XXI.

Timpul se scurgea cu mare încetineală pentru cei ce se refugiaseră la Ciceu. Vremea era schimbătoare, când senin, când se lăsau norii peste dealurile dinspre răsărit şi miazănoapte, dar nu de vreme le păsa oamenilor. Toate gândurile erau spre ţară şi aşteptau cu înfrigurare ştiri în legătură cu cele ce se petreceau acolo. În a treia zi de la sosirea lor, pe seară, veni un bistriţean ca să le arate că totul s-a sfârşit spre nenorocirea Moldovei. Mateiaş vistierul, sosise în ziua aceea la Bistriţa unde se afla, de două zile şi familia lui. Cele spuse de el nu mai puteau fi puse la îndoială. Fusese martor la trădarea boierilor. Îl părăsiseră cu toţii, împrăştiindu-se care încotro. A fost printre ultimii dintre cei care rămăseseră alături de Rareş, dar, văzând că nu mai este oaste, că nu se mai poate încropi nici o apărare împotriva armatei otomane, fugise spre Transilvania împreună cu Pătraşcu comis, Toma logofăt, Nicoară medelnicerul, Bălţatul uşer, Sturza postelnicul şi Plaxa, cel care se însurase cu una din fiicele lui Luca Arbure.

Nu ştia ce s-a întâmplat cu fostul său stăpân. Era în viaţă, a pierit – erau întrebări cărora nu putea să le dea un răspuns. La auzul acestora, a pierit sângele din obrazul doamnei care s-a îndreptat spre paraclisul cetăţii unde a vegheat ceasuri în şir, rugându-se pentru viaţa şi sufletul domnescului ei soţ. Băieţii erau prea mici să înţeleagă bine despre ce este vorba; pricepeau Iliaş şi Ştefan că s-a întâmplat totuşi un mare rău tatălui lor. Cele două fete mai mari s-au retras în odaia lor în timp ce Chiajna ar fi dorit să afle cu de-amănuntul cum de-au îndrăznit ticăloşii de boieri să-şi părăsească stăpânul. Îi scăpărau ochii de mânie şi trupul care nu avea astâmpăr arăta frământarea lăuntrică a acestei copile care-l uimea pe Ion.

În zilele următoare alte veşti arătau că turcii, Zapolia şi leşii luaseră măsuri ca să închidă hotarul Moldovei pentru a nu le scăpa omul de a cărui energie şi zbatere se temuseră cu toţii. Turcii tăbărâseră lângă Breţcu, Maelat aştepta la Oituz şi înspre Bicaz, Werner primise poruncă de la Ianăş craiul să pândească la Rodna. Singurul care venea în sprijinul lui Rareş era Laschi, care pornise spre Hustul Maramureşului în ziua de 19 septembrie. Craiul Ferdinand ceruse de la începutul lunii supuşilor săi să-i vină în ajutor domnului, ca şi cum aceştia ar fi ştiut exact cine este domnul Moldovei, care erau cerinţele lui şi ce rost avea ţara sa în context politic şi militar european. Împăratul, fratele craiului, făcea şi el promisiuni, pentru care nu se găsea acum nici cine să-i mulţumească, pentru că nimeni nu ştia ce s-a petrecut cu Rareş.

Zilele se scurgeau una după alta şi toţi câţi se aflau la Ciceu trăiau clipe fără de sfârşit de chinuitoare aşteptare. Era limpede că domnia fusese pierdută. Sosiseră veşti că cei mai mulţi boieri au făcut act de supunere, iar padişahul i-a iertat pe ei şi, odată cu aceasta, a părăsit gândul să mai transforme ţara în provincie otomană. Trotuşan care izbutise să fugă la Braşov, venise la Suceava ca, împreună cu Mihul şi oamenii lor, să trateze cu sultanul. Prezentau trădarea lor ca singura posibilitate de a salva Moldova de la pieire.

Domn era acum un oarecare Ştefan. Se socotea urmaş al marelui Ştefan dar, din câte se zvoneau, el trecuse demult la legea turcească, fiind omul de credinţă al lui Suliman.

Răzbătuse până la Ciceu un zvon în legătură cu o luptă, ultima pe care Rareş o dăduse cu ostile otomane, în timpul căreia pierise vitejeşte, cu sabia în mână. Doamna nu ştia ce să mai facă, să se roage, să-şi pună haine cernite sau să mai aştepte câteva zile, când alte zvonuri arătau că Rareş scăpase şi fugise la ţarul Moscului, sau chiar la Sahib Ghirai, hanul tătarului din Crâm.

O mângâiere prin credinţă adusese Vlădica Atanasie de la Vad care se oploşise la Ciceu, în nădejdea că măria sa Petru voievod va izbuti să biruie pe necredincios. Doamna Elena îl primise cu mare bucurie şi nădăjduia ca rugile preasfinţiei sale să înduplece mila Celui de Sus ca să-şi îndrepte privirile asupra neamului şi casei sale.

Ana, fiica cea mai mare, era pe deplin resemnată, Maria nu mai nădăjduia nimic. Cât se bucurase de mărire la curtea domnească nimeni nu se învrednicise să-i ceară mâna. Acum începeau ani de pribegie şi câte necazuri îi puteau aştepta printre străini. Chiajna se stăpânea şi nu părea afectată de cele ce se petreceau cu ea, în adâncul sufletului ei nu simţea nici o îngrijorare, schimbările, oricât de dramatice ar fi fost, erau un prilej de a schimba locul, de a vedea alţi oameni şi cunoaşte lucruri noi. Oricum, disciplina impusă de mama vitregă nu avea cum să mai fie respectată în noile împrejurări. Viitorul îi părea întunecat, era ceva nelămurit în care se putea sădi şi binele şi răul, după fire, la alegere.

Ion se afla acum la cheremul acestei familii domneşti pe care n-o putea părăsi în aceste momente de mare îngrijorare şi întristare: Îşi părăsise familia şi ţara, noul domn îl putea considera pribeag şi hiclean, nu avusese răgazul să-şi agonisească o parte din avere. A încercat să sloboadă patru din cele cinci slugi, dar oamenii nu s-au grăbit să-l părăsească, iar când i-a împărtăşit doamnei gândurile, aceasta a socotit că este mai înţelept să-i păstreze lângă el atâta vreme cât socoteşte că vor sta cu credinţă în slujba sa. Ea nu-i cere şi nici nu-i poate porunci să rămână alături de familia sa, e liber să plece când şi unde doreşte să meargă, dar pentru dânsa ar fi o mare uşurare să se ştie sub paza unui boier care a dat dovadă constantă de credinţă fată de domn şi de casa acestuia. Nu i-a cerut să ia o hotărâre pe loc. I-a lăsat timp de gândire, ştiind că ceea ce-i cerea dânsa nu era uşor de împlinit şi ar fi dorit ca rămânerea lui la Ciceu, dacă avea să aleagă această cale, să nu fie ceva apăsător, deoarece avea nevoie, acum mai mult ca oricând, de oameni de nădejde şi de încredere.

În glasul Elenei Brancovici nu era nici o şovăire. Ştia să se stăpânească perfect şi să-şi păstreze demnitatea şi în aceste împrejurări potrivnice.

— Voi rămâne aici, stăpână, a grăit Ion cu un glas care nu însemna nici resemnare, dar nici entuziasm.

— Vreau să înţelegi, domnia ta, i-a răspuns doamna Elena-Ecaterina, că nu am nevoie de milă, ci de prieteni.

— Voi fi sluga credincioasă a măriei tale, dar nu din milă. O fac pe răspunderea mea, nu doresc nici răsplată, nici recunoştinţă, nu voi pretinde niciodată nimic. Numai că, mărită doamnă, eu şi oamenii mei nu avem nici o avere…

— Nici nu este nevoie. Slugile vor sta alături de slugile noastre, iar domnia ta vei fi alături de noi, la bine şi la rău, ca sfetnic, ca prieten de-ţi va fi voia.

Lui Ion îi venea să zâmbească. Prieten cu Elena Brancovici! Şi-a plecat grumazul în semn de supunere şi acceptare a celor spuse şi dorite de această femeie deosebită.

Sâmbătă, 28 septembrie, când se lumina de ziuă, Ion, care nu dormise în noaptea aceea prea bine, nici el nu ştia de ce, ieşi în curtea cetăţii. Răcoarea dimineţii l-a trezit şi i-a limpezit mintea şi pentru că tot n-avea ce face, a urcat în turnul cel mare ca să vadă cum îşi petrec timpul străjerii. Era un cer curat şi de un albastru adânc a cărui puritate şi tărie erau subliniate de culorile toamnei care pusese stăpânire pe pădurile din preajma Ciceului. Când razele soarelui au răzbit peste crestele pădurii de fag ce acopereau dealul dinspre răsărit, a simţit nevoia să-şi ocrotească lumina ochilor cu mâna, şi s-a hotărât să coboare, căutând în acelaşi timp un rost pentru ziua care venea. N-ajunsese bine la capătul scărilor, când straja a strigat că vede călăreţi îndreptându-se spre Cetate. Veneau veşti noi şi era nerăbdător să afle ce s-a petrecut în ţară, ce s-a întâmplat cu domnul său.

Aerul limpede îngăduia privirilor să ajungă, hăt, până departe, spre valea Someşului. Se vedea bine că este vorba de mai mulţi călăreţi şi pe măsură ce aceştia se apropiau, s-au deosebit călăreţii de mai mulţi cai care nu purtau nimic pe spatele lor. De ce erau acei cai fără călăreţi era greu de ghicit Abia când au ajuns atât de aproape încât să se poată desluşi rostul acestora, străjerii, pârcălabul Simion, care se într-armase între timp şi venise la porţile cetăţii, şi Ion au văzut că cei şase cai purtau un leagăn în care se afla un om. Această rânduială i-a mirat şi mai mult pe oştenii de la Ciceu. Nu departe, în urma acestora, zărea o ceată de călăreţi ceva mai numeroasă şi nu era greu de ghicit că cei din faţă zoreau să scape de cei din spate şi să ajungă grabnic la cetate. Pârcălabul Simeon a poruncit oştenilor săi să se pregătească, Ion şi-a chemat slugile, iar podul a fost lăsat peste şanţul de apărare.

S-au dat porunci ca ceata de călăreţi din faţă să fie lăsată să intre, după care podul să se ridice de îndată. În curtea cetăţii au fost rânduiţi oşteni în aşa fel încât cei ce aveau să vină să poată fi înconjuraţi din toate părţile.

Încercările lui Ion de a desluşi cine este omul din leagăn, au rămas fără rezultat. Chiar şi atunci când era la numai două sute de picioare de cetate, cuşma şi straiele secuieşti puneau la îndoială asemuirile unei feţe care i se părea cunoscută.

Ropotul copitelor a sunat sec pe podina de lemn, roţile au scârţâit şi lanţurile au început să scâncească pe scripeţii de fier în timp ce caii se înălţau pe picioarele din spate sau se ogoiau pentru a-şi afla liniştea cerută de zmucitul sălbatec al zăbalelor. Grija călăreţilor era îndreptată spre boiarinul din leagăn şi oştenii cetăţii au înţeles că n-au venit cu duşmănie, iar când a fost să-l coboare pe stăpânul lor, atunci Ion a înţeles că-l are în faţă pe domnul şi stăpânul său, care nu rătăcise nici la Crâm, nici la Mosc şi apărea ca prin minune la Ciceu, când toţi pierduseră aproape orice nădejde că-l vor mai vedea vreodată.

Oştenii din afara zidurilor s-au vânzolit o vreme, au strigat la cei de pe ziduri ameninţându-i şi când şi-au dat seama că rămânerea lor acolo este zadarnică, au pornit-o iarăşi la vale, spre apa Someşului.

Doamna Elena-Ecaterina s-a ivit la una din ferestrele ce dădeau în curte, turburată de zarva ce se iscase şi al cărei rost nu-l pricepea. În clipa în care a vrut să facă semn pentru a cere lămuriri, l-a zărit pe domnescul ei soţ şi a rămas pentru o clipă înmărmurită.

Când şi-a văzut doamna şi copiii, cunoscând că sunt teferi şi sănătoşi, măria sa nu s-a mai putut stăpâni şi a dat curs lacrimilor şi a suspinat de durere pentru toate câte le pierduse într-un atât de scurt timp şi s-a bucurat în acelaşi timp că şi-a găsit doamna şi rodul inimii lui. Era veselie amestecată cu tristeţe şi abia când s-au liniştit cu toţii a reuşit să le povestească cele ce a păţit din cincisprezece ale lunii şi până în răsăritul soarelui din ziua aceea.

Când l-au părăsit boierii şi ţara la paisprezece septembrie, măria sa a năzuit cu 150 de oşteni spre cetatea Hotinului, dar noul pârcălab pe care-l hotărâseră boierii, nu i-a deschis porţile. Şi atunci a luat-o în jos, pe malul Nistrului, mergând mai mult noaptea, până a ajuns în dreptul Iaşilor. Bănuind că urdia sultanului şi tătarii s-au îndreptat spre Suceava, a pornit spre soare-apune, a trecut Prutul şi, strecurându-se printre dealuri, a ajuns la Piatra lui Crăciun în şaptesprezece zile ale lui septembrie, unde a fost primit cu duşmănie de oamenii părcălabului de acolo, încât a trebuit să meargă în grabă spre munte şi ajungând la mănăstirea Bistriţei, a poposit noaptea acolo. Intrând în biserică „am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane şi mult am plâns, aşişderea şi egumenul şi tot soborul plângea, împreună cu mine, cu fierbinţi lacrimi. Şi am dat făgăduinţa că, de mă voi întoarce iarăşi la scaunul meu cu bine şi biruitoriu, atunci voi face ziduri noi şi-i voi milui pe cei ce m-au primit cu dragoste”.

În zorii zilei de optsprezece, când s-a uitat spre muntele de deasupra mănăstirii, şi-a dat seama că duşmanii lui ca un roi, de pretutindeni, înconjurară mănăstirea, ca să-l poată prinde. Şi-a rânduit oştenii şi copiii de casă, care erau în număr de douăzeci şi cinci, şi-a pus, lucrurile de preţ pe un cal, iar pe altul, dar al lui Gritti, l-a încălecat şi au pornit-o cu toţii în galop spre munte, izbutind să treacă printre urmăritorii lor. După aceea, s-au împrăştiat cu toţii, aşa cum le fusese vorba, iar domnul cu câţiva copii de casă ce să încăpăţânau să-l urmeze, au intrat în munte. După o zi de mers, spre seară, în timp ce străbăteau un loc strâmt, au izbucnit chiuituri din faţă şi asupra lor au năvălit mai mulţi oameni. Erau tâlhari de codru, iar îndrăzneala lor a fost plătită scump: s-au luptat şi domnul a trebuit să muncească din greu, ca-n tinereţe, ca să le dea de cap. Copiii, îmbărbătaţi de stăpânul lor, s-au bătut cu inimă, unul dintre ei a fost ucis, doi răniţi, iar domnul, după ce-i aşternuse pe tâlhari la pământ, a simţit o fierbinţeală la şold. Fusese străpuns de sabie dar tăietura nu era adâncă. Au rămas noaptea în acel loc, după care copiilor le-a poruncit să facă drum întors, miluindu-i pe fiecare şi, singur, cu calul de povară după el, a urcat pe potecă de munte şi prin codrii neumblaţi, ţinând mereu spre soare-apune. După două zile de mers în locuri necunoscute, frânt de oboseală, a aţipit în şa şi nu s-a trezit decât atunci când a simţit o zmucitură. S-a speriat, crezând că-l loveşte cineva pe neaşteptate, dar şi-a venit repede în fire când a înţeles că se oprise calul de povară, nu şi-a dat seama din ce pricină, şi că o pornise la goană, înapoi, după care a alunecat pe un pripor şi nu l-a mai văzut. Pierduse şi bruma de avere care-i mai rămăsese, merinde mai avea puţine, rana din şold îl supăra. După o noapte petrecută pe cetină sub nişte brazi, mergând după soarele a cărei faţă se întrezărea din când în când după trâmbele de nori ce alunecau, spre soare-răsare, şi-a dat seama că numai trecând dincolo, peste culmea ce se ridica în faţă-i, ar fi răzbit spre Transilvania. Calul ne mai puţind urca pe clina priporoasă a muntelui, a trebuit să-i dea drumul şi cu ce reuşise să ia cu el, s-a străduit după ceasuri de luptă cu oboseala, nemâncarea şi durerea, să treacă pe partea cealaltă. Acolo, sus, pe înălţimi, n-a dat de nici un izvor de apă şi a trebuit, împins de sete, să se lase la vale în căutarea unui pârâu. Nu mai avea nici merinde. Când a dat de apă, a înţeles că aceasta curge spre Transilvania. Urmând cursul ei, în după-amiaza zilei de douăzeci şi patru a auzit zvon de glasuri omeneşti. Ar fi vrut să se ascundă, dar nici el nu ştia cum se învăluise în josul apei încât s-a trezit, atunci când credea că este departe, în faţa unor pescari şi s-a înfricoşat tare.

Iar pescarii luându-i seama, l-au primit cu bucurie şi cu jurământ s-au jurat înaintea lui, cum că-i vor fi cu dreptate şi să n-aibe nici o teamă. Dăruindu-le şaptezeci de galbeni, aceştia au rămas uluiţi, nu le venea să creadă că a dat peste ei un asemenea noroc şi l-au dus la otacul lor de l-au ospătat cu pâine şi cu peşte fript, ospăţ pescăresc, de ce au avut şi ei. Şi dacă s-a înserat, l-au îmbrăcat în haine proaste de-ale lor şi cu comănac în cap şi l-au scos la Ardeal. Şi fiind oaste ungurească tocmită de strajă, la margine, i-au întrebat pe dânşii: „Ce oameni sunteţi?” Ei au zis: „Suntem păscari”. Şi aşa au trecut prin straja ungurească şi niminea nu l-au cunoscut.

Ajungând în secuime l-au dus la casa lui Tămaş Chiopeci, judele din Târgul Secuiesc, iar acasă era numai jupâneasa şi i-au spus pescarii pe taină că Petru vodă se află cu ei şi jupâneasa l-a primit cu dragoste în casa ei şi i-au făcut ospăţ. Aici l-a ajuns pe domn un voinic, care-l căutase pe domn prin munte, până a dat de pescarii care erau cu domnul şi cunoscându-l pe domnul său a căzut de i-a sărutat picioarele. Şi s-a bucurat domnul de credinţa acestei slugi şi l-a luat cu sine. Jupâneasa lui Chiopeci i-a pregătit lui Petru Vodă, cât au aţipit, leagăn cu cai şi doisprezece voinici într-armaţi şi pornind şi mergând cu fereală pe poteci cunoscute numai de ei, au ajuns la casa nemeşului Tamaş Barabaş din Ciuc. L-a primit şi acesta cu mare bucurie, l-a ospătat şi i-a gătit grabnic leagăn cu şase cai şi i-a dat şi voinici să-l însoţească şi i-a pornit îndată la drum, căci loc de a zăbovi nu era, că dindărăt, prinzând de veste straja ungurească cum că a trecut Petru vodă, s-a pornit după dânsul în nădejdea că-l va putea prinde.

Ocrotit de Cel de Sus, domnul şi însoţitorii săi au izbutit să meargă două zile şi două nopţi, aproape fără odihnă, şi aşa s-au mântuit între zidurile Ciceului, când nu mai era loc de scăpare.

Petru vodă i-a mulţumit lui Movilă pentru credinţa lui şi s-a legat cu jurământ că de va izbuti să câştige vreodată ceea ce pierduse în anul acela, atunci îl va răsplăti pe el şi neamul lui pentru slujba pe care i-a făcut-o.

Au urmat câteva zile liniştite. Cei din Ciceu primeau de la Rodna şi Bistriţa cele de trebuinţă pentru hrană, doamna Elena deşi era mâhnită pentru toate câte fuseseră pierdute, era acum resemnată. Copiii îşi vedeau de joacă, iar fetele cele mari nu arătau nici bucurie nici întristare, afară de Chiajna care-şi recăpătase vioiciunea de mai înainte. În clipele de răgaz şi când vremea a îngăduit-o, s-au făcut mici plimbări călare pe dealul Ciceului, nu departe de cetate. Ion, însoţit de slugile sale, veghea să nu se întâmple ceva odraslelor domneşti, gata oricând să se îndrepte spre cetate la ştiutul semn de corn. Chiajna şi-a dat seama că boierul o priveşte ca pe un copil. Joaca ei nu mai avea deci nici un rost şi s-a liniştit.

Greul a început după ce s-a încheiat prima săptămână a lunii octombrie. Oşteni călări au poposit în preajma cetăţii sub comanda voievodului Balaşa şi a vistierului craiului Ianăş, fratele Martinuzzi. Cei doi i-au cerut lui Petru să se predea de bunăvoie şi să renunţe la toate drepturile moştenite asupra cetăţii Ciceului şi asupra Cetăţii de Baltă cu toate câte ţineau de acestea. În schimb, i se promitea libertatea intre hotarele Transilvaniei şi ale regatului.

Tratativele dintre împresuraţi şi asediatori au fost duse prin vlădica Atanasie. Acesta s-a purtat cu credinţă până la sosirea, în tabăra lui Martinuzzi, a unui sol de la Ştefan Lăcustă, care cerea să i se dăruiască lui, cetăţile stăpânite de înaintaşii săi pe scaunul Moldovei. Solul, om de încredere al lui Ştefan Lăcustă, avea însă şi o misiune secretă, al cărei rost nu fusese simţit de călugăr şi nici de cei din cetate.

Într-una din seri, vlădica i-a făcut semn pârcălabului Simion că ar dori să aibă sfat de taină şi cei doi au ales, pentru mai multă siguranţă, foişorul turnului din stânga porţii de la intrare. Tocmai se schimba straja când au urcat cei doi, iar pârcălabul a poruncit noului străjer să aştepte şi să păzească uşa până ce va ieşi cu vlădica. În grabă, vlădica i-a arătat pârcălabului ce doreşte noul domn de la el: capul lui Petru în schimbul întăririi în slujbele pe care le aveau şi a unei mari răsplătiţi în scule sau galbeni peşin. Judecând împrejurările, cei doi au fost de părere că Petru nu mai are nici o scăpare. În ţară se afla acum un domn care se bucura de sprijinul sultanului. Acesta-i făgăduise lui Ştefan, noul voievod, că va trimite un ceauş la craiul Ianăş ca să-i dea cetăţile din Transilvania, ceea ce însemna că până la urmă acestea tot aveau să încapă în mâinile stăpânului de acum al Moldovei. Slujindu-l pe Ştefan domnul, se ajutau pe ei. Partea slabă a pârcălabului era lăcomia şi, cu toate că în urma celor auzite de la Atanasie nu mai avea nici o încredere într-o faţă bisericească ce şi-a trădat stăpânul, a căzut la înţelegere cu el pentru a găsi un mijloc care să-l poarte pe Petru voievod în lumea celor drepţi. Trebuiau să izbândească acolo unde se împotmoliseră capete încoronate în frunte cu Suliman sultanul.

În ziua care a urmat acestui sfat, Petru voievod l-a ispitit pe Vlădică în legătură cu soroacele împărtăşaniei, pe motiv că-n urma atâtor necazuri poate că era bine să i se facă slujbe care să-l cureţe de toate păcatele. S-a mirat vlădica de neştiinţa fostului domn în cele bisericeşti şi, chibzuind bine, i-a spus că este cu putinţă o asemenea treabă, dar numai sâmbăta sau şi mai bine duminica în timpul unei slujbe anume orânduite pentru aşa ceva. Dorinţa domnului venea la timp şi dacă până la data aceea pârcălabul Simion n-ar fi găsit o cale mai potrivită pentru a-i curma zilele lui Petru Rareş, atunci sfânta împărtăşanie slujită de Atanasie avea să mijlocească trecerea acolo unde nu este nici întristare şi nici suspin, spre lauda celui prea înalt.

Miercuri 16 octombrie, Petru l-a slobozit pe Atanasie să meargă în tabăra lui Balaşa şi Martinuzzi ca să le arate acestora îndreptările pe care le avea asupra cetăţilor din Transilvania. Vlădica s-a întors cu noi ameninţări: dacă domnul nu ajunge la înţelegere cu fratele George, cum îi plăcea lui Martinuzzi să-şi spună cu o prefăcută modestie, atunci craiul îi poate recunoaşte lui Ştefan drepturile cerute de acesta asupra Ciceului. Între mai multe rele, lui Petru Rareş îi rămânea, dacă asculta un sfat părintesc şi prietenesc, să închine craiului Ianăş cetăţile şi nu se va pierde nici sânge zadarnic, iar fostul domn se va bucura de ocrotirea craiului.

Chemându-l pe pârcălabul Simion, Rareş i-a destăinuit că nu are prea mare încredere în vlădica Atanasie. De aceea, l-a rugat să-l însoţească a doua zi, joi, şaptesprezece octombrie, pe Atanasie în tabăra lui Martinuzzi. Pârcălabul a primit din toată inima, încrederea domnului fiind o dovadă că cele plănuite de el cu vlădica nu ajunseseră la cunoştinţa nici a celor mai buni prieteni.

La sorocul hotărât, cei doi au ieşit pe poarta cetăţii şi s-au îndreptat spre cortul lui Martinuzzi. După o vreme, preţ de un ceas şi jumătate, pârcălabul şi vlădica s-au întors şi ajunşi în faţa porţii, au cerut să li se deschidă. S-a deschis o fereastră de deasupra porţii şi Ion Movilă le-a cerut celor doi să plece unde ştiu şi să-i poarte recunoştinţă lui Petru voievod care le-a iertat capetele pentru trădarea lor.

Trăsnetul de-ar fi căzut între cei doi şi n-ar fi produs atâta turburare. Vlădica s-a trezit blestemând cu degetele răşchirate spre cer, iar pârcălabul ameninţa cu pumnii. Când o săgeată ţintită de Ion a şuierat pe lângă urechea vlădicii, abia atunci au priceput cei doi ce primejdie îi aşteaptă, au zmucit caii şi au rupt-o la fugă spre tabăra lui Martinuzzi. Niciodată n-aveau să afle că una din slugile lui Movilă, surprinsă în foişorul unde avuseseră sfatul de taină, s-a ascuns acolo şi a auzit toată urzeala pusă de cei doi la cale.

Balaşa şi Martinuzzi începeau să-şi piardă răbdarea. Se aflau de aproape două săptămâni sub zidurile Ciceului şi nu rezolvaseră nimic. Nu înţelegeau de ce fostul domn se încăpăţânează să reziste când este limpede că aducerea unor noi ajutoare cu tunuri potrivite aveau să hotărască soarta cetăţii şi a celor dinlăuntru.

Acest lucru îl ştia şi Petru voievod, numai că el avea nevoie de răgaz pentru a-şi tăinui aici, la Ciceu, partea de avere ce-i mai rămăsese după nenorocirile din vara şi toamna acelui an. Vistieria domnească fusese prădată la Hârlău de Mateiaş, al treilea vistier, fiul lui Cozmin. Trădând, el şi fraţii săi au spart carele şi au furat ca nişte tâlhari de rând pe domnul lor. Averile ascunse în cetatea Sucevei, au fost şi ele descoperite la porunca sultanului după căutări îndârjite de câteva zile şi în faţa atâtor bogăţii, turcii au rămas uluiţi, iar Suliman sultanul s-a bucurat şi i-a miluit pe vrednicii săi slujitori cum se cuvine, îi rămăsese domnului numai averea pe care o trimisese cu doamna şi copiii săi la Ciceu. Aceasta trebuia păstrată cu orice chip.

— Am scăpat teafăr, Movilă, şi acesta este lucrul cel mai de seamă. Fiind eu în viaţă, niciunul din duşmanii mei nu va avea linişte deplină. Şi mă jur pe lumina ochilor că mă voi strădui din toate puterile ca să-mi recapăt scaunul şi atunci vor plăti cu toţii, aşa cum se cuvine, fiecare după fapta sa. M-au trădat ca nişte nemernici, oamenii pe care i-am ridicat şi pe umerii cărora credeam că-mi pot rezema domnia. I-am umplut de averi, i-am făcut să nu se simtă mai prejos decât voi, boierii cei mai vechi şi mai bogaţi din ţara Moldovei. Iar ei, drept recunoştinţă, n-au ştiut cum să mă vândă şi să scape cât mai repede cu putinţă de omul de la care nu cunoscuseră decât binefacere. M-ai slujit tu şi încă alţii, puţini la număr, deşi nu v-am făcut nici un bine, au stat alături de mine nişte copii, cu inima curată. Erau prea tineri ca-n sufletul lor să se încuibe ticăloşia. Vreau să-mi recapăt scaunul cu orice chip şi să le plătesc de data aceasta rău cu rău. Merită să trăieşti pentru asemenea clipe şi de aceea cred că lucrul cel mai de preţ pe care l-am putut mântui a fost viaţa mea, iar acum trebuie să scap banii şi sculele ce mi-au rămas ca să cumpăr în dreapta şi-n stânga oamenii de care am nevoie pentru a-mi recâştiga coroana.

— Iartă-mă, măria ta, a grăit Movilă, poate greşesc când cred, creştineşte, că răului nu trebuie să i se plătească cu rău şi, fără să-i acopăr pe boieri, s-ar putea ca, unii să se fi gândit la binele ţării.

— Gândeşti la fel cu ei deşi te-ai purtat tocmai pe dos decât au făcut-o. Pentru orice trădare se găseşte şi o lămurire menită să ne facă să credem că nu este aşa. Te-nşeli, Movilă. N-au făcut-o nici spre binele lor, nici spre binele ţării. Nu sunt de părere, cum ai înclina să gândeşti, că aş fi fost fericit dacă s-ar fi lăsat căsăpiţi şi stropşiţi de puterea cea mare a Turcului, numai de dragul unei faime neştirbite pe care s-o laude cei ce vor veni după noi. Un mort nu preţuieşte cât un om viu, oricât de frumos ar fi murit. Sunt însă clipe când trebuie să primeşti jertfa, pentru binele tău şi al altora, pentru faima şi gloria care o vor împodobi, şi o asemenea clipă era şi aceasta când trebuia să-l înfruntăm pe sultan şi nu să ne plecăm lui. Cu un asemenea preţ aş fi putut opri oştile otomane pe ţărmurii Dunării, dar n-am făcut-o deoarece am ţinut seama de binele ţării şi nu de binele meu. Îţi spun eu, Movilă, din septembrie anul acesta, Moldova nu va mai fi ce a fost până acum.

— Doamne, norocul este schimbător ca şi omul şi nu se ştie ce poate aduce ziua de mâine.

— Sunt praguri la care o dată ajuns nu te mai poţi întoarce. Aşa şi acum. Oricât am încerca să dăm timpul înapoi, nu vom izbuti niciodată aşa ceva.

Movilă nu dorise acest schimb de vorbe care l-au amărât. Îl necăjea faptul că fostul domn nu s-ar fi gândit nici o clipă că o parte din vină ar fi avut-o şi el în toată această dramă uriaşă care se desfăşurase în vara şi toamna anului 1538. Cu mai multă iscusinţă, primejdia care pândea Moldova putea fi întârziată dacă nu înlăturată pentru totdeauna. Domnul a ascultat numai de îndemnurile inimii lui, n-a ascultat părerea unor sfetnici încercaţi, a căror înţelepciune era cunoscută tuturor; s-a mulţumit numai cu părerea celor pe care-i ridicase el şi care, din linguşire sau din prostie, nu i s-au împotrivit niciodată, pentru a nu-l supăra pe acela de care atârna bunăstarea lor.

Când s-a încredinţat domnul că averile lui sunt la adăpost, şi când a mai aflat că şi Maelat umblă să-i ia cetăţile pe seama lui, aşa cum se străduise s-o facă şi în anii trecuţi, atunci s-a hotărât să trateze cu Martinuzzi şi a fost de acord să închine cetatea regelui în schimbul protecţiei acestuia. Martinuzzi lăsa o garnizoană de lăncieri unguri sub porunca lui Petru, care se bucura în continuare de sprijinul bistriţenilor şi al rodnenilor. Aşa se face că la 17 decembrie meşteri zugravi din Bistriţa veneau la Ciceu şi, în frunte cu zugravul Ieronim, zugrăveau capela cetăţii şi încăperile în care locuia domnul cu ai săi. În aşteptarea unor vremuri mai bune, domnul se pleca, deocamdată, împrejurărilor.

Ion era nelipsit de la masa domnului său, ca unul dintre cei mai apropiaţi sfetnici şi prieteni. Avea timp să cunoască pe îndelete familia acestuia, făcându-şi o părere despre fiecare în parte după felul în care se purtau şi vorbeau. Şi atunci când se socotea lămurit pe deplin în această privinţă, la o cină, din primele zile ale lui ianuarie 1539, în timp ce-şi plimba ochii de la unul la altul, fără nici o noimă, sub privirile sale a ajuns şi chipul Mariei. Ca şi cum ceva dinlăuntru ar fi avertizat-o că este privită, aceasta şi-a ridicat capul şi ochii ei au întâlnit, lumină în lumină, ochii lui Ion. Pleoapele i s-au zbătut speriate, şi-a plecat iarăşi privirile în taler, dar n-a putut să stăpânească zbaterea lăuntrică şi a simţit cum sângele-i năvăleşte-n obraz. S-a supărat pe ea însăşi din pricina acestor întâmplări neprevăzute pe care nu avusese puterea să le stăpânească. Îi era teamă, pe de altă parte, ca acest boier să nu creadă despre ea că este, şi nici ea nu-şi da seama exact ce-ar fi putut fi. Pe măsură ce se gândea mai mult la această întâmplare, lipsită de orice însemnătate în realitate, dar care luase proporţii în sufletul şi mintea ei obsedată de ideea că soarta a fost mai mult decât nedreaptă cu ea, condamnând-o să rămână fată bătrână, cu toate că-şi dorise din adâncul fiinţei să fie femeie şi mamă, se necăjea împotrivă-i din pricina stângăciei în purtarea ei, pentru că nu ştiuse cum să primească această uitătură şi să desluşească dacă avusese vreun înţeles pentru ea, sau era numai o întâmplare. Nu-i venea să creadă că boierul ar fi putut-o privi într-un chip anume, deşi ar fi dorit-o din toată inima, nefiindu-i greu să vadă că Ion Movilă este un bărbat în floarea vârstei, puternic şi frumos. Credinţa arătată de el, în împrejurările grele prin care trecuse familia ei, era de natură să-l ridice şi mai mult în ochii rareşeştilor şi în faţa tuturor oamenilor care mai cred în cinste şi omenie. Dar cum să faci pentru a şti dacă un asemenea om şi-ar fi plecat ochii asupra unei fete ca ea?

Ion şi-a dat seama care este rostul frământării acestei fiice de domn, i-a văzut roşaţa ce-i acoperă obrajii şi nu i-a scăpat amănuntul că această turburare o prinde bine pe Maria. Urâtă nu era, dar ce-i lipsea să fie ispititoare? Timpul care trecuse peste ea o înăcrise, pentru că sufletul ei era gol şi pustiit, iar pustiul dinlăuntru se răsfrângea pe chipul şi trupul ei care-şi pierdeau frăgezimea, strălucirea pe care ţi-o dă numai tinereţea şi mlădierea ce poartă-n ea, uneori în chip inconştient, ispite şi chemări ce duc la împlinirea rostului unei femei pe pământ.

Când s-au dus spre odăile lor ca să se culce, Chiajna s-a apropiat de urechea sorei mai mari şi a întrebat-o cu cea mai mare nevinovăţie:

— De ce-ai roşit la masă, Maria?

Câtă otravă poate să zacă în fetişcana asta! A fost o noapte rea, cu vise chinuitoare. S-a zbuciumat tot timpul, iar în zori, când s-a trezit de-a binelea, îşi făcea socoteală că toată zbaterea ei n-avea nici un rost. Trebuie să se stăpânească şi să lase viaţa să se scurgă pe vechiul făgaş, fără bucurii şi fără mari dureri. Îi rămăsese o strângere de inimă în legătură cu felul în care va trebui să se poarte faţă de Ion Movilă. Era nevoie să se arate în aşa chip, încât boierul să nu ghicească nimic.

Alegerea lui Petru Rareş se dovedise a fi cea mai bună soluţie. Martinuzzi era lacom şi dorea să stoarcă de pretutindeni cât mai mulţi bani spre folosul lui. A pus mâna pe venitul minelor de la Rodna, i-a supus pe bistriţeni, unor mari dări în bani peşin, se grăbise să cuprindă Cetatea de Baltă în nădejdea că averile fostului domn erau ascunse acolo, luându-se după un zvon pe care Rareş însuşi îl făcuse să se răspândească. Craiul Ianăş cerea şi el, printr-un om al său sosit la Ciceu a doua zi de Crăciun, ca Rareş să renunţe la taxele de război pe care le ridica de la saşii din nord-estul Transilvaniei, în schimbul acestei renunţări, regele îi recunoştea fostului domn deplina stăpânire asupra domeniului Ciceiului, cu drepturi pe care le avea oricare mare magnat al regatului. Domnul i-a cerut craiului să-i dea 3000 de oşteni ca să-şi recapete tronul, fiind informat de partizanii săi că domnia lui Ştefan, omul turcilor, îi nemulţumeşte pe toţi supuşii săi.

Zmulgându-i domnului cetăţile, minele de la Rodna, însemna de fapt că i-a luat lui Rareş orice putere în Transilvania, din care pricină craiului Ianăş îi convenea acum ca să rămână în starea la care-l aduseseră oamenii săi. Îi era teamă ca acesta să nu ajungă iarăşi în scaunul Moldovei şi să nu devină o primejdie pentru el personal, datorită prestigiului şi simpatiei de care se bucura Rareş în miazănoapte, acum când îşi făurea planuri mari în legătură cu moştenirea sa. În ciuda înţelegerii din anul trecut dintre el şi Ferdinand, în urma căreia Transilvania i-ar fi revenit craiului de la Viena după moartea lui Ianăş, acesta se răzgândise; între timp o peţise pe fiica craiului Jicmont şi acuma se afla în dârdora pregătirilor de nuntă.

Nici de la craiul Ferdinand nu se aştepta să-l sprijine şi, aflând că Ştefan, domnul Moldovei, trimite soli şi la Ianăş şi la Ferdinand, Rareş şi-a dat seama din cele petrecute până atunci că cei doi crai nu-l vor băga în seamă o vreme şi vor duce tratative cu domnul aflat în scaun pentru a obţine de la acesta mai mult decât avuseseră de la el. Rareş devenise, ca orice pribeag, un obiect de şantaj în mâna celor doi crai. Gândurile sale aveau să fie confirmate de hatmanul Petru Vartic, pe care Ştefan, devenit „Lăcustă” pentru nenorocirea pe care o aduseseră gâzele cu acest nume asupra Moldovei, îl trimisese în solie la Viena ca să încheie o alianţă cu Ferdinand. Printr-un om de taină, Vartic îi aducea la cunoştinţă care este starea sufletească a locuitorilor Moldovei faţă de domnul pus de sultan şi ce planuri îşi făurea acesta.

Toate acestea-l făceau pe Rareş să-şi dea seama că, pentru o vreme, el era osândit să-şi petreacă viaţa la Ciceu, ca un mare boier oarecare. Trebuia să încerce altceva şi în sfaturile pe care le ţinea cu doamna sa, la unele dintre ele fiind chemat şi Ion, s-a ajuns la încheierea, care l-a uluit pe Movilă, că numai sultanul i-ar putea reda scaunul. Laudele pe care vistierul Mateiaş le adusese cândva doamnei erau mai mult decât întemeiate: minte ascuţită şi o mare îndrăzneală izvorâtă dintr-o voinţă de fier.

— Măria ta, s-a pomenit Ion vorbind aproape fără să vrea, mie mi se pare cu mare primejdie ceea ce se pune la cale. Nu te poţi încrede în sultan pentru că niciodată nu i se cunosc gândurile şi e tiran la suflet. Nu a pregetat să-şi ucidă fiul pentru că greşise şi i-a luat capul şi marelui vizir, Ibrahim, ginerele şi cel mai credincios sfetnic al său, deoarece făcuse legături cu craiul Ferdinand pentru încheierea unei păci care să nu fie prea umilitoare pentru neamţ. Într-un om atât de aprig ca Suliman nu poţi avea încredere.

— Ai dreptate Movilă, numai că tu nu cunoşti şi o altă latură a firii sultanului, şi îndeobşte a turcului. El este totdeauna prea bucuros să-l primească pe oricare principe ce i se supune, mai ales când acesta nu vine cu mâna goală.

— Se poate măria ta să fie, şi sunt încredinţat că este aşa, şi-a luat seama Ion, dar sultanul ţi-a luat comorile din cetatea Sucevei, ce altă nevoie de bani ar avea el acum?

— Movilă, s-ar putea să nu aibă nevoie de bani, deşi la o împărăţie mare întotdeauna este nevoie de bani mulţi, dar craiul Ianăş i-a făgăduit 300 000 de galbeni ungureşti ca sultanul să se retragă cu urdia sa în bună pace în sudul Dunării, după ce supusese Moldova, iar craiul n-a avut de unde să-i dea banii. Aşa se face că Suliman este supărat pe Ianăş, iar ce nu poate împlini craiul, pot face eu.

Socoteli pe care Movilă nu le cunoscuse şi care-l uimeau descoperind la domnul său o pătrundere a oamenilor şi a lucrurilor cu mult deasupra celor ştiute de el până în clipa ceea. Avea totuşi o îndoială în legătură cu Ştefan Lăcustă. Nu fusese el pus în scaun de sultan şi nu se bucura de toată încrederea acestuia?

— Lăcustă n-are o vistierie, Movilă, şi unui domn fără vistierie i se clatină jeţul de sub el, oricât de domnesc ar fi acesta.

„Şi ştiind carte sârbească, Elena, doamnă-sa, au scris la împăratul cu mare jalobă şi plângere, poftind ca să să milostivească, să-i iarte”. Scrisoarea era trimisă printr-un sârb, o slugă credincioasă a doamnei, căruia i se arătase că trebuie să meargă cu mare fereală până ajungea în împărăţia turcului, ca să nu cadă acea scrisoare în mâinile craiului Ianăş.

La Ciceu era acum linişte. Lăncierii, lăsaţi de Martinuzzi, plecaseră, garnizoana cetăţii fiind alcătuită din românii satelor care aparţineau cetăţii. Fostul pârcălab, Simion, plecase, undeva într-un sat pe Someş, iar Atanasie trebuise să se refugieze ca simplu călugăr la Putna. Ion izbutise să ia legătură cu fraţii săi, care fugiseră în Polonia, după intrarea lui Suliman sultan în Suceava. Aceştia, însă, izbutiseră în iarna anului 1538-1540 să se întoarcă la ocinele lor din Moldova. În taină, ei îi trimiseseră la Ciceu bani şi o parte din hainele de preţ încât putea acum să se prezinte ca un curtean de vază în straiele-i strălucite, sau să-şi tocmească arme şi cele de trebuinţă la Bistriţa. Pentru unele cheltuieli făcute, Rareş l-a certat straşnic. Era adevărat că nu se mai afla în scaun, dar nu se cuvenea să-l jignească, socotindu-l atât de neajutorat încât să nu-şi poată omeni o slugă căreia îi datora atât de multe.

Se putea mişca în voie, la Bistriţa sau la Rodna, uneori ieşeau la vânătoare prin pădurile din preajma Ciceului în care mişunau sălbăticiunile.

* *

Teama Mariei se dovedise mai mult o închipuire a minţii ei. Boierul se purta ca de obicei, cu bună-cuviinţă, fără să arate că între ei s-a petrecut ceva, cum, de fapt, nici nu se întâmplase. Judecând liniştită lucrurile, îşi da seama că nu fusese vorba decât de o întâmplare, căreia ea-i dăduse un înţeles pe care nu-l avea, înţeles ce dospise şi crescuse nemăsurat în mintea ei. Această constatare stârnea în sufletul ei aceeaşi nelinişte şi nemărginită nemulţumire pe care i-o da sentimentul neîmplinirii ca femeie. Înţelegea că acest boier este un om ca oricare altul, din carne şi oase pe care o femeie nu l-ar fi lăsat nepăsător. Dar pentru asta se cerea să ştii să te porţi ca o femeie şi, deşi îşi pusese în minte să fie mai blândă şi surâzătoare, sau să dea dovadă de oarecare gingăşie atunci când se afla în preajma lui, când apărea Ion, simţea cum îngheaţă şi încremenesc toate gândurile şi pornirile ei fireşti.

Noroc cu acest boier care nu înţelegea, sau se prefăcea că nu înţelege, ce se petrece în sufletul ei, purtându-se mereu egal şi cuviincios.

Să se ducă la mănăstire cum o sfătuise sora ei mai mare?

Să afle mântuirea zbuciumului care-i răvăşea fiinţa prin credinţă? Nu s-ar fi dat în lături şi ar fi primit şi o asemenea dezlegare, dar simţea în străfundul fiinţei sale că niciodată nu se va împăca cu un asemenea gând.

Ieşiseră afară din cetate, copiii alergau prin fineţurile ce crescuseră înalte, iar fetele mai mari se răzleţiseră în căutarea celor mai frumoase flori. Maria simţea cum zvâcneşte inima cu mai multă putere, miresmele îndumnezeiseră întreaga vale, soarele revărsa lumină din belşug, câteva scame de nori, ce păreau suspendate între tăria albastră şi pământ, lunecau agale.

Totul mustea de viaţă; privea năucită această desfăşurare de energii şi i-ar fi venit să ţipe de bucurie şi de fericire dacă soarta ar fi fost numai în foarte mică măsură darnică cu ea.

De fapt, era aşa de puţin ce dorea şi acest puţin ridica între ea şi restul lumii stavila care o împiedica să se împărtăşească din ceea ce firea şi natura ne-a hărăzit tuturor. Era aproape de poalele pădurii când a simţit mişcare şi nu departe de ea a răsărit Movilă. Calul boierului mergea la pas, semn că nu se grăbea, şi când a zărit-o şi-a îmboldit şargul spre ea. Şi-a înclinat capul în chip de bineţe, l-a auzit că vorbeşte, făcând să răsară de sub mustaţa-i neagră cununa albă a dinţilor, i-a răspuns, nici ea nu ştia exact ce, pentru că o asemenea înfruntare venise cu totul pe neaşteptate.

Ion a înţeles tulburarea fetei, a spus ceva şi a râs, iar pe faţa lui era atâta lumină şi bucurie liniştită încât Maria a simţit cum se topeşte tulburarea care pusese stăpânire pe ea.

Privind-o de sus pe această fată de domn, Ion a găsit că nu este chiar aşa de searbădă cum părea de obicei. Vântul făcuse să i se lipească rochia de trup, lăsând să se ghicească picioarele bine zidite, cu pulpa frumos arcuită. Avea sâni nu prea mari, iar faţa îmbujorată de soare şi de vânt nu era deloc urâtă. E adevărat că măsura după care fusese croită era cam mare, dar nu lipsită de un anumit farmec, atunci când da semne că întreaga ei făptură este străbătută de un strop din bucuria vieţii. A descălecat şi i-a cerut îngăduinţa s-o însoţească. Cererea a turburat-o, făcând-o să se aprindă şi mai mult la faţă. Stângăcia ei l-a amuzat pe boier şi acesta s-a uitat de data aceasta în ochii fetei fără sfială. Îndrăzneala lui avea un tâlc, pe care mintea ei a refuzat să-l priceapă, iar când stăruinţa lui de a se face înţeles i-a învins orice îndoială, a simţit cum se pierde şi o cuprinde o uşoară ameţeală. Boierul i-a prins mâna stângă deasupra cotului, ca şi cum ar fi vrut s-o sprijine şi la atingerea acestei mâini, lacrimile au năvălit şuvoi. A încercat să le stăvilească, dar n-a fost în stare. Faţa ei nu arăta suferinţă şi Ion, după ce şi-a făcut ochii roată ca să se ştie la adăpost de orice privire, s-a aplecat şi i-a atins buzele uşor cu gura lui, după care i-a şters faţa ca unui copil. Şi era într-adevăr neajutorată, clipele trăite atunci o sleiseră. S-a depărtat puţin de boier, şi privind împrejurimile a căror frumuseţe i se păreau de basm, s-a simţit pentru prima dată după mulţi ani de îndoieli şi chinuri sufleteşti, că este fericită, că lumea este într-adevăr frumoasă, iar viaţa merită să ţi-o trăieşti. Când şi-a întors faţa spre boier, ochilor acestuia i s-a înfăţişat parcă o altă fiinţă care era cu adevărat plină de farmec. Şi atunci i-a întins gura şi s-a lipit toată de el, să simtă cum trupul ei se înfăşoară pentru prima dată de trupul unui bărbat, iar când i-a simţit tăria braţului care o cuprinsese şi o strângea cu plăcere dar şi cu grijă, Maria s-a lăsat cotropită de acea dulceaţă care nu se poate spune în cuvinte şi pe care numai dragostea ştie să ţi-o picure în trup şi suflet.

Când s-a desprins de Ion, îi era parcă ruşine de îndrăzneala ei, dar clipele acelea pe care le aşteptase de ani de zile ca pe o mare izbăvire, erau prea frumoase şi pentru ele merita să încâlci sfieli şi oprelişti pe care numai sufletul ei le ridica în juru-i ca pavăză aducătoare numai de suferinţe.

* *

Când a sosit scrisoarea lui Rareş la înalta Poartă a fericirii, acolo unde popoarele îşi găsesc alinarea şi beii acestei lumi coroanele lor, marele vizir şi-a prefirat firele rare din barbă cu mâna şi a şoptit îngândurat:

— Acest ghiaur a înnebunit!

Fusese şi el creştin şi îşi ajuta şi acum mama să îngrijească de bisericile din satele acelei părţi a împărăţiei în care se născuse. Nu l-ar fi trădat în nici un chip pe stăpânul său de acum şi nici legea în care fusese crescut, dar nu se putea stăpâni să arate uneori o tăinuită înţelegere pentru oamenii care împărtăşeau credinţa mamei lui. Se gândea acum dacă este bine să arate sau nu o asemenea scrisoare prea strălucitului padişah. Îi era teamă să nu-i turbure liniştea şi să-i stârnească mânia. Rareş căşunase atâtea necazuri împărăţiei încât era peste putinţă ca sultanul să-l privească vreodată cu îngăduinţă. Dacă n-o arăta, iar nebunul de ghiaur reuşea să-i strecoare pe alta cale o altă scrisoare, pica rău marele vizir, aşa că nici el nu ştia ce să facă, dar, până la urmă, şi-a zis că tot mai bine este să i-o arate padişahului.

Înalt prea fericirea sa a ridicat din sprâncene când a auzit despre ce este vorba, dar numai pentru o clipă, a căzut apoi pe gânduri preţ de două-trei clipe, după care a râs, iar râsul sultanului l-a descumpănit pe marele vizir.

— Mi-ar fi plăcut, a grăit sultanul, să-l văd atârnat în căngi deasupra Bosforului şi să văd cum păsările cerului îi sfârtecă trupul cu clonţul, dar un om care dă dovadă de atâta îndrăzneală merită să i se ierte viaţa şi dacă se poate; chiar şi păcatele. Să i se trimită poruncă craiului Ianăş ca să-i dea liberă trecere spre Poarta fericirii. Mărturisesc că nu-mi face plăcere să-l văd pe un asemenea om cum sărută poala caftanului stăpânului lumii.

* *

Era pe-nserate şi vaerul stârnit de clopotele paraclisului cetăţii se topea în aerul limpede care stăruia deasupra văii Ciceului. Ion cugeta, la el, la fata domnului. Stârnise o mare patimă în sufletul Mariei, nici nu era nevoie să i-o mărturisească fata. Se citea mulţumirea pe faţa ei, nimănui din cei ai casei nu-i scăpase schimbarea ce se petrecuse în această fiinţă. Trebuia făcut ceva pentru a nu supăra sau a stârni suferinţi şi mai mari. Fiind vorba de o fată de domn, lucrurile păreau simple: era spre cinstirea neamului său ca os din osul lui Ştefan cel Bătrân să devină o movilească. Odraslele lui ar fi putut năzui, din această pricină, cât mai sus, dar aceste gânduri, care-i veneau mai mult fără voie îl supărau. Nu fata de domn trebuia luată în seamă ci făptura ei, aşa cum o zidise firea. În două rânduri cunoscuse dragostea în cele două chipuri în care aceasta ne poate cuprinde mintea, sufletul şi trupul. De data aceasta nu era vorba de dragoste. Nu putea spune că Maria nu-l atrăgea într-un anume fel, dar îndoiala ce stăruia era în legătură cu ceea ce fata aştepta de la el. Era în stare s-o facă fericită? şi-şi punea o asemenea întrebare pentru că, din păcate, înţelesese drama pe care o trăise această fiinţă şi gândea că merită şi are tot dreptul să fie fericită. Şi dacă din prea multe îndoieli se va îndepărta de ea nu cumva îi va face un rău pe care nimeni n-avea să-l mai acopere? Va fi în stare să se poarte cu ea în aşa chip încât, măcar pentru o vreme, această femeie să se bucure de dragostea ei?

Îi cântărea gesturile, îi măsura din priviri alcătuirea trupului, îi încerca mintea. Zile în şir aceeaşi privighere tăinuită şi aceeaşi luptă cu el însuşi.

Toată lumea este plecată la Bistriţa, pentru cumpărături. Judele Werner îi poftise şi trimisese şi rădvanele potrivite pentru o asemenea călătorie. Mai trebuiau încheiate şi unele socoteli. Ion rămăsese în cetate în chip de pârcălab, iar Maria, cum se întâmpla de obicei în asemenea împrejurări, avea nişte dureri, greu de localizat, dar de nesuferit, deci nu putea părăsi în nici un chip patul. Spre amiază, a cerut să-l vadă pe „pârcălab”, şi când Ion a intrat în odaia fetei, aceasta i-a făcut semn slugii să se ducă.

Era puţin palidă, se vedea frământarea lăuntrică întipărită pe faţa ei. Nu era bolnavă, n-avea nimic, nici o suferinţă nu-i măcina trupul. Numai sufletul îi era pradă unei zbateri al cărui sfârşit l-ar fi dorit din toată inima. Şi-a ridicat ochii spre el, a rugă parcă, şi l-a întrebat:

— Ce ai de gând să faci cu mine?

Era în această întrebare şi tristeţe şi o umbră de nădejde. Ion s-a apropiat de ea şi a vrut să-i cuprindă cu mâinile capul, dar fata s-a ferit.

— Nu înţelegi că aşa nu se mai poate, că este nevoie de o dezlegare într-un fel sau altul?

— Domniţă…

— Nu-mi spune domniţă, pentru că atunci când te-am strâns în braţe şi mi-am aninat braţele de gâtul tău n-am făcut-o ca domniţă.

Ion şi-a dat seama că acele clipe sunt hotărâtoare pentru soarta ei, dar şi pentru el.

— Mi-e teamă, nu pentru mine, ci pentru tine.

— De ce să-ţi fie teamă?

— Dacă nu te pot face fericită? Dacă un alt bărbat, mai tânăr şi mai de neam…

— Nu înţelegi că tu eşti singurul bărbat pe care l-am iubit şi că numai tu mă poţi face fericită? Nu-mi trebuie neam, pentru că şi tu eşti de neam, nu-mi doresc nimic altceva decât să fiu femeia ta.

Hotărârea nestrămutată se simţea din glasul ei, dar ceea ce a topit orice împotrivire a fost această dăruire fără nici o condiţie. Ion s-a apropiat de ea, a cuprins-o în braţe şi a sărutat-o lung, un sărut care să-i dea liniştea sufletească, să o facă să uite de gândurile care-i măcinaseră inima. A simţit cum treptat i se topeşte orice rezistenţă, iar când gura ei a început să-l caute cu lăcomie, trupul ei s-a înfăşurat pe al lui ca o viţă sălbatică. Pieptul i-a tresărit sub mângâierea mâinii şi şi-a lăsat trupul pradă mâinilor lui, puternice şi grijulii. I s-a dăruit cu spaimă amestecată cu bucurie, iar fericirea ei n-a mai cunoscut margini când trupul i-a fost mistuit pentru prima dată de adevărata dragoste.

Când s-au despărţit, l-a privit pe bărbatul pe care îl aşteptase parcă o veşnicie, cu neţărmurită recunoştinţă, îi străluceau ochii de împlinirea care-i desăvârşise sufletul şi trupul. În seara aceea, Ion a bătut la uşa ei, n-a mai ştiut cum e bine să facă şi-atunci a cunoscut iarăşi pentru întâia oară ce-nseamnă să dormi în braţele unei fiinţe pe care-o iubeşti mai mult ca orice pe lume.

Când rădvanele au poposit a doua zi spre seară la cetate, Petru voievod şi-a dat seama că boierului său i s-a întâmplat ceva sau că acesta trebuie să-i mărturisească un lucru de o deosebită importanţă. L-a chemat la el şi după ce s-a aşezat cu greutate în scaun, pentru că rămăsese cu un anume beteşug de când rătăcise prin munţi, Ion Movilă a pus genunchiul la pământ, spre marea mirare a domnului, pentru că nişte veşti bune sau rele nu se spuneau în acest chip, şi-a ridicat privirile spre Rareş şi a cuvântat:

— Măria ta, pentru slujba pe care ţi-am făcut-o cu credinţă, milostiveşte-te de mine şi îngăduie-mi să mă căsătoresc cu Maria, fiica măriei tale.

Mirarea a pus stăpânire pe faţa lui Rareş. Nu ştia dacă trebuia să râdă sau nu. Acest boier nu numai că este credincios, dar nu-şi cunoaşte nici interesul. cât era domn şi avea puterea să împartă bogăţii, bucurie şi durere, nu i-a venit un asemenea gând, şi iată-l acum, când toate sunt de izbelişte, că-i arde de însurătoare. Mare minune şi făptura asta omenească.

— Aşadar, s-a trezit vodă grăind, asta era cu Maria? Parcă simţisem o schimbare la această fiinţă, dar luat cu necazurile mele n-am găsit timp să aflu ce se petrece în sufletul alor mei. Şi asta este dorinţa ta nestrămutată, Movilă?

— Asta, măria ta!

— Şi fata ce zice?

— Să spună ea, măria ta, căci şi de soarta ei este vorba.

Rareş a strigat să vină toată suflarea de faţă. Doamna Elena nu pricepea ce faptă-l făcea pe soţul ei s-o turbure acum, când abia picaţi de pe drum, încă nu izbutiseră să desfacă toate câte fuseseră cumpărate la Bistriţa. Când i-a văzut strânşi pe toţi, Petru voievod a luat-o pe doamnă de mână şi i-a spus:

— Se poate, mărită şi scumpă doamnă, ca şi în cele mai potrivnice împrejurări oamenii să-şi caute fericirea şi împlinirea pentru care au fost meniţi. Maria, apropie-te! Aşa şi această fiică a noastră, slăvită doamnă, a trebuit să cunoască pribegia şi să ajungă între zidurile acestei cetăţi ca să-şi găsească perechea. Movilă, în faţă! Iar acest boier şi-a pus genunchiul în faţa noastră şi ne cere să le încuviinţăm unirea. Ce are de spus doamna mea?

Elena doamna a zâmbit şi a încuviinţat înclinând, iar Maria plângea de fericire pentru îndurarea de care au dat dovadă părinţii ei. Chiajna a şoptit mai mult pentru sine:

— A avut noroc, adormita! Să fi avut numai cu cinci ani mai mult…

* *

În vară, Rareş afla că sultanul i-a dat dezlegare să meargă la Ţarigrad, dar se împotriveşte craiul Ianăş. Au fost trimişi în mare taină oameni la curtea marii împărăţii să se plângă împotriva craiului care-l asupreşte pe fostul domn şi-l ţine-nchis în cetate ca pe un prins de război şi câte necazuri nu-i face. Când nici la a şasea poruncă nu s-a supus craiul, s-a mâniat Suliman sultan şi a trimis hochim împărătesc să-i dea cale liberă domnului, şi deşi craiul nu dorea în nici un chip ca Rareş să urce în scaunul Moldovei, a trebuit să se supună. La Ciceu venea omul lui Ianăş cu scrisorile de liberă trecere îndată după sărbătorile de iarnă, iar în ziua de 25 ianuarie 1540, lăsându-şi doamna şi cuconii în seama ginerelui măriei sale, Rareş pornea pe drumul Ţarigradului, drum semănat cu multe primejdii dar la capătul căruia se afla singura nădejde a fostului domn.