XXII.

Pribegii de la Ciceu şi-au petrecut iarna în cetate ca în primăvară să meargă la Rodna, pentru câteva săptămâni, apoi iar la Ciceu şi din august s-au stabilit la Bistriţa, în locuinţa pe care le-o oferise Werner. Aşteptau, cum era şi firesc, cu încordare ştiri de la Rareş. Acestea au fost bune iar la începutul verii, fostul domn scria din Ţarigrad judelui şi Sfatului cetăţii Bistriţa, amintindu-l în mod special pe „bunul nostru prieten” Thomas Waldorfer. Printre altele se puteau citi şi aceste cuvinte pline de nădejde: „Noi suntem la Constantinopol, bine sănătoşi, slavă Domnului, şi ţinuţi bine şi în cinste de măria sa împăratul şi de viziri; nu ne lipseşte nimic, slavă Domnului. Dacă lucrul (adică recâştigarea domniei) zăboveşte, trebuie să fiu cu răbdare… Nădăjduim în Dumnezeu că vom fi ce am fost, şi mai mult decât atâta”. Doamna Elena avea răbdare, dar lunile se scurgeau şi fostul domn nu reuşise să câştige bunăvoinţa sultanului, ceea ce însemna că şederea lui pe malurile Bosforului nu prea erau cu folos. Abia în ultima lună a anului împrejurările au făcut ca Rareş să se bucure de mila padişahului.

Împrejurările i-au fost prielnice pribeagului şi se poate spune că duşmanii au lucrat în folosul său. Mai întâi, Ianăş craiul a izbutit ca la 53 de ani să aibă un fiu, ceea ce anula înţelegerea avută cu Ferdinand, fapt care-l face pe acesta din urmă să-şi trimită trupele pentru a ataca şi cuceri cetăţile din Ungaria de Sus şi chiar Pesta. Momentul părea potrivit deoarece Maelat şi Balaşa trecuseră de partea craiului din Viena, iar Ianăş se prăpădea la Sebeşul Săsesc la 22 iulie. Unul dintre cei mai de seamă adversari ai lui Rareş trecea în lumea celor drepţi fără să fi avut prilejul să infirme acuzaţiile pe care fostul domn i le aducea în faţa sultanului.

Tulburările din Transilvania, ofensiva pornită de oştile imperiale în Ungaria de Sus l-a determinat pe Sultan să hotărască strângerea oştilor ca să-i respingă pe imperiali şi să câştige Transilvania.

În Moldova, gineri şi nepoţi de-ai lui Cosma Şarpe Gănescu şi Luca Arbure, „acei lei sălbatici şi lupi încruntaţi” s-au ridicat împotriva domnului care-i miluise şi-i primise la curtea lui şi l-au ucis în miez de noapte la Suceava, în foişorul cetăţii. Tot ei au pornit cu război împotriva sultanului şi, Suliman, ca să nu-i fie stânjenite mişcările în Ungaria, l-a numit pe Rareş domn.

La sfârşitul lunii ianuarie 1541, Petru voievod intra în ţară numai cu două sute de oameni „şi nu era nimeni să-i stea împotrivă”. Într-o scrisoare a unui străin alcătuită în acele zile, se spune că „poporul din Moldova s-a bucurat de reîntoarcerea lui Petru, deoarece îl apăra de nedreptăţile boierilor”, precizând că: „Mulţimea oamenilor de tot felul a trecut de partea sa şi i-a dat pe mână pe primii sfetnici şi pe dregători, care au fost puşi în lanţuri”.

Mihul, Trotuşan, Crasnăş vistier şi Cozma al doilea logofăt, au fost daţi pe mâna călăului care „cu grele munci i-au muncit, mai apoi le-au tăiat şi capetele”.

Prima grijă a domnului a fost să-şi aducă familia de la Bistriţa şi, în luna mai, ieşea în întâmpinarea alor săi cu mare alai în apropierea cetăţii de scaun a Sucevei şi „acolo multă bucurie şi veselie era la adunarea lor” după câte suferiseră în pribegie.

În vară, sultanul a pornit asupra Budei pe care a transformat-o în paşalâc, socotind că pruncul nevârstnic al craiului Ianăş nu poate să stea împotriva atâtor vrăjmăşii. Intrând şi Rareş în Transilvania, cu gândul să-şi recapete cetăţile, l-au prins cu vicleşugul pe duşmanul său Maelat pe care l-a trimis, împăratului plocon la Ţarigrad.

Peste un an, când Ferdinand şi fratele său împăratul au strâns oaste ca să recucerească Buda, Rareş a făgăduit în mare taină să intre cu 40 000 de oameni în Transilvania, iar lui Ioachim de Brandenburg, cel care conducea oştile imperiale i-a dat cu împrumut 100 000 de galbeni, bani peşin, şi 200 000 câştigaţi din vânzarea a 60 000 capete de vite în Polonia.

Ion s-a bucurat de mare trecere în cea de a doua domnie a lui Rareş. Sfetnic şi slujitor de încredere, el i-a ţinut locul lui Mateiaş, fostul vistier, făcut acum mare logofăt. Ca să-l scoată pe Maelat din cetatea Făgăraşului, l-a trimis zălog pe Mateiaş şi boierul avea să stea acolo mulţi ani până a izbutit să fugă în Ţara Românească, de unde s-a întors la domnul său.

După isprava din 1542, Rareş n-a mai încercat nimic de ispravă, înţelegând că domnii dimprejurul lui nu au nici puterea şi nici inima nu-i prea îndeamnă ca să se ridice asupra puterii otomane. Iar pentru a nu stârni bănuieli sau mânia sultanului, în luna lui mai, în cincisprezece zile, l-a pornit pe feciorul său mai mare, pe Iliaş, la Ţarigrad drept chezăşie a credinţei sale. Aşa încât ultimii ani din viaţă i-a petrecut domnul în pace şi, cum spune Ureche cronicarul de „nemică de alta nu-i era grijă, numai cu toată casa sa a petrece în ospeţe şi în dezmierdăciune”. A împodobit lăcaşurile ridicate de el sau de înaintaşii săi, cu zugrăveli care aveau să ducă faima artistică a Moldovei peste secole şi peste hotare şi să întărească credinţa locuitorilor acestei ţări în rostul şi dreptul lor de a fi ei înşişi. În anul în care Iliaş pleca la Ţarigrad, doamna Elena da naştere unui al patrulea copil, pe numele de Constantin, în amintirea împăratului cel Mare, adeverind spusele cronicarului despre bucuria şi dezmierdăciunile în care a trăit domnul şi doamna lui după ce au îndurat atâtea necazuri.

Ion făcea parte acum din familia domnească şi se afla mereu în preajma voievodului. Maria se bucura pentru norocul pe care l-a avut, iar bucuria ei era umbrită doar de faptul că nu-şi putea ţine soţul în preajmă şi numai pentru ea. Înflorise parcă şi ceea ce părea greoi, mai înainte, în alcătuirea ei, se îmbina acum plăcut, bucuria lăuntrică răsfrângându-se asupra chipului şi trupului său. Mişcările îi erau mai mlădioase, uitătura era plină de înţelesuri. Numai măria sa era un pic nemulţumit văzând că doi tineri nu erau în stare să aducă pe lume o a treia fiinţă, aşa cum o făcuse el la bătrâneţe. I-o spusese numai fetei, iar Maria, în timp ce-şi mângâia bărbatul ei pe care-l vedea frumos şi puternic, înţelept şi cumpătat, mărturisea printre sărutări mărunte nedumerirea tatălui şi, aproape râzând, îşi arăta fericirea că n-a făcut încă un copii care să-i turbure bucuria de a iubi în tihnă. O stare sufletească pe care Ion o înţelegea mai puţin, dar femeia lui, amintindu-i că timp pentru aşa ceva aveau încă destul, iar tinereţea lor mai număra puţini ani, se ferea să-i arate că nu era vina ei că el n-avusese până atunci un copil şi nici nu vroia să-şi umbrească fericirea gândindu-se la anii pe care el i-a trăit din plin, iubind şi fiind iubit. Dacă bărbatul ei n-ar fi fost încolţit de atâtea treburi, l-ar fi copleşit cu dragostea ei, îşi ura anii de tinereţe, ani de chinuri şi de îndoieli, era în ea o îndârjire în a recâştiga măcar o parte din timpul irosit zadarnic, îşi da seama abia acum că ea fusese plămădită anume pentru dragoste, moştenea în sângele ei patima neamului, aceeaşi patimă care-l împinsese pe bunicul ei să-şi sădească sămânţa în toată Moldova, faptă pentru care, socotea în sinea ei fără să se ruşineze, merita să fie numit cel Mare. Acelaşi sânge îl împingea şi pe tătâne-său să ia nevastă după nevastă şi să rodească aproape an de an, în ciuda bătrâneţilor. Vor face şi copii, să nu-i fie lui teamă, numai o întâmplare norocoasă amâna acest soroc, să se bucure deci de răgazul pe oare firea li-l îngăduia.

Iar acest răgaz a durat până în al şaselea an de când se căsătoriseră. Era anul în care Mateiaş reuşise să ajungă în ţară primindu-şi logofeţia, iar Ion era numit mare vistier. Văscan rămânea vornic al ţinutului Dorohoi, în timp ce Gavrilă, fratele mai mic ajungea pârcălab la Hotin. Rareori se văzuse în sfatul Moldovei doi fraţi!

S-a bucurat măria sa când a aflat că va avea un nepot şi a trăit şi bucuria să vadă că este vorba de un băiat, căruia i-au pus numele Gheorghe, numele luptătorului al cărui chip se afla brodat cu sârmă de aur şi de argint pe steagul ţârii.

Nu l-a născut bine pe primul copil că Maria a rămas grea cu al doilea. Numai că Petru voievod nu l-a mai apucat şi pe acesta căci, aşa cum scrie la cronică, „fiind bătrân de zile şi căzând în boală grea, au plătit datoria sa, ce au fost dator lumii şi s-au săvârşit septembrie 2, vineri, la miazănoapte (1546) şi cu cinste l-au îngropat în mănăstire în Pobrata ce iaste făcută de dânsul, cu multă jale şi plângere, ca după un părinte al său…”

Au fost repeziţi olăcari la Ţarigrad ca să ducă vestea la Poartă şi să-l cheme pe Iliaş în scaunul ţării, pe care-l doreau toţi boierii. Şi nu putea fi altfel, căci toţi marii dregători fuseseră cu credinţă nestrămutată faţă de Petru voievod. Vornicul Efrem Hurul şi fratele său, pârcălabul Danciu, şi Petru Vartic hatmanul, Movileştii, Borcea şi Sturza, pârcălabi ridicaţi din rândurile boierimii mărunte, ca şi postelnicul Harbor şi Neagoe stolnic.

Şi mai era dorinţa şi voinţa, aproape de bărbat, a doamnei Elena care dorea să-şi vadă feciorii urcaţi în scaunul părintesc.

S-au bucurat cu toţii şi l-au primit cu dragoste, cu toate că era aproape un copil. S-a bucurat şi Ion cu Maria cărora li se năştea la puţine luni după aceea cel de-al doilea fecior căruia i-au dat numele de Teodor.

Bucuria tuturor a scăzut însă treptat când au înţeles care sunt apucăturile noului domn. În cei patru ani pe care i-a petrecut la curtea sultanului, copilul a căpătat deprinderi cu care ai noştri nu erau învăţaţi şi al căror rost nu-l înţelegeau în nici un chip. Pentru a-l atrage la o nouă lege şi ca să-l facă să se lepede de cea veche, cei care i-au supravegheat creşterea au dat dovadă de mare iscusinţă. L-au înconjurat cu fast, i-au cultivat gustul pentru muzică şi dansul oriental, în jurul său au fost aduşi tineri frumoşi, pielea trupului său s-a obişnuit cu moliciunea mătăsii sau a altor stofe scumpe, viaţa se deschidea în faţa tânărului prinţ ca o grădină a plăcerilor, din care se putea înfrupta pe ales, dacă izbutea să ajungă la mărire şi putere, iar amândouă se puteau obţine dacă trecea la legea islamului. Preoţii noii religii erau nişte înţelepţi, lucrau cu tact şi fără nici o grabă atunci când îi arătau superioritatea acesteia faţă de celelalte. O făceau cu o anumită detaşare ca şi cum menirea lor era numai aceea de a deschide nişte căi, pe care te puteai angaja numai dacă vroiai şi în cunoştinţă de cauză, spre deosebire de călugării noştri, pătimaşi, ale căror argumente erau încărcate de ameninţări grave: iad, pucioasă, flăcări, chinuri neînchipuite, iar răsplata, dacă erai demn de ea, ţi se oferea sub formă de lumină, lapte, miere şi cântări. Altfel stăteau lucrurile dincolo: nici un efort în a demonstra existenţa unei puteri unice şi zâmbetul superior fată de cazna celorlalţi de a arăta că trei fac unul. Iar la capătul drumului desfătări pe care lumea de pe pământ nu ţi le putea oferi şi femei superbe, croite de Cel de Sus anume pentru a-i ferici veşnic pe credincioşii săi.

Tinerii din preajmă l-au îmbiat cu dezmierdări pe care, la început, nu le-a înţeles, dar, treptat, a prins gustul unor plăceri despre care nu auzise, dar pe care Allah, în prea marea lui dragoste faţă de oameni, le îngăduia. Când a crescut ceva mai măricel, fete tinere şi frumoase, cu o îmbrăcăminte străvezie, care mai mult scotea în evidenţă decât ascundea, l-au slujit ca nişte roabe supuse şi fericite că se află în preajma lui, i-au încântat auzul cu cântece languroase, iar trupurile lor s-au unduit în mişcări care stârneau simţurile, îmbiindu-l şi învăţându-l meşteşugul dragostei, ele fiind hărăzite numai pentru această bucurie trupească din care se înfruptau doar atunci când vroia stăpânul, fără supărare şi fără nici o umbră de invidie.

Când a lăsat Ţarigradul pentru scaunul Moldovei, Iliaş nu s-a putut despărţi de soţii săi cei tineri şi înţelepţi şi nici de roabele care ştiau să facă din trupurile lor grădini pline de mirezme. Doamna Elena a căutat să-l rupă pe fiul său de asemenea apucături spurcate. Strădaniile mamei, oricât de iscusite au fost, s-au dovedit zadarnice. Ziua şi noaptea suferea în preajma lui numai pe aceşti soţi cu care venise de la Ţarigrad spre marea supărare a dregătorilor pe care tânărul domn nici nu-i băga în seamă. În loc să grijească de trebile ţării şi ale domniei, Iliaş îşi vedea de petrecerile sale, privindu-i cu vădită desconsiderare pe oamenii care se străduiau să-l slujească cu credinţă spre binele lui şi al tuturor. Unii dintre marii au început să murmure şi cea mai mare nemulţumire o arăta hatmanul Petru Vartic. Om dintr-o bucată, acesta nu s-a sfiit să-şi bată joc de apucăturile dosnice ale lui Iliaş şi să-şi arate scârba şi mânia în faţa mai multor boieri.

— Ne-au amăgit pe toţi! a strigat Vartic. Geaba se arată pe dinafară pom înflorit, căci pe dinlăuntru e ca un lac împuţit. S-au depărtat de credinţa străbunilor, umblă acum după legea mahmetenească numai de dragul preacurvirii cu turcoaicele ce le-a cărat până aice, de parcă s-a stins sămânţa muierilor din Moldova.

Unii, cei mai mulţi, au fost de partea lui Vartic, dar au fost şi ticăloşi care i-au şoptit la ureche lui Iliaş, cum îl batjocoreşte hatmanul.

Iliaş s-a mâniat cumplit la auzul acestor bârfeli şi pe învăţătura căpătată la Ţarigrad, unde supusul trebuie să stea cu grumazul pururea plecat faţă de stăpân, fiind rob acestuia, a poruncit să i se taie capul hatmanului şi celor ce-au fost de faţă când a spus acele vorbe pline de îndrăzneală, inclusiv celor care veniseră să-l pârască pe Vartic. Nimeni nu trebuia să-i poarte lui de grijă ce face cu faţa sau cu spatele, iar cei care au îndrăznit să se gândească la aşa ceva, să plătească cu capetele. Şi în sâmbăta de după Paşti din al doilea an al domniei sale, i s-a tăiat capul hatmanului în târg la Huşi, iar trupul lui a fost astrucat în ctitoria lui Rareş de la Pobrata, ca să veşnicească alături de stăpânul pe care-l slujise cu dreptate şi credinţă.

Această faptă tirănească i-a turburat pe boieri, pe care cu greu i-a putut linişti Elena doamna şi Ion Movilă, cumnatul acestui tânăr zlobiv. Şi nu erau numai boierii nemulţumiţi, dar şi ţara începuse să murmure socotindu-l vinovat pentru toate nenorocirile ce se abătuseră în anii domniei acestui călcător de credinţă. Din pricina lui, ziceau oamenii şi-a întors şi Dumnezeu faţa de la noi şi a lăsat atâta certare, că şi copacii şi pomii şi viile secaseră de geruri mari.

Toate au fost răbdate până când lăcomia lui care nu mai cunoştea margini, l-a îndemnat să-i pună la bir pe boieri şi mănăstiri. Mulţi dintre cei mari au pribegit care încotro, unii îndrăznind să meargă chiar la Ţarigrad şi să se plângă împotrivă-i, că risipeşte ţara.

Ion s-a dus la doamna Elena şi i-a arătat că nemulţumirea tuturor este mare şi trebuie făcut ceva pentru a înlătura primejdiile ce se pot ivi în calea domniei. Până la acea dată, cel mai mare dintre Movileşti izbutise să se înţeleagă binişor cu o soacră ce nu-i era de fapt soacră, şi nădăjduia că va găsi înţelegere la ea, aşa cum o găsise şi până atunci. Când însă Elena Brancovici a auzit că supuşii lui Iliaş se pot ridica împotriva acestuia, abia atunci Ion a cunoscut o altă latură a sufletului acestei femei. S-a schimbat la faţă şi de mânie cu greu îi ieşeau cuvintele din gură. Nici glasul nu mai era cel obişnuit, iar ochii îi scăpărau de ură. Păcatele feciorului ei i se păreau mai mici decât vina celor care îndrăzneau să se ridice împotriva domnului. Se va arăta nemiloasă, fără să ţină seama de rang, de dregătorie. Iar dacă chiar Macarie, episcopul Romanului, este nemulţumit, atunci să se ducă la mănăstire şi locul lui să fie luat de Mitrofan, faţă bisericească ce se arată supusă şi nu vede nimic rău în faptele feciorului ei.

— Mărită doamnă, i-a spus Ion, veţi schimba unul sau doi dregători, cei mai mulţi vor rămâne la locul lor, dar nu uitaţi că atunci când se va ivi prilejul, toţi îl vor părăsi şi nu este vorba numai de câţiva mari boieri, ci de toţi oamenii care au ceva de spus în ţara asta.

— Vrei să spui că te vei ridica şi tu împotriva noastră?

— Nu împotriva voastră doamnă, ci a unui singur om şi nu eu mă voi ridica, ci alţii. Pribegii din Lehia pândesc, alţii li s-au adăugat după uciderea lui Vartic.

— Şi ce-ai dori să facem?

— Eu nu doresc nimic pentru mine, dar ţara vrea să ştie că la cârmă se află un om vrednic şi credincios, nu un păgân.

Nu s-au înţeles şi Ion şi-a dat seama că Elena Brancovici iubeşte puterea mai mult decât credinţa şi că fiului ei i se poate ierta orice, numai pentru că era domn. Socoteală proastă, gândea Ion, dacă se avea în vedere firea boierilor noştri, dornici de schimbări şi când trebuia şi când nu.

Mama a încercat şi ea la rândul său să-şi sfătuiască fiul, dar Iliaş nu a arătat că înţelege, sau că ar fi împotrivă. S-a închis în el şi mama lui l-a lăsat în pace. L-a supărat atâta nesupunere şi a crescut scârba lui împotriva unor supuşi pe care-i socotea nevrednici să-i fie robi. Sufletul lui a tânjit după liniştea şi desfătările despre care-i vorbiseră învăţătorii săi din Ţarigrad şi, sfătuindu-se cu prietenii săi turci, a ajuns la încheierea că nu te poţi bucura în tihnă de toate plăcerile pe care ţi le oferă lumea, decât sub ocrotirea unui stăpân în faţa căruia nici un supus nu îndrăzneşte să ridice capul. Un asemenea stăpân era sultanul şi lui i-au fost trimise scrisori tainice, prin care Iliaş făgăduia „că doreşte şi cinsteşte şi îmbrăţişează legea lui Mahmet”.

Sultanul i-a poruncit să vină la Poarta fericirii, dar călătoria nu se putea face atât de uşor pe cât crezuse domnul.

S-a mâniat şi a bătut din picior când Ion Movilă s-a dus la el, cu ştiinţa doamnei Elena, ca să-i înfăţişeze câte primejdii va întâmpina. Boierul şi cumnatul nu s-a descumpănit.

— Dacă e să pleci, i-a spus Ion, fă-o, măria ta, dar cu grijă.

— Cine crezi tu că-mi va sta împotrivă?

— Toată ţara, măria ta.

— Sunt stăpân şi fac ce-mi pofteşte inima!

— Eşti stăpân cât te vrea ţara, măria ta, şi ţara doreşte acum unele lucruri.

— Ce vrei să spui? şi tânărul s-a învineţit.

— Că nu vrea să te scape, doamne, pentru câte ai făcut.

— Îndrăznesc mişeii?

— O vor face, măria ta.

— Am să-i pun în lanţuri…

— Nu poţi pune o ţară în lanţuri şi măria ta nici nu are cu cine face o ispravă atât de mare. Tovarăşii şi sfetnicii pe care-i ai sunt prea subţiri pentru o treabă atât de anevoioasă. Aşa că, zic eu, vezi ce se poate face pentru a scăpa cu faţa curată.

Mânia i-a fost mulcomită uşor. Ceea ce-i trebuia ca să huzurească erau banii şi atunci slugile domneşti au fost trimise să adune birul. Temei pentru o asemenea treabă erau cheltuielile de drum şi mai mult decât atâta, ca să curme orice bănuială, i-a chemat pe cei mai de seamă dregători şi punând mâna pe cruce s-a jurat şi a spus:

— Iubesc şi cred în legea creştinească, dar mă duc la împărat să uşurez şi să scad haraciul ţării şi al săracilor şi nu, cum spun oamenii, că merg pentru turcire, iar cine face astfel de vorbe împotriva mea, va fi pedepsit cu capul”.

Aflând ţara că domnul vrea să plece la Ţarigrad, a alergat călărimea la Huşi, unde se afla curtea şi când s-a pornit spre Dunăre, mergea domnul cu marii dregători şi cu câţiva lefegii în jurul său, iar ţara pe de lături. Temându-se să nu fie oprit i-a rugat şi i-a îndemnat pe dregători să le spună tuturor că el se va întoarce, iar drumul pe care-l face este în folosul tuturor. Şi aşa a mers cu mare teamă până la Galaţi şi numai când s-a văzut dincolo de apă a răsuflat liniştit.

A fost aşteptat o vreme, după făgăduiala lui, dar au venit olăcari de la Ţarigrad, trimişi de boierii aflaţi acolo cum că Iliaş s-a turcit căpătând numele de Mahmet precum şi sangeacatul Silistrei.

Atunci boierii şi ţara l-au ales pe celălalt fiu al lui Rareş, pe Ştefan, doamna Elena depunând mari stăruinţe pentru odrasla ei.

Începutul domniei l-a găsit pe Ion la curte; nu se arătase nici mulţumit, dar nici nemulţumit de noua alegere. Îl scârbiseră peste măsură faptele lui Iliaş. Petrecuse o vreme alături de Petru Rareş şi cunoscuse înverşunarea fostului domn împotriva otomanilor şi tot zbuciumul şi strădaniile de a scăpa ţara de sub stăpânirea străină. Şi iată că fiul unui asemenea om se turcise, semn rău pentru soarta ţării dar şi a locuitorilor ei şi mai ales a boierilor. Omul de rând ar fi putut să-şi păstreze credinţa, atunci când turcul s-ar fi făcut stăpân la Suceava, dar, ei, boierii, nu aveau de ales. Ca să-şi păstreze moşiile trebuiau să se turcească, altfel sultanul le-ar fi dăruit pământurile şi satele oamenilor săi, timarioţilor.

La ce se putea aştepta de la cestălalt fiu ai lui Rareş? De cum s-a urcat în scaun a încercat să-mpace feţele bisericeşti, nedreptăţindu-i pe toţi cei care nu erau de legea noastră. Iată-l asuprindu-i pe armeni, iar pe alţi eretici silindu-i să se întoarcă la pravoslăvie, faptă ce nu se mai petrecuse până atunci în Moldova, fiecare fiind lăsat în pace să-şi păzească legea.

Puterea i-a luat minţile şi da semne că nu va fi uşor nici pentru ţară, nici pentru boieri cu un asemenea domn. Se vădeşte a fi, ca şi frăţâne-său, cum spune preasfinţitul Macarie, copac frumos pe dinafară, dar putred pe dinlăuntru. Semne rele arătase de mic. Era un copil mereu pus pe harţă. Nu-l mulţumea nimic. Când a mai crescut şi a înţeles că domnia va fi a lui Iliaş, nimeni nu s-a mai putut apropia de el. Gândul că nu va domni îl chinuia. Iliaş era numai cu un an mai mare, deci nici o nădejde să urce în scaunul domnesc. Când a înţeles acest lucru şi-a urât fratele şi nu se sfiia atunci când închipuia prilejuri peste prilejuri în care Iliaş şi-ar fi putut pierde viaţa ca domnia să-i revină. O vânătoare, un război, o boleşniţă sau un strop de venin strecurat în băutură l-ar fi scăpat de un frate pe care nu-l putea suferi. Când s-a vădit că Iliaş îşi petrece cea mai mare vreme cu soţii săi turci şi cu ţiitoarele aduse de la Ţarigrad, pieirea acestuia era o faptă care ar fi scăpat ţara de o mare nenorocire. Îi era teamă să mărturisească cuiva gândurile sale, fiindu-i frică de Iliaş, care, după moda turcească, l-ar fi putut sugruma oricând pe un frate nemulţumit. Se simţea la curte ca într-o închisoare, se ferea de cei care încercau să aducă vorba despre pasiunile nefireşti ale fratelui său, de teamă să nu fie acuzat de hiclenie. Se arăta cât mai puţin, pentru a nu da prilej clevetitorilor. Nu vroia să stârnească în nici un chip mânia fratelui său. Ajuns domn. Ştefan şi-a arătat în scurtă vreme adevărata lui faţă. Simţindu-se stăpân, a dat frâu liber patimilor care zăcuseră în el. Moştenise de la înaintaşi o înclinare deosebită spre partea femeiască şi dacă până a ajunge domn se străduise să înăbuşe această pornire, acum nu se mai ruşina de nimeni. Şi n-ar fi fost vreo mare nenorocire dacă şi-ar fi împlinit poftele cu un anume fel de muieri, care se aflau, slavă domnului, destule în ţara Moldovei. Le-ar fi mulţumit pe cele doritoare să împartă aşternutul domnesc, ar fi fost lăudat pentru bărbăţia lui, dar Ştefan nu cunoştea nici o oprelişte, nici o ruşine.

La întâiul ospăţ la care au fost chemaţi şi dregătorii cei mari cu nevestele lor, după ce s-a înfruptat cu hărnicie şi a golit mai multe ulcele cu vin, când s-a pornit danţul s-a văzut din felul cum o priveşte, cum se învârte în jurul ei, că-i place Nastea, nevasta lui Dragotă, al doilea postelnic. Pe Dragotă părea că se prăbuşise cerul, dar nu îndrăznea să-şi arate mânia.

Pe la miezul nopţii, mai mult cu silă, dacă împotrivirea Nastei o fi fost atât de înverşunată cum părea, a împins-o spre iatacul domnesc. Dragotă a vrut să plece, dar câţiva dregători l-au sfătuit să rămână, şi din clipa aceea cel de-al doilea postelnic a început să toarne oală după oală pană s-a prăbuşit sub masă.

Nu l-a văzut nici pe domn nici pe Nastea, nu-l mai interesa nimic, în mintea lui tulburată de aburul vinului nu mesteca decât un singur gând: cum să se răzbune. O asemenea ruşine, în văzul lumii, nu mai păţise nici un boier mare, iar Dragotă n-a fost primul.

O asemenea faptă l-a scârbit pe Ion şi a doua zi. a stat de vorbă cu doamna Elena-Ecaterina Brancovici. Purtarea domnului putea stârni nemulţumirea boierilor.

— Pentru o femeie? i-a răspuns doamna şi Ion şi-a dat seama că în loc de înţelegere găseşte împotrivire. Ochii doamnei aveau sclipiri de ură, iar buzele i se strânseseră de mânie.

Cu ce drept, i-a mai spus doamna, vii să-mi dai sfaturi şi de ce fapta poate necugetata, a unui tânăr să producă nemulţumiri aşa de mari?

Îl privea ţinta în ochi, provocatoare, ca o jivină gata să se arunce asupra prăzii.

— Am crezut, i-a răspuns Ion, că este bine să stau de vorbă cu măria ta, ca răul să nu se întindă. Şi încă ceva, măria ta, nevestele noastre nu sunt târfele domnului.

— Aha, care va să zică eşti de partea lor?

— Eu am zis că sunt de partea noastră, dar n-am nici un drept să mă socotesc aşa, după cele spuse de măria ta.

Turbulenţa Găneştilor şi Arbureştilor nu-i plăcuse lui Ion, nu din pricină că ajunsese să facă parte, oarecum, din familia domnească. În tinereţe nu ştiuse de partea cui să fie, judecata îi fusese influenţată de sentimentele lui, iar soarta făcuse ca totul să se vălmăşească, în aşa fel încât cu greu ar fi putut alege binele de rău, şi strâmbul de drept. Ca mare boier care doreşte cât mai multă putere şi cât mai multe libertăţi faţă de domn, îl judecase pe Ştefăniţă şi chiar şi pe Rareş cu un ochi foarte sever. Dregătoriile pe care le împlinise i-au îngăduit să cunoască mai bine rosturile domniei, legile şi obiceiurile ţării, felul legăturilor dintre domn şi supuşii săi. În ciuda descendenţei dintr-o mare casă boierească şi a prejudecăţilor moştenite, înţelegea că dreptatea fusese de partea lui Ştefăniţă care se dovedise a fi un domn priceput şi înţelept. Dacă ar fi trăit, multe foloase ar fi avut ţara. Recunoştea toate aceste adevăruri, iar amintirile lui din tinereţe cernute de scurgerea anilor care le îndepărta învăluindu-le într-o lumină plăcută, de basm, de parcă cele trăite nu s-ar fi petrecut aievea, nu-i mai stânjeneau judecata, simţea numai un fior pe care ţi-l dă această depărtare care înseamnă de fapt trecerea noastră mult prea repede prin această lume. Acum însă, nevrednicii fii ai socrului său duceau ţara de râpă. Turcitul ar fi vrut să-şi întindă puterea şi asupra Moldovei, iar cestălalt, în loc să privegheze asupra ţării ca s-o scape de primejdiile ce o ameninţau, îi învrăjbea pe cei mari împotrivă-i. Ca să-l împiedice pe Iliaş-Mahmet să-i ia scaunul, l-a cumpărat pe ceauşul turc şi a mărit darea ţării faţă de Poartă cu încă cinci mii de galbeni. Boierii murmurau, şi unii, cu mare fereală, şi-au strâns partea de avere pe care puteau s-o poarte cu ei şi au fugit la leşi, unde se afla pribeag Petre stolnicul, feciorul lui Bogdan cel Orb. Ion Moţoc care nu mai avea nici o dregătorie, îl căutase în mare taină ca să se sfătuiască cum este bine să facă. Mai toţi dregătorii din vremea lui Rareş, pe care-i moştenise Iliaş, şi apoi Ştefan, căutau să scape de ruşine, iar Dragotă îi stârnise pe mulţi să-l părăsească pe un curvar care nu mai deosebeşte cinstea de ruşine.

— Şi-apoi, spunea Moţoc, e vorba şi de soarta bietei ţări, a cărei grijă n-o poate avea un asemenea domn.

— Crezi că de asta s-au ridicat boierii împotriva lui?

— Cum să nu cred?

— Ascultă Moţoc, să nu umblăm cu vorbe goale. Multora nu le-a păsat de ţară, ci de altceva, ştii bine acest lucru.

— Este adevărat că oamenii s-au gândit mai mult la ei, şi nu se poate altfel. Gândeşte-te că nu-i vine bine nimănui ca fecioara sau nevasta lui să fie purtată cu sila de slugile domneşti în crivatul lui Ştefan şi nici să-şi bată joc de el într-alt chip.

— Adică să nu-i dea în lături de la ceea ce ei cred că li se cuvine.

— E şi firesc. În jurul lui roiesc numai netrebnici şi cinstea o au ei şi nu cei care sunt vrednici.

— Şi ce crezi că-i bine să facem?

— Pentru asta am venit să te-ntreb pe domnia ta. Ion a zâmbit. Politeţa lui Moţoc însemna multe. Ce putea să-i spună? Să-l îndemne împotriva domnului, să se ridice şi el? A rămas să se mai vadă şi să se sfătuiască în scurtă vreme.

Ion i-a chemat pe fraţii săi. Vroia să ştie ce gânduri au şi ei. Văscan era îngrijorat şi era de părere că boierii au dreptate. Gavrilă, însă, fusese chemat de la Hotin, unde era pârcălab şi doamna Elena cu Ştefan i-au arătat că l-ar fi dorit în preajma lor, în cea mai mare dregătorie. Chiar în ziua aceea se înfăţişase domnului.

— Mai bine o dregătorie mai mică dată de un domn puternic, decât o mare dregătorie care vine de la unul slab, a încercat să-l lămurească Ion.

— Ştiu eu, a răspuns Gavrilă zâmbind, dacă ai dreptate? Ştiu că eşti mai vârstnic şi nimeni nu se poate îndoi de înţelepciunea ta, dar ceva mă îndeamnă să nu-ţi dau ascultare.

— Setea de mărire este de cele mai multe ori pândită numai de primejdii.

— S-ar putea să ai dreptate, dar nu uita că domnul şi-a întărit scaunul cumpărându-l pe turc.

— L-a cumpărat pe sultan, dar nu uita că în Lehia…

— Să nu-mi vorbeşti de leşi şi de pribegii de acolo. Ştii bine că leşii n-au fost în stare şi nici nu sunt ca să clintească din scaunul său pe un domn al Moldovei. N-a trimis Ştefan solie ca să ne ajute în cazul în care Iliaş ar veni cu noii săi supuşi asupra Moldovei? Şi ce-au răspuns leşii? Că ar fi în folosul celor două ţări ca să facă şi să dreagă, vorbărie goală, şi nu i-ar fi fost greu nici unui om de rând să vadă că în afara acestor vorbe frumoase nu pot face nimic. Şi acum când domnul este întărit în scaunul său de sultan crezi că leşii vor îndrăzni să facă ceea ce n-au îndrăznit până acum?

— Gavrilă, nimeni nu te îndeamnă să iei o hotărâre împotriva credinţei tale. Noi ca fraţi trebuie, suntem datori să ne sfătuim. Fiecare va face cum crede că este mai potrivit. M-aş fi bucurat ca noi să fim toţi trei la un loc şi la bine şi la rău. Faci cum crezi, dar să nu uiţi că niciodată boierii n-au fost mai uniţi şi mai hotărâţi ca acuma.

— Ştiu ce vrei să-mi spui, dar nici voi să nu uitaţi cum au pierit boierii cei mai mari sub Ştefăniţă. Tu, bădie, erai mare şi ai cunoscut cu de-amănuntul ce-a fost atunci şi nici n-ai să poţi să-mi arăţi o dată în care boierii l-au biruit pe domn. Eu zic că ar fi bine să vă gândiţi voi la cele ce vreţi să faceţi, să cântăriţi fără grabă şi mânie şi să hotărâţi, când veţi hotărî, cu mare grijă.

În vorbele fratelui celui mic se simţea semeţia. Îl ademenea puterea şi ca o haită care simte sângele, vroia să se arunce asupra ei cu mintea înceţoşată de patimă, fără să mai ţină seama de nimic. Era în stare deci, să se rupă de ei, dorinţa de a ajunge cât mai sus îl îndepărta de ai săi, sângele, neamul nu mai aveau nici un rost. Ion simţea de multă vreme că mezinul este un om greu de stăpânit, dar nu-şi închipuise că în împrejurările de atunci el va merge pe un drum, iar ceilalţi fraţi pe altul.

— Nu vreau, i-a spus el lui Gavrilă, nici să te sfătuiesc, nici să te cert, nici să-ţi cer să mergi împotriva firii tale. Nu mai eşti un copil, îţi poţi hotărî singur soarta. Eu şi Văscan nu vrem să-l slujim pe Ştefan. Atât, deocamdată. Om vedea dacă va trebui să mai facem şi altceva. Tu vei şti ce se petrece cu noi şi de va fi să ni te alături, te vom primi cu bucurie. Aş dori să nu ne aflăm cândva faţă-n faţă ca potrivnici. Să ne ferească Dumnezeu de aşa ceva, chiar dacă avem cugetul împăcat că noi nu purtăm nici-o vină.

— N-ai teamă bădie, voi şti să-mi port singur de grijă şi nu cred că trebuie să vă fie milă de mine, dacă nu v-a fost milă de voi. Deşi-s mai tânăr, îngăduiţi-mi să vă cer încă o dată să gândiţi bine ce faceţi. Alături de domn vom fi puternici, cei ce se ridică împotriva lui, vor trebui să-şi plece capul în ţărână. Eu mi-am făcut datoria să vă spun ca frate unde-i binele şi unde-i răul. Ca mare vornic aş putea să vă fiu un sprijin.

Se şi vedea deasupra tuturor şi înfumurarea mezinului l-a întristat pe Ion. Cu el nu mai era nimic de făcut. Rămânea ca împreună cu Văscan să hotărască soarta familiilor lor.

Moţoc i-a destăinuit lui Ion că fuge-n Lehia şi se va alătura lui Petre stolnicul. Alţi boieri luaseră drumul pribegiei.

Ion nu-i spusese Mariei nimic. Nu vroia să-şi supere nevasta care rămăsese iarăşi însărcinată după ce-i născuse până atunci patru copii, trei băieţi şi o fată: Gheorghe, Toader, Ieremia şi Scheauca. Se mai împlinise şi arăta de-a dreptul falnică la înfăţişare, în mişcări şi în tot ce făcea. Nu-i plăcea să-şi aducă aminte de anii în care suspinase după un bărbat. Alunga orice aducere aminte care i-ar fi turburat liniştea şi bucuria. Îl iubea pe Ion, ştia că pusese stăpânire pe el, chiar dacă, uneori, când se afla departe de casă, bărbatul ei, acum om în vârstă, nu rămânea uşă de biserică, după cum îi şopteau unele guri păcătoase. Era un bărbat frumos şi nu pricepea cum de rămăsese neînsurat până la anii când o cunoscuse pe ea şi se bucura de norocul ei, mai ales că faţă de ea Ion se arătase întotdeauna cu mare grijă. Avea purtări alese şi vorba cumpănită. Părea un om care nu ştie ce este mânia, dar îl simţea cum clocoteşte şi-i plăcea această forţă care se putea stăpâni de dragul sau măcar din pricina ei. Nu i-ar fi plăcut să-l ştie slab şi aflase destule în legătură cu vitejia şi bărbăţia lui şi nu putea să nu se simtă mândră că şi-a legat soarta de un asemenea om. Ş-apoi un bărbat atât de vrednic, în stare să biruie orice femeie, nu putea fi decât iubit şi respectat. Când Ion i-a arătat ce gânduri nutreşte, Maria nu i s-a împotrivit. Ea şi copiii trebuiau să meargă la Hudeşti, fără nici o grabă, aşa cum se duce orice boier la curţile sale pentru a petrece sărbătorile de Paşti. Până la venirea lui Ion şi a lui Văscan, a cărui nevastă se afla la Hudeşti, sculele şi lucrurile de preţ trebuiau să fie pregătite. În seara când sătenii mergeau la înviere, însoţiţi de slugile lor, cei doi fraţi părăseau Hudeştii în mare grabă, treceau Prutul pe luntrii pregătite anume şi a doua zi seara erau în apropierea hotarului. Oamenii pârcălabului de Cernăuţi au vrut să-i oprească, dar Ion şi Văscan le-au arătat că orice împotrivire ar fi de prisos. Erau mai numeroşi şi mai bine înarmaţi, iar în timp ce avea loc acest schimb de vorbe, femeile şi copiii celor doi boieri, bine străjuiţi de oameni gata de luptă, treceau hotarul.

Când s-a aflat la Suceava că Movileştii au trădat, mânia doamnei Elena n-a mai cunoscut margini. Nu-l credea pe Ion în stare de o asemenea faptă. Înrudirea, credinţa pe care fiecare supus o datorează domnului său, i se păreau de ajuns pentru ca să-i ţină alături de casa ei. Fuga altor boieri în Transilvania erau alte prilejuri de necaz. Gavrilă Movilă, marele vornic şi sfetnicul de taină al domnului şi mamei acestuia nu se arăta însă descurajat. Trimisese solii în Lehia şi regelui Ferdinand ca să obţină alianţa celor două ţări, dar, în vara anului 1552, la porunca Porţii, domnul a trebuit sa treacă munţii în Transilvania cu oastea sa, în fruntea căreia se afla marele vornic, pentru a restabili autoritatea fiului craiului Ianăş. Se spulbera, în felul acesta, orice nădejde de a câştiga pe craii creştini, în schimb, supuşii domnului aveau motive să se bucure, deoarece sultanul făgăduise o scădere a haraciului cu două treimi.

Aceşti supuşi se arătau însă a fi mai mult decât nerecunoscători. Este adevărat că domnul nu-şi schimbase obiceiurile cu toate stăruinţele mamei şi ale sfetnicului său, marele vornic Gavrilă Movilă. Mai mult, pe învăţătura fratelui său, turcitul, adusese la curtea lui ţiitoare din Ţarigrad, alese cu mare grijă. Erau frumoase, fuseseră crescute şi pregătite pentru dragoste şi ştiau să stârnească patima cu cântecele şi danţurile lor. Nu ţipau şi nu se împotriveau, cum făceau boieroaicele noastre, chiar şi atunci când doreau patul domnesc, aveau trupuri curate şi pielea îmbălsămată, mângâierile lor năşteau dorinţi pe care le împlineau pe-ndelete, sporind şi mai mult desfătarea. Primise la curte şi câţiva sfetnici turci, care se ţineau deoparte, dar s-a aflat repede despre aceste destrăbălări tăinuite de iatacul domnesc şi mulţi s-au temut să nu-l urmeze în toate pe fratele său mai mare.

De teamă să nu ajungă ţara pe mâna sultanului, din dorinţa de a-i plăti umilinţele, boierii din Lehia s-au vorbit cu cei din ţară să-l piardă pe Ştefan. Spre sfârşitul lunii august, domnul se afla în tabără, la Ţuţora, unde se strânsese o parte din oastea mică a ţării. Într-o noapte, după a doua cântare a cucoşilor, când toată tabăra era scufundată în întuneric, Dragotă, fostul postelnic al doilea, care venise în mare taină din Lehia şi se sfătuise cu unii boieri din ţară, se strecura, împreună cu câţiva oameni de nădejde, năimiţi anume pentru o treabă ca asta, dar şi cu câţiva boieri de seamă, spre cortul domnesc. Alţi boieri erau la pândă cu slugile lor, iar corturile unora slujeau drept acoperire pentru oamenii lui Dragotă. Năvala a fost scurtă. Cele două străji au fost înjunghiate înainte să-şi dea seama ce se petrece, iar corzile cortului au fost retezate. Pânzele s-au prăbuşit peste crivatul domnesc, Dragotă şi ai lui s-au repezit şi au înfipt săbiile şi suliţele oriunde li s-a părut că mişcă ceva dedesubt. Totul s-a făcut în tăcere. Nu s-a auzit decât zăngănitul armelor, tropotul paşilor şi la sfârşit, gemetele înăbuşite şi scurte ale celor înjunghiaţi. Marele vornic şi-a dat seama că se-ntâmplă ceva, a pus mâna pe sabie şi s-a repezit urmat de două slugi afară din cortul tău, a răcnit să vină straja domnească, strigătele sale au stârnit larmă mare în tabără, dar până să se dezmeticească, boierii care se împotriviseră şi-i doriseră moartea domnului se rânduiau în jurul cortului domnesc. Gavrilă a înţeles că nu-i poate birui, a cerut să i se aducă grabnic calul şi cu câţiva oameni a ieşit din tabără la larg. L-au urmat oştenii care făceau parte din garda domnului şi o parte dintre mercenarii pe care-i tocmise Ştefan. Ştia că doamna Elena se dusese la moşia ei de la Şipote şi a năzuit într-acolo.

Între timp, în tabăra de la Ţuţora, boierii care-l uciseseră pe Ştefan au ţinut sfat cu toţi care s-au aflat într-acel loc şi mare parte dintre ei l-au ales, după cum se vorbise cu pribegii din Lehia, pe Petru Stolnicul ca să le fie domn. Alţii, mai mult pentru că n-au vrut să se amestece, au părăsit tabăra îndreptându-se spre casele lor, iar unii, credincioşi încă faţă de casa lui Rareş s-au îndreptat spre Şipote unde aflaseră că s-a dus marele vornic ca s-o găsească pe doamna Elena.

Niciodată ţara nu se găsise împărţită între atâtea nevoi şi mare turburare cuprinsese pe toţi locuitorii ei. Boierimea măruntă şi răzăşii din Ţara de Jos n-au primit cu bucurie vestea morţii lui Ştefan. Era o faptă a marilor boieri care nu avea să ducă la sfârşit bun. Lor nu le păsa de muierile unora şi nici de petrecerile domneşti. Atâtea amestecături în ţară aveau să o slăbească spre bucuria celor care doreau s-o robească.

Când marele vornic a pătruns în curţile de la Şipote, doamna Elena se afla în pridvorul casei. Ropotul cailor, numărul mare de călăreţi care se îndreptau spre acel loc stârnise mirare şi îngrijorare înainte de a ajunge în sat. Veneau cu prea multă grabă, ceea ce însemna că nu e lucru bun. Gavrilă a sărit de pe cal şi a urcat în fugă cele câteva trepte. Doamna a păşit uşor. Se vedea pe faţa marelui dregător că s-au întâmplat lucruri năpraznice.

— Măria ta, nu mi-aş fi dorit niciodată să fiu vestitorul unei nenorociri. În tabăra de la Ţuţora s-a făptuit o mare nelegiuire.

— I s-a întâmplat ceva lui Ştefan?

— Măria ta, o asemenea faptă nelegiuită nu s-a întâmplat nici când în mijlocul unei taberi.

— Au ridicat mâna asupra copilului meu?

— Din păcate, n-am avut nici când şi nici cu ce să mă împotrivesc.

— Ticăloşii, a izbutit să şoptească doamna căreia i se înălbiseră şi buzele. S-a rezemat de un stâlp. Gavrilă, văzându-i privirile rătăcite s-a grăbit să-i vină în ajutor. Dar doamna l-a împins uşor, şi-a recăpătat înfăţişarea ei obişnuită de stăpână care ştie să dea numai porunci şi l-a întrebat pe marele vornic ce-i de făcut.

— Dacă au îndrăznit să facă o asemenea crimă, vor năzui şi la mai mult. Am venit, măria ta, să ne sfătuim şi să vedem dacă răul poate fi curmat înainte de a cuprinde toată ţara.

— Pe ce oameni ne putem bizui?

— Cred, măria ta, că ţara va fi alături de noi. Am lăsat oameni ca să-i îndrume pe toţi cei care vă păstrează credinţă să se strângă aici.

— În numele cui?

— Asta este stăpână, trebuie să hotărâm ceva.

— Constantin, fiul cel mic, se află la Ţarigrad.

— Nu cred că mai avem timp să trimitem veşti până acolo şi nici prietenii măriei tale nu vor avea când să ne vină în sprijin. Dacă nu l-ar fi surghiunit sultanul pe Iliaş…

— Nu trebuie să-i crezi niciodată păgânului.

— Hiclenii au legături în Lehia şi ne putem aştepta la o năvală a pribegilor. Până la Ţarigrad îi trebuie unui vestitor cel puţin şapte-opt zile, pe când pribegii în trei zile sunt la Suceava.

— Nu ne rămâne decât să alegem un alt domn.

— Un străin de casa domnească?

— N-o să fie un străin. Ruxandra a împlinit cincisprezece ani. Ne trebuie un mire pe care să-l ungem domn şi după aceea om vedea ce trebuie să facem.

— Cine să fie mirele, măria ta?

— Trebuie găsit printre boierii care ne-au rămas credincioşi. Caută-l vornice, şi de vom izbuti şi de data asta, nu te vom uita, cu toate că şi aşa îţi suntem atât de îndatoraţi.

În sfatul pe care l-a ţinut cu oamenii care-i rămăseseră, Gavrilă, marele vornic, le-a arătat care este singura cale pentru a pune stavilă uneltirilor hiclenilor. În asemenea împrejurări nimănui nu-i ardea de nuntă, dar Gavrilă stăruia, fiind convins că numai soluţia oferită de Elena doamna îi poate mântui pe toţi. Faptul că spre Şipote veneau cete de călăreţi pentru a se alătura doamnei lui Rareş îi da curaj lui Gavrilă.

Cum nimeni nu se hotăra, atunci marele boier, după ce i-a cercetat pe cei mai de seamă boieri din câţi se aflau la curtea doamnei Elena, i s-a părut că Joldea, mare vatag în ţinutul Lăpuşnei, ar fi potrivit pentru o treabă ca aceea pe care o plănuise el cu măria sa. Joldea era un om la treizeci şi cinci de ani, chipeş, însă blând din fire şi neînstare de fapte neobişnuite. Când marele vornic i-a spus ce vrea de la el, bietului boier i s-a părut că visează, apoi s-a scuturat ca şi cum ar fi dorit să scape de o grea povară şi s-a împotrivit cu toată puterea. Gavrilă l-a simţit că este slab şi că nu i se poate împotrivi multă vreme şi până la urmă, mai mult cu sila, l-a dus în faţa doamnei. Se făcuse stacojiu când a dat cu ochii de Elena, îl stânjeneau mai cu seamă mâinile, vorbele îi ieşeau cu greu din gură şi nici nu izbutea să le împerecheze cum trebuie. Când i-a fost înfăţişată mireasa care i se hărăzise, s-a pierdut cu totul. Îi era milă de biata copilă, îi era milă de el şi nici n-a băgat de seamă privirile furişe ale Ruxandrei care-l cântăreau fără sfială. A cerut, bâlbâindu-se, să i se lase măcar timpul cât să-şi adune minţile şi firea şi i s-a îngăduit să iasă afară, sub cerul liber. A sorbit cu nesaţ aerul şi singura lui dorinţă, în clipa aceea, a fost să încalece şi să nu se mai oprească decât în satul său, departe de toate câte se năpustiseră pe capul său, lucruri la care nici cu gândul nu gândise.

Domn al Moldovei, el care nu era os domnesc! Sau să i se arunce în braţe o copilă la care n-ar fi îndrăznit să-şi ridice ochii, necum s-o dorească drept soţie. Erau clipe în care nu ştia de-i treaz ori visează, atât de nefiresc era tot ce i se întâmpla. Singur găsea curajul să se împotrivească, dar, fire slabă, când Gavrilă Movilă începea să-i vorbească sau când o vedea pe doamna Elena privindu-l când rugătoare, când ameninţătoare, nu mai avea puterea să se împotrivească. Îi era teamă că vor face până la urmă ce vor cu el. Dacă l-ar fi întrebat cineva, nici el n-ar fi ştiut să spună de ce anume îi este teamă. Prea erau toate în afara oricărei rânduieli şi se îmbulzeau împinse de o putere al cărui rost nu-l înţelegea. Soseau mereu oşteni la Şipote, dar umblau şi zvonuri neliniştitoare. Nu i se părea nimic temeinic din ceea ce punea la cale şi în care el era amestecat împotriva voinţei sale. Se spunea că pribegii vor să pătrundă în ţară, de n-or fi şi pătruns, iar unii credeau ca şi el că Rareşoaia nu se va lăsa până nu-l va vedea pe feciorul ei, aflat acum la Ţarigrad, în scaunul ţării.

Dar, cum se-ntâmplă în asemenea vremuri de mare amestecătură, mai mulţi boieri, ce năzuiau spre marile dregătorii s-au şi strâns în jurul lui Gavrilă Movilă şi la îndemnurile acestuia s-au adăugat ale lor, încât Joldea n-a mai ştiut ce să spună şi n-a mai aflat nici o putere de împotrivire. În faţa acestora, Rareşoaia i-a făgăduit mâna fiicei sale şi cu toţii l-au proclamat domn, iar ca să înlăture îndoiala şi şovăirea din inimele celor care veniseră la Şipote, au trimis să-l caute grabnic pe episcopul de Roman ca să slujească la nunta domnească.

În noua domnie, Gavrilă Movilă şi doamna Elena făceau şi desfăceau totul, iar Joldea, necunoscător în treburile şi obiceiurile de la curte se lăsa în voia lor, fiindu-le dealtfel recunoscător pentru sfaturile şi ajutorul celor doi.

În ziua de nouă septembrie, Joldea călca alături de domniţa Ruxandra în alaiul destul de sărac, format mai mult din oşteni, spre altarul bisericuţei din satul Şipote. Aici avea să poarte cununa de mire. O privea cu fereală pe viitoarea lui soţie care păşea ţeapănă, cu faţa împietrită. Nu arăta nici bucurie, nici tristeţă. Era ca şi cum tot ce se desfăşura în ziua aceea n-o privea pe ea. S-au rânduit după cuviinţă, iar episcopul şi cei trei preoţi care-l însoţeau au început slujba. Când episcopul rostea îndreptările din carte, potrivit cărora soţia trebuie să-şi urmeze soţul, tropotul cailor ce crescuse până când s-a ostoit în uşa bisericii, a fost urmat de năvala câtorva oşteni care au pătruns în lăcaş şi au strigat cu mare înfricoşare.

— Vin pribegii!

Gavrilă Movilă care şezuse până atunci lângă doamna Elena şi se arăta falnic la înfăţişare, aşa cum se cuvenea unui mare boier care ajunsese să facă domni, a pălit, i-a făcut semn doamnei să fie liniştită, după care a grăit cu glas mare:

— Preasfinte, să lăsăm nunta până ce-i vom risipi pe hicleni. Măria ta, i s-a adresat apoi lui Joldea, trebuie să încălecăm grabnic şi să rânduim oastea, după care a părăsit grabnic biserica, lăsând-o pe Rareşoaia să-şi mângâie şi să-şi ocrotească fecioara.

Strigăte, mare vânzoleală, oşteni încălecând şi orânduindu-se pe pâlcuri şi pe steaguri, boierii îmbrăcându-şi armurile ajutaţi de slugile lor şi îndreptându-se spre câmpul ce se întindea în marginea satului. Era şi timpul, deoarece în zare se ridicau pulberi care vesteau un mare număr de călăreţi.

În vremea prânzului, fostul stolnic care purtase numele de Petru, iar acum, ca domn ales de pribegi, îl luase pe acela de Alexandru, călărea în fruntea a câtorva mii de oameni. Lângă el se aflau cei doi fraţi Movilă, Ion Moţoc, Tomşa, mai tinerii Spancioc şi Veveriţă şi mulţi alţii, nemulţumiţi de felul cum domniseră feciorii lui Rareş. Se desluşea în oastea lui Alexandru un pâlc de mercenari care purtau puşti şi un pâlc de şleahtici. Pe măsură ce se apropiau, pâlcurile de călăreţi se desfăşurau treptat în ordine de bătaie. Când au ajuns la cinci sute de paşi s-au oprit şi din fruntea acestei oşti s-au desprins trei călăreţi. Aveau semn că vor să spună ceva. La jumătatea drumului dintre cele două oşti, au lăsat caii la pas, au mai mers preţ de o sută de paşi după care, călăreţul care purta o armură strălucitoare, l-a strigat pe Gavrilă Movilă. Acesta a recunoscut glasul fratelui său mai mare, i-a făcut semn lui Joldea şi acesta a încuviinţat înclinând capul şi a ieşit în întâmpinarea lui Ion.

Nimeni n-a auzit ce-au vorbit cei doi fraţi. Gavrilă s-a întors spre ai săi şi le-a strigat să se gătească de luptă. În caz de izbândă, doamna făgăduise răsplată mare fiecăruia dintre cei care luptau pentru neamul ei.

Când soarele se afla în crucea cerului, cele două oşti s-au învăluit şi după mai multe ceasuri de luptă încrâncenată, timp în care s-a amestecat în ţărână sângele aceluiaşi neam, s-a văzut că biruinţa este de partea pribegilor. Boierii cei mai de frunte din preajma lui Joldea zăceau răpuşi, printre trupurile acestora aflându-se şi marele vornic Gavrilă. Joldea a fost prins, iar doamna Elena n-a mai aflat vremea să fugă. Seara, în curţile ei de la Şipote intrau căpeteniile învingătorilor în frunte cu Alexandru Lăpuşneanul. S-a ţinut sfat, alături de domnul învingător aflându-se Ion Movilă, marele logofăt, Giurgea marele vornic, Văscan Movilă…

În faţa lor a fost adus Joldea, care arăta groaznic la înfăţişare. Se luptase ştiind că numai izbânda îl poate scăpa, hainele îi erau stropite cu sânge, fuse de două ori scrijelit numai de tăişul săbiei şi cu greu izbutiseră să-l dovedească, prinzându-l cu laţurile din mai multe părţi.

Când i s-a cerut socoteala, şi-a plimbat privirile rătăcite peste feţele celor care-l judecau după care şi-a plecat capul şi n-a fost chip să-l facă cineva să rostească o vorbă, nici atunci când unul dintre sfetnicii lui Alexandru a cerut să fie dat pe mâna călăului. Atunci s-a împotrivit doamna Elena arătându-le că ea l-a ales domn, dăruindu-i mâna Ruxandrei. Lăpuşneanul s-a arătat îngăduitor şi i-a lăsat viaţa, a cerut, în schimb, să fie însemnat la nas şi dus la o mănăstire.

— Şi acuma doamnă, a grăit noul voievod, ca să punem capăt tuturor relelor ce s-au abătut asupra ţării, pentru pacea şi liniştea tuturor, dorim să câştigăm şi bunăvoinţă domniei tale, faţă de care vrem să arătăm dragoste şi supunere.

Vorbele Lăpuşneanului au stârnit mirarea tuturor, nimeni nebănuind ce doreşte şi unde bat gândurile sale. Aşa se face c-au rămas uluiţi cu toţii şi mai ales doamna Elena, atunci când acesta a spus doar atât:

— Dacă soarta scaunului ţării atârnă de o nuntă, atunci această nuntă se va face mâine cu voia măriei tale. Iară noi, ca un ginere prea plecat, vom avea grijă ca nici fiica măriei tale şi nimeni altul să nu sufere vreo sminteală.

Domniţa Ruxandra l-a privit cu mare ură pe omul care-i hotăra soarta în chip atât de nefiresc şi n-a înţeles de ce boierii au ales domn pe un bicisnic ca acest lăpuşnean şi de ce se-ngăduie ca viaţa ei să fie călcată-n picioare fără ca nimeni să se-mpotrivească. Numai doamna Elena, ca o adevărată stăpână, s-a bucurat că puterea va sălăşlui şi de atunci încolo în casa ei şi a primit cererea noului stăpân al Moldovei.

Ion şi Văscan au cerut încuviinţarea să se grijească de cele de cuviinţă pentru îngropăciunea fratelui lor, al cărui trup pornea în aceeaşi noapte pentru a fi aşezat alături de osemintele părinţilor săi, în biserica de la Hudeşti.