Carol Quintul: între Imperiul German şi monarhia universală.

La sfârşitul secolului XV Imperiul (Reich) german se înfăţişa ca un mozaic de state independente, a căror coeziune era vag asigurată de împăraţii din casa de Habsburg. „Bula de aur” dată în 1356 de Carol IV prevedea alegerea împăratului prin vot majoritar de către un colegiu format din 7 electori: arhiepiscopii de Mainz, Trier şi Köln, contele palatin, regele Boemiei, ducele Saxoniei şi markgraful de Brandenburg.

În schimb, suveranul pontif era exclus de la această alegere. MaximilianI a încercat să dea o organizare acestui conglomerat politic de sorginte feudală, întărind autoritatea împăratului şi dietei Reichului în faţa principilor. În 1500 el încercă chiar să instituie un „guvern al Imperiului”, mai uşor de convocat decât dieta compusă din nenumăraţii seniori germani; dar acesta fu desfiinţat doi ani mai târziu. Singurul rezultat efectiv al reformelor sale a fost împărţirea administrativă a Germaniei în 10 „cercuri” şi crearea unui organ juridic suprem, Camera imperială. Pe plan extern, după insuccesele italiene, ultimii ani ai domniei lui Maximilian au fost dedicaţi consolidării puterii casei de Habsburg în Europa. Nepotul său, Carol, domnea deja din 1516 asupra Spaniei şi Ţărilor de Jos; Maximilian se strădui să-l urce şi pe tronul imperial.

Electorii se temeau însă prea tare de casa de Austria; ei păreau a i-l prefera lui Carol pe Francisc I sau pe Frederic de Saxonia. Susţinut financiar de bancherii Fugger şi psihologic de francofobia electorilor; candidatul de Habsburg se impuse în cele din urmă în dauna celui francez, fiind ales la 28 iunie 1519 Francisc transformă însă eşecul său imperial într-o rivalitate de nestins faţă de Carol V („Quintul”) şi încercă să-l atragă de partea sa pe Henric VIII al Angliei, care ar fi putu înclina balanţa în favoarea francezilor; fu însă lipsit de succes, ca şi pe frontul italian, unde războiul reîncepu, aducând mari victorii imperialilor care şi-l alăturaseră pe cel mai bun general francez, conetabilul de Bourbon. Încercând să recucerească Milanul, Francisc însuşi fu capturat după dezastrul de la Pavia (1525).

Ar fi putut fi începutul dominaţiei habsburgice în Europa, căci nimic nu mai părea a sta în calea lui Carol Quintul; dar tocmai proiectele de monarhie universală ale împăratului fură principalele obstacole în realizarea acestui ţel. Cumulând domeniile Habsburgilor şi cele spaniole, stăpânirea lui Carol era imensă – un imperiu „peste care soarele nu apunea niciodată” – şi din această cauză imposibil de guvernat; administraţia sa era atât de debilă încât împăratul a fost nevoit să călătorească o zi din patru în lunga sa domnie pentru a asigura guvernarea posesiunilor sale dispersate. De 9 ori am fost în Germania de Sus, de 6 ori am trecut în Spania, de 7 ori în Italia, de 10 ori am venit în Flandra, de 4 ori, atât pe timp de pace cât şi pe timp de război, am păşit pe pământul Franţei, de 2 ori pe cel al Angliei, de alte 2 ori am înaintat împotriva Africii, ceea ce în total ar face 40 de călătorii, fără a le socoti şi pe cele de mai mică importanţă declara Carol Quintul în testamentul său politic. În acelaşi timp, dimensiunile Imperiului îl obligau pe Habsburg să poarte războaie pe mai multe fronturi deodată: împotriva francezilor în Italia, împotriva tendinţelor centrifuge ale suveranilor teritoriali în Germania, împotriva turcilor în Ungaria şi în Mediterana. Ca urmare, fratele său Ferdinand primi în 1522 conducerea posesiunilor germane ale casei de Austria, iar în 1531 fu ales succesor la tronul imperial; ca urmare el trecu la reorganizarea teritoriilor sale, continuând opera lui Maximilian I într-un spirit centralizator mai modern, deschis către colaborarea cu principii chiar peste capul lui Carol.

Nu acelaşi lucru se putea însă spune şi despre împărat. Adevărat suveran medieval, Carol era ghidat în politica sa europeană de ţelul restaurării Imperiului creştin universal, în dauna factorilor centrifugi reprezentaţi de monarhiile naţionale şi de Reformă; în slujba acestui ideal, el organizase pe întregul continent un păienjeniş de căsătorii dinastice menit a institui supremaţia casei de Habsburg din Portugalia până în Danemarca. În acelaşi timp, personalitatea sa a fost şi cea a unui conducător modern, uzând de toate mijloacele politice interne şi externe, aliat cu instituţiile bancare şi favorabil apariţiei capitalismului, creator unei armate perfecţionate care în ultimă instanţă va fi marele instrument al politicii habsburgice.