socotit că a sosit momentul să se răfuiască cu craiul Jicmont. Îl ajutase pe Vlad să ia scaunul celeilalte Ţări Româneşti în acel an, 1530, şi-i promisese drept soţie pe Ana, una din fiicele sale din căsătoria cu răposata Maria. Reluase legăturile cu marele cneaz al Moscovei, Vasile, şi solul român îi prezentase moscovitului un plan comun de acţiune împotriva Lehiei: Vasile să atace Chievul în timp ce oastea românească va ocupa Sniatynul, Colomeea şi Haliciul.

În aceeaşi vară, domnul îşi luase mireasă nouă, pe Elena-Ecaterina Brancovici, fiica fostului despot sârb Iovan Brancovici. Sora acesteia, Despina, fusese căsătorită cu Neagoe al Munteniei, iar o altă soră, Magdalena, era soţia cneazului polon Ian Vijnovieţchi, iar vara primară a doamnei se căsătorise cu Vasile al III-lea, marele cneaz al Moscovei. Prin nevastă, Rareş se înrudea cu marile familii domnitoare câte fuseseră în răsăritul Europei, de la Ţarigrad la Mosc.

Pe de altă parte, socotea să prezinte conflictul cu Jicmont ca unul între Poartă şi Lehia, el, Rareş, luptând ca vasal al sultanului. Dacă Suliman ar fi primit cu plăcere o asemenea acţiune, iar Jicmont ar fi crezut că domnul Moldovei se bate pentru sultan, atunci ar fi izbutit să-i învrăjbească pe cei doi vecini ai săi, creându-şi sieşi posibilitatea de a alege, la momentul oportun, de partea cui trebuie să treacă. Planuri îndrăzneţe, planuri demne de cele mai ascuţite minţi politice ale timpului, considerau Mihul, Trotuşan şi ceilalţi, cădelniţari de pe lângă tronul domnesc. Altfel le-au privit alţii, şi nu puţini, când s-a aflat că în luna lui august, o solie mergea la Lehia să-i ceară craiului Jicmont ca să-i cedeze domnului ţara Pocuţiei ce i se cuvenea din vechime. S-a mâniat craiul şi le-a arătat solilor că în privinţa acestei provincii de margine a încheiat tratate pe care au jurat şi el şi fratele măriei sale, Bogdan voievod, că nu se va mai ridica o asemenea pricină între ei şi acelaşi lucru l-a recunoscut şi nepotul măriei sale, Ştefăniţă voievod. În afară de asta, ar fi spre cea mai mare ruşine pentru un mare crai, cum era Jicmont, să cedeze o parte din provinciile supuse coroanei sale, fără nici un motiv.

Acest răspuns nu l-a mulţumit pe Petru Rareş. Domnul a trimis grabnice porunci spre sfârşitul lui noiembrie curtenilor şi slujitorilor ca să se strângă lângă Prut, în faţa Cernăuţilor. La începutul lui decembrie deci, într-o vreme în care nu se purtau lupte, pentru că aprovizionarea oastei era aproape imposibilă, oastea domnului a pătruns pe neaşteptate în Pocuţia pe care a cuprins-o în numai câteva zile. Cele câteva garnizoane din târgurile mai însemnate ale acestei provincii s-au retras cu mare repeziciune înlăuntrul regatului. După ce au fost puse garnizoane româneşti în cele 12 târguri, grosul oastei s-a întors, înainte de Crăciun, în ţară.

Maria sa s-a bucurat peste măsură de această nouă izbândă. Ion s-a bucurat de întoarcerea grabnică la Hudeşti, unde a poposit de sărbători. Pan Cosma era de părere că ceea ce s-a făcut nu va fi spre binele nimănui. Nu trebuia turburată pacea cu Lehia, oricâte păcate ar fi avut craiul Jicmont. Niciodată nu poţi să prevezi care va fi sfârşitul unui război şi atunci, nu este mai înţelept să nu-l faci, dacă nimeni nu te-a supărat cu nimic? Toate socotelile măriei sale or fi bune dar nu era şi mai bine să fi aşteptat ca să-i încurce dracu pe cei mari şi puternici? De ce să creadă măria sa că poate descurca iţele atât de încâlcite ale politicii europene, împingându-l pe crai să facă un pas necugetat? Şi dacă Jicmont nu-l va face? Ospeţele cu megieşii întrerupeau asemenea gânduri ale bătrânului boier, iar Ion se folosea de orice prilej pentru a-şi îmboldi calul până dincolo de Başeu, unde-l aştepta mirosul de busuioc şi de sulfină, un vin bun pe care îl alesese el anume şi-l trimisese Cârstinei. Era o căldură plăcută în căsuţa pe care femeia nu vrusese s-o schimbe pe o casă mai mare, şi nu se deosebea de căsuţa pe care el o cunoscuse pentru prima oară, decât prin lucrurile noi şi frumoase pe care le agonisise în anii din urmă, unele dintre ele daruri ale tânărului boier. Poposind aici simţea că intră într-o altă lume, de tihnă, şi de bucurie, de care se bucura pe îndelete. Se întorcea la zarva petrecerilor de la curtea boierească şi n-ar fi zis că nu-i place, să închine un pahar de vin cu ceilalţi boieri, cu fraţii lui. Îi făcea plăcere să se ştie privit şi dorit de femeile tinere, unele dintre ele strălucind de sănătate şi frumuseţe în straiele lor bogate, surprindea priviri ce se plecau ruşinate şi oricât de stăpân se socotea pe sufletul şi inima sa, această pândă nevinovată sau cu înţelesuri îl făcea să se simtă puternic, partea cea mai slabă a fiinţei sale era măgulită. Această putere n-o folosea spre răul nimănui şi zâmbea când îi auzea pe ceilalţi bărbătuşi cum se laudă cu biruinţi reale sau imaginare. Dacă dădeau dovadă de această slăbiciune care te împinge să destăinui în gura mare fapte petrecute în umbră, acolo unde să nu te ştie şi nici să te vadă alţii, însemna că nu era mare lucru de capul lor. Lauda de sine înseamnă dorinţa de a depăşi praguri peste care nu poţi trece. Îi privea însă pe toţi cu îngăduinţă, nu era în stare să turbure plăcerea altora, după cum nu suferea ca să-i stea cineva împotrivă. Îi îndemna pe cei din jur să petreacă cu şi mai mare chef şi când picau toţi în juru-i de oboseală şi de băutură, se strecura sub cerul adânc, spuzit de stele, dincolo de pârău, înviorându-se sub şfichiul gerului care-i ardea faţa, fiind întâmpinat statornic cu o nesfârşită bucurie pe care o desluşea în luminile care-i aprindeau apele limpezi ale ochilor ei mari şi frumoşi. Descoperea mereu alte feţe ale acestei făpturi pe care credea că o cunoscuse bine şi nu-i mai poate ascunde nimic şi se împărtăşea cu aceeaşi poftă neostoită ca-n primele dăţi, din căldura trupului a cărui alcătuire desăvârşită îl chema ca un blestem peste care nu putea trece.

A urmat apoi drumurile curţii domneşti spre Hârlău, Iaşi şi Vaslui, de la una din ele pornind o solie spre seimul de la Piotrkow, ca să-l lămurească pe craiul Jicmont că acea ţară pe care a cuprins-o oastea moldovenească va fi apărată cu cea mai mare străşnicie şi, de va fi nevoie, vor fi chemate oşti din Transilvania şi Ungaria, sau oşti de la tătari şi din sudul Dunării. Craiul i-a scris domnului să-i înapoieze ce i-a luat cu sila şi să nu strice pacea, dar s-a văzut că mai marii crăiei erau îngrijoraţi. Nu se ştia la curtea craiului cât este sau nu adevărat din cele spuse în legătură cu îngăduinţa pe care sultanul i-ar fi dat-o domnului Valahiei ca să atace regatul. Până la desluşirea acestei taine s-a hotărât ca nimeni să nu-i atace pe români şi a fost trimis, prin Transilvania, sol la Poartă pentru a iscodi şi lămuri care este cugetul sultanului şi vizirilor săi. Aşa că primăvara anului 1531 a fost liniştită, nu s-au petrecut fapte deosebite care să turbure liniştea oamenilor, în afara vânzolelilor dinlăuntru, obişnuite, pentru că se iviseră încă înainte de întemeierea ţării şi aveau să dureze veacuri al căror sfârşit nu-l putea prooroci nimeni în vara acelui an, când măria sa a chemat toată călărimea să se strângă la fel ca-n iarnă, în apropierea Cernăuţilor. Leşii aflaseră că sultanul nu aprobă purtarea domnului român. Mai mult, Suliman îi cerea lui Rareş să părăsească Pocuţia şi să păstreze pacea la hotare, ameninţându-l cu pierderea capului dacă va face altfel. Sultanul începuse pregătirile pentru o altă expediţie spre Viena, pe care dorea s-o cucerească în anul următor. De aceea, păstrarea păcii cu Polonia era, în ochii acestuia, chezăşia succesului. Dar „Barbarul”, cum îl numeau leşii pe Rareş, nu i-a păsat nici de socotelile şi nici de ameninţările lui Suliman.

Ion a purces din vreme spre Ţara de Sus. Primise îngăduinţă să meargă la oaste cu steagul Movileştilor şi nu printre slujitorii care se rânduiau în chip firesc sub steagul marelui logofăt Toader. Până să se strângă oastea în tabăra ce se afla nu prea departe de curţile de la Hudeşti, Ion şi-a petrecut o parte din timp cu pregătitul celor necesare pentru luptă, iar altă parte cu Cârstina. Mica vrăjitoare era neliniştită. Stăruia în sufletul ei o teamă nelămurită, pe care Ion o simţea uneori în mângâierile ei. I se dăruia cu o disperare pe care nu i-o cunoscuse, alteori era abătută şi cu greu alunga o tristeţe pe care nu şi-o lămurea. Se bucura pentru răgazul pe care tânărul boier şi-l îngăduia înainte de a începe nebunia războiului. Ion încerca s-o liniştească, îl bucurau temerile ei şi-l îngrijora încăpăţânarea tatălui care ţinea morţiş să meargă la oaste. Rugile jupânesei Teodosia, stăruinţele lui şi ale celorlalţi feciori n-au reuşit să-l înduplece. Bătrâneţea şi slăbiciunea trupului nu-l speriau. Un om ca el trebuia să fie acolo unde are ţara nevoie, striga pan Cosma, iar jupâneasa Teodosia era de părere că mintea i s-a dus odată cu anii cei mulţi pe care i-a trăit. Înainte cu câteva zile de Sântă Maria Mare tabăra era tocmită, iar la o zi după această sărbătoare, pârcălabii Barnovschi şi Vlad erau repeziţi în Pocuţia pentru a recuceri târgurile din care garnizoanele moldovene fuseseră alungate de Nicolae Sieniavschi care venise cu un pâlc de călăreţi al căror număr nu se ridica nici la două mii de oameni. Ion a cerut îngăduinţă să facă parte din acest detaşament de avangardă, iar cererea i-a fost împlinită, deoarece el făcea parte din acei luptători care aveau armuri şi se puteau măsura cu şleahticii poloni înarmaţi după moda apuseană. Şi-a luat cu el mai multe slugi, şi ele bine echipate şi s-a aşezat sub comanda pârcălabului Vlad.

Înaintarea s-a făcut repede. Era cald, dar o căldură în care începea să se simtă, mai ales noaptea, că se apropie toamna. În seara zilei de 18 august, straja repezită în faţă se retrăgea grabnic pentru a-i vesti pe cei doi conducători că au întâlnit oşteni de-ai regelui şi au zărit o tabără, nu departe de cetatea Gwozdziec pe care Vlad şi Barnovschi vroiau s-o recucerească. Au înnoptat pe loc şi în zori, cei şase mii de călăreţi moldoveni s-au apropiat de tabăra lui Sieniavschi, pregătiţi fiind să se orânduiască în orice clipă, în linie de bătaie. Cei doi pârcălabi au socotit că pot porni la atac, părându-li-se că oastea din faţă nu este prea puternică. În orice caz, numărul leşilor era mic, chiar foarte mic şi acest lucru provoca mirarea lui Vlad şi Barnovschi. Într-o asemenea situaţie, prudent ar fi fost pentru căpitanul leah să se fi retras din timp din faţa unui adversar mult mai numeros. Cât îi priveşte pe ei, porunca domnului era limpede: să învingă şi să-i alunge pe leşi din Pocuţia. N-aveau altă alternativă, încât oastea a fost rânduită pe steaguri şi pâlcuri şi la patru ceasuri din zi, cetele din faţa porneau în trap mărunt, şi pe măsură ce se apropiau de oastea leşască, oamenii au început să îmboldească caii cu pintenii, strigătele de luptă au izbucnit şi s-au prăvălit asupra duşmanului. Mai întâi, ai noştri n-au înţeles de ce călărimea lui Sieniavschi rămâne neclintită şi nu iese în întâmpinare, după obicei. Când s-au apropiat de tabără, a urmat desprinderea călăreţilor din faţă care au pornit-o la dreapta şi ia stânga, rămânând în prima linie câteva rânduri de pedestraşi. Era o manevră pe care n-o mai întâlniseră în nici o luptă la câte luaseră parte până atunci cei mai în vârstă dintre oştenii români, iar această mişcare a oastei leşeşti li s-a părut o nebunie. Călăreţul trebuie să-l întâmpine pe călăreţ, altfel pedestraşul lăsat de izbelişte în faţa călăreţului, este o victimă sigură. Toate aceste gânduri s-au vălmăşit în mintea alor noştri îi numai câteva clipe. Când s-au apropiat la câţiva paşi de duşmani – mai erau numai câteva salturi – atunci au înţeles rostul celor ce se petreceau în faţă. Au bubuit câteva tunuri câte avea Sieniavschi cu el şi în aceiaşi timp au trăsnit puştile pedestraşilor, după care aceştia au dat dosul retrăgându-se printre rândurile de călăreţi care porniseră la trap în întâmpinarea alor noştri. Acea descărcătură de foc de la începutul luptei a frânt sau a desfăcut rândurile călărimii moldave. Cei rămaşi în şa s-au izbit fără nici un folos de călărimea leşască Erau călăreţi îmbrăcaţi în platoşe, încât săgeţile trimise de la distanţă n-au făcut nici o pagubă, iar lănciile şi săbiile se izbeau de fier şi lunecau în lături, din care pricină puţine dintre loviturile date au izbutit să răstoarne şi să trimită pe lumea cealaltă pe duşman. În schimb, ai noştri au pierdut mulţi oameni şi au fost împinşi cu destulă uşurinţă înapoi. Vlad şi Barnovschi au înţeles de la această primă izbitură că ziua aceea va fi foarte grea. Şi-au împins caii în faţă şi au cerut oamenilor să nu se descurajeze, căci izbânda va fi oricum de partea lor. Au pornit în fruntea pâlcurilor şi în faţa lor s-a mişcat aproape toată tabăra leşască. A urmat o învălmăşeală care a ţinut o bună bucată de vreme. Leşii luptau în şiruri strânse, care alcătuiau un fel de fortăreaţă vie, mişcătoare. Ion şi oamenii săi munceau cu râvnă, dar sforţările lor erau zadarnice, pentru că se izbeau de fierul în care erau îmbrăcaţi cei din faţă. Vitejia devenea neputincioasă în faţa metalului şi oamenii piereau într-o încleştare oarbă, fără nici un spor. Iscusinţa era singura salvare. Să-l provoci pe leah şi după aceea să nu-i primeşti lovitura, să-ncerci să-l surprinzi şi să-l răstorni de pe cal, sau să-i loveşti calul din fugă, să-l zăpăceşti cu mişcări iuţi pe care el nu le poate face, fiind prea greu. Oamenii lui au înţeles din răcnetele lui Ion, ce doreşte stăpânul lor, au priceput şi alţii care luptau în aceeaşi ceată, dar lupta se prelungea şi mulţi oşteni cădeau fără ca leşii să poată fi răpuşi. Spre mijlocul zilei, după multă osteneală şi după multe pierderi, duşmanul începuse să dea semne de slăbiciune. Au fost clipe când cei doi pârcălabi şi mulţi dintre ai noştri au simţit că izbânda nu le mai poate scăpa. Şi-au refăcut rândurile şi au pornit iarăşi la atac din faţă şi de pe lături. Sieniavschi a început să se retragă şi când să izbucnească strigătele de izbândă, pe latura pădurii din spatele taberei leşeşti, şi-au făcut apariţia noi cete de călăreţi care zoreau spre câmpul de luptă. Nu era vorba de o ceată două, ci de o oaste în toată puterea cuvântului. Aşa cum aveau să se desluşească lucrurile mai târziu, Tarnowschi venea cu toată puterea aflată sub comanda sa în sprijinul căpitanului aflat la mare strâmtoare. Barnovschi şi Vlad n-au mai avut vremea ca să-şi, retragă oamenii, să-i regrupeze şi să atace sau să se topească de pe câmpul de luptă. Ca număr, oastea leşască o întrecea cu mult pe cea românească. Izbitura noilor sosiţi pe câmpul de luptă a fost năpraznică, călăreţii noştri au trebuit să scape din încleştare pentru a nu pieri cu toţii în ziua aceea, năzuind spre larg. Acum totul nu mai depindea decât de sprinteneala cailor. Barnovschi şi Vlad s-au străduit să-i dea o noimă acestei fugi, câteva cete rămase încă în bună tocmeală au pornit la atac, nu pentru a obţine izbânda care se dusese odată cu întăriturile pe care le primea mereu Sieniavschi, ci pentru a-i obliga pe adversari să se orânduiască de luptă şi să primească această ultimă mişcare ofensivă a oastei româneşti. Ion cu oamenii săi, unii dintre ei sângerând, se afla alături de Vlad. A urmat o cumplită vânzoleală. Vlad a fost rănit sub ochii lui Movilă care i-a sărit în sprijin reuşind să-l scape, iar când au simţit că vor fi striviţi de numărul şi de puterea duşmanului, s-a dat semnul retragerii. Fiecare s-a desprins cum a putut de un adversar care se simţea biruitor şi căuta să pună mâna pe o pradă cât mai bogată. Platoşele şi armele lor cele grele nu le-au fost însă spre folos în această împrejurare. Caii moldoveneşti de rasă şi chiar cei care nu erau de soi, se mişcau cu repeziciune şi nu puteau fi ajunşi încât, spre seară, urmăriţii reuşiseră să se desprindă de urmăritori. Căutau acum cu toţii să ajungă la şleaul cel mare care ducea prin Sniatyn în Moldova. Erau acoperiţi de colbul iscat în timpul luptei, aveau toţi feţele pământii, unii sângerau şi mai mult din fugă încercau să-şi oblojească ranele. O asemenea ruşine n-o mai păţiseră de când se ştiau. Erau înfrânţi şi nu izbuteau să dea de rostul acestei nenorociri care se abătuse asupra lor. Îşi făcuseră datoria din plin, nimeni n-a şovăit în timpul luptei. Mai mult de o treime dintre ei căzuseră pe câmpul de luptă, câţiva fuseseră prinşi, alţii încă rătăceau prin pădurile Pocuţiei năzuind spre hotarul ţării lor, urmăriţi şi hăituiţi fiind nu numai de cetele de călăreţi pornite pe urmele lor dar şi de oamenii de prin sate, care se arătaseră atât de binevoitori cu ei numai cu o zi mai înainte. Erau de o lege şi acest fapt înlesnea apropierea între ei şi localnici, dar nădejdea câştigului îl face pe om să uite multe. Vlad şi Barnovschi erau striviţi sub povara răspunderii pe care o purtau pentru înfrângerea suferită. Se îndreptau cu inima cernită spre ţara lor, ştiind că dincolo de hotar, unde ar fi trebuit să se simtă în siguranţă, vor fi nevoiţi să dea seamă de tot ce s-a întâmplat în faţa domnului şi stăpânului lor. Ion se afla în preajma lor, şi era primit cu bunăvoinţă de cei doi pârcălabi. Pusese un viteaz printre viteji, Dumnezeu ştie cum a scăpat un om ca el; şi-a făcut mai mult decât datoria şi, mai ales, n-a precupeţit nimic pentru a-l salva pe pârcălabul Vlad. Era de faţă la toată frământarea sufletească ce pusese stăpânire pe ei şi încerca, păstrând toată cuviinţa ce se cuvenea într-o asemenea împrejurare, să-i liniştească. Ceea ce urmărea fiecare în parte, era aflarea rostului celor petrecute, cum de fusese cu putinţă să nu câştige lupta până în clipa în care i-au venit lui Sieniavschi ajutoare proaspete. Sau a fost o greşală însuşi faptul că au atacat? Să fi păstrat o distanţă între oastea lor şi cea a duşmanului, până se lămureau câtă putere aveau în faţă? Poate că ar fi fost mai înţelept să procedeze în felul acesta, dar cum timpul nu mai putea fi întors, toate aceste socoteli nu-şi mai aveau nici un sens. Gândul de a se prezenta în faţa domnului după o asemenea umilinţă pe care o încercaseră în faţa Gwozdziecului era de nesuferit.

Petru Rareş îşi mişcase şi el tabăra după plecarea lui Vlad, Barnovschi şi a lui Neagoe care se afla în fruntea unei alte străji. Fugarii de la Gwozdziec l-au întâlnit pe voievod când acesta trecuse hotarul ţării şi pătrunsese cu toată puterea în Pocuţia. Vestea înfrângerii celor doi pârcălabi a căzut ca un trăsnet. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva şi Pătru voievod nu înţelegea cum de a fost cu putinţă ca o oaste, cel puţin egală cu aceea a lui Tarnowschi, era înfrântă numai de căpitanul acestuia. Din cele povestite de fugari nu se desprindea lămurit cum s-a desfăşurat lupta şi domnul a poruncit să înainteze grabnic pentru a-i întâlni pe cei doi pârcălabi, dar şi pentru a spăla ruşinea suferită de oastea sa printr-o izbândă asupra leşilor.

În noaptea de 20 spre 21, Toma Barnovschi şi Vlad soseau în tabăra domnului. Ruşinea şi durerea care se citeau pe feţele lor nu l-au impresionat nicidecum pe stăpân. Când cei doi au pus genunchiul pe pământ în faţa lui, Petru voievod a răcnit ca un leu poruncind ca cei doi trădători să fie aruncaţi în lanţuri. La lumina făcliilor nu s-a văzut paloarea care s-a aşternut pe feţele celor doi, în schimb, ochii acestora aveau în ei lumini şi se ascunseră parcă în găvane încât vedenia lor a rămas multă vreme în amintirea celor de faţă ca semnul unei mari dureri şi a unei mari deznădejdi. Ceilalţi boieri, câţi se aflaseră acolo, au rămas descumpăniţi. Niciodată, după câte-şi aduceau aminte, nişte mari dregători n-au fost umiliţi şi batjocoriţi aşa cum a făcut-o domnul cu Vlad şi Barnovschi. Era, de fapt, o ruşine pentru tot cinul lor. Ion a simţit cum se răsuceşte totul în el de neputinţă şi de revoltă. În acea clipă l-a urât pe Rareş. Vedea în el un tiran, un stăpân care nu-şi cinsteşte oamenii, ceea ce însemna că nici pe sine nu se cinsteşte. Era adevărat că nu i se putea cere ca să-i primească pe cei doi cu surle şi trâmbiţi, dar era de datoria lui să-i asculte, să afle din gura lor cum s-au petrecut faptele, să-i cerceteze şi pe alţii, şi dacă ar fi reieşit că erau vinovaţi, atunci n-avea decât să-i arunce în lanţuri. Dar aşa? S-a retras cu obidă în suflet căutându-i pe ai săi. N-a avut timp să stea cu ei de vorbă pe-ndelete. Erau osteniţi de drum, pentru că au călărit întins toată ziua care trecuse şi nici nu li s-a dat pace de către slugile Mihului, portarul, şi ale lui Trotuşan. Îl căutau pe Ion şi i-au cerut să meargă degrabă la cortul portarului Sucevei. Asemenea cinste n-o mai cunoscuse Ion din partea acestor boieri pe care-i ştia mai mult ca neprieteni decât ca prieteni. S-a dumirit repede în legătură cu ceea ce doreau câţiva dintre marii boieri, de faţă fiind şi alţi mari dregători. Vroiau să ştie din gura cuiva care luptase la Gwozdziec, alături de cei doi pârcălabi, cum s-au petrecut lucrurile pentru a-i cere domnului, în cunoştinţă de cauză, iertarea lui Barnovschi şi Vlad. După ce l-au ascultat pe Ion, toţi au convenit că fiul lui pan Cosma Movilă era cel mai potrivit să-i înfăţişeze domnului felul în care s-a desfăşurat acea luptă; nefericită. Ion s-a împotrivit zadarnic. N-ar fi vrut să dea ochii cu Rareş pentru că nu-l suferea pe acest om ale cărui judecăţi erau năpraznice şi nedrepte. Vroia să-şi facă datoria ca oricare alt oştean, dar cât mai departe de cel de la care nici el şi nici neamul lui nu cunoscuseră până atunci nici un semn de milă. Până la urmă a trebuit să se încline. Erau prea stăruitoare rugăminţile acestor oameni mai în vârstă şi mai mult de ruşine a acceptat ca, a doua zi, atunci când vor socoti ei de cuviinţă, să se înfăţişeze domnului. În zorii zilei de 21 august domnul afla de la iscoadele sale că Tarnowschi cu toată oastea lui se află lângă Obertyn. A ţinut sfat cu câţiva dintre marii dregători în legătură cu cele ce urma să facă. Portarul Mihu l-a rugat pe voievod să-i îngăduie unuia dintre cei care au fost la Gwozdziec ca să-i povestească ce s-a petrecut acolo.

— S-ar putea ca din spusele lui, măria ta să tragă unele învăţăminte şi foloase, a mai adăugat portarul Sucevei şi domnul a îngăduit cererea lor.

— Măria ta, a început să vorbească Ion, după ce atinsese pământul cu genunchiul drept, îmi este greu să povestesc cu de-amănuntul toate câte s-au petrecut acum două zile şi am încercat în răstimpul care s-a scurs de atunci până în clipa de faţă să desluşesc cum de-am păţit noi toţi care am fost la Gwozdziec o asemenea ruşine. Nu se poate spune că a lipsit vitejia. De trei ori s-au refăcut cetele boierilor noştri şi au atacat cu toată puterea şi îndemânarea lor, dar n-a fost chip să smulgem biruinţa unui duşman care s-a dovedit puternic şi care a primit ajutoare atunci când se părea că nouă nu ne mai poate scăpa izbânda.

— Atunci de ce aţi fost bătuţi? l-a întrebat domnul, în glasul căruia se simţea o mare scârbă pentru cei care au fost la Gwozdziec.

— Doamne, a cuvântat Ion, din câte am aflat de la cei care i-au mai înfruntat pe leşi şi în alte rânduri, niciodată aceştia n-au fost mai bine pregătiţi de război ca acum. Am avut în faţă o oaste puternică, bine tocmită, cu căpitani pricepuţi şi mai cu seamă o oaste bine echipată, cum n-am văzut până acum.

— Am să văd eu armata aceea bine echipată, a pufnit domnul.

— Măria ta, au multe tunuri şi mulţi pixidari, oameni pedeştri, cu puşti, iar mare parte din călărimea lor este alcătuită din luptători care au platoşe groase, greu de străpuns, par a fi îmbrăcaţi în fier din creştet până-n tălpi şi li se spune, după cum am aflat, catafracţi.

— O să-i vedem noi pe aceşti înfieraţi cum o să se mişte când i-om lega cu funiile pe care le-am pregătit înadins pentru această luptă în care-i vom strivi.

— Măria ta, noi dorim cu toţii ca să câştigăm.

— S-a văzut din ce-aţi făcut la Gwozdziec, a răspuns Rareş privindu-l pe Ion cu dispreţ.

— Să-mi îngăduie măria ta să merg la steagul meu, a îngăimat Ion cu obrajii în flăcări şi la semnul făcut cu mâna de domn, s-a înclinat şi a ieşit fierbând de mânie şi de revoltă împotriva unui stăpân care nu ştie să asculte, dar ştie să insulte. Când a ajuns între ai săi, era pământiu la faţă şi n-a fost chip să se vorbească atunci cu el, pentru că sufletul lui era plin de ură, o ură pe care n-o putea mărturisi.