Reforma luterană.

La începutul veacului al XVI-lea Biserica Catolică continua să fie cea mai influentă putere politică; dar disensiunile interne au afectat grav unitatea ei. Între 1378 şi 1417 Biserica Catolică a fost divizată între 2 papi, la Roma şi la Avignon (din 1409 şi un al treilea la Pisa). Această criză a fost numită Marea Schismă; ea a generat demersuri reformatoare, precum cel al lui Jan Huş în Cehia sau John Wyclif în Anglia. Prin Conciliul de la Konstanz (1414-l418) s-a pus capăt acestei divizări a lumii catolice, dar şi tendinţelor reformatoare. Huş însuşi a fost ars pe rug (1415); în replică, discipolii săi au declanşat ostilităţile, rezistând armatelor catolice până în 1434 Deşi grav slăbită de disensiunile Marii Schisme, papalitatea nu-şi pierduse încă rolul de actor central în sistemul politic al Europei; alianţa să cu Imperiul german îi ataşase însă eticheta de conservatorism în ochii forţelor modernizatoare ale monarhiilor naţionale centralizate.

Încercările nenumăratelor concilii de a reforma catolicismul „în capul şi în membrii săi” nu mai satisfăceau nici dorinţele bisericilor naţionale şi nici pe cele ale mulţimii credincioşilor. Paradoxal, Reforma a apărut pentru prima oară în Germania, bastion al modernizării catolice şi nu într-una din verigile slabe ale sistemului; şi aceasta pentru că aşteptările clericilor şi mirenilor germani erau mult mai mari decât în orice altă regiune a lumii catolice. La 31 octombrie 1517 călugărul Martin Luther (1483-l546) afişa pe uşa catedralei din Wittenberg cele 95 de teze denunţând abuzurile Romei.

Gestul în sine nu era nou; dar implicaţiile sale fură imense, aducând practic problemele catolicismului în faţa tribunalului statelor germane. Confruntat cu un pontificat rebarbativ, Luther se radicaliză rapid contestând primatul papei, autoritatea conciliilor dar şi superioritatea Bisericii în raport cu puterea politică. În 1520 el chemă nobilimea germană să întreprindă reformarea catolicismului; convocat de Carol Quintul în faţa dietei imperiale de la Worms, refuză să-şi retracteze opiniile şi fu condamnat ca eretic. Din acest moment Reforma deveni un fenomen politic cu implicaţii imense.

Refuzul autorităţii imperiale pe care Carol şi Ferdinand încercau să o impună cu mijloace autoritare îi conduse pe principii germani spre Luther; însuşi electorul Frederic de Saxonia deveni protectorul reformatorului. Când papa se plânse dietei de la Nüremberg, nobilimea Imperiului îi răspunse printr-un memoriu care reluă acuzaţiile lui Luther. Pontiful nu putu însă apela nici la Carol Quintul, căci acestuia îi convenea în fond Reforma ca sursă de divizări politice între duşmanii săi, opunânduse deci convocării unui conciliu. Situaţia nu era mai puţin dificilă nici pentru Luther: mica nobilime în frunte cu Ulrich von Hutten şi cu condotierul Franz von Sickingen intenţiona să folosească Reforma ca un instrument în lupta să împotriva clerului şi principilor; discipolii radicali, precum Thomas Münzer, luaseră conducerea marelui război ţărănesc ce izbucni în Germania în 1524 aruncând blamul radicalismului egalitar asupra Reformei. Luther fu astfel obligat să facă o opţiune politică în favoarea principilor germani; Tratatul asupra autorităţii temporale şi limitelor supunerii ce i se cuvin şi broşura Împotriva hoardelor criminale şi prădătoare de ţărani definesc poziţia sa în raport cu devianţele faţă de Reformă, dezavuând rebeliunile şi justificând coerciţia etatică fără a-l impune limite. Conştiinţa este liberă, nu şi exprimarea ei, care depinde de decizia suveranului, autoritate absolută în materie de credinţă a supuşilor săi. Bunul credincios urmează, în sfera privată, învăţătura Evangheliei; dar în spaţiul public el are obligaţia de a se supune fără împotrivire puterilor instituite, pentru că libertatea exterioară nu are nici o valoare în raport cu cea interioară, creştină.

Principii germani se vor ralia cu uşurinţă acestei dogme, care afirmă că dat fiind că sabia a fost dată de Dumnezeu pentru a-l pedepsi pe cei răi, a-l proteja pe drepţi şi a păstra pacea, aceasta dovedeşte că faptul de a face război şi a măcelări este instituit de Dumnezeu, ca şi tot ceea ce urmează din campanii şi din dreptul războiului.

Era astfel legitimată nu doar autoritatea principilor germani ci şi perpetua stare de război ce domnea în relaţiile dintre ei, ca şi însuşirea imenselor avuţii ale Bisericii catolice. Propagarea luteranismului a constituit deci pentru spaţiul Reich-ului un vector centrifug, contrar centralizării politice. Vom vedea însă cum în alte regiuni ale Europei Reforma a avut însă consecinţe diferite. Avatarurile Reformei în Anglia Dogmele luterane au găsit în Anglia un teren prielnic pregătit de Wyclif, ai cărui adepţi au fost aproape imediat integraşi în mişcarea Reformei. Henric VIII (1509-l547) nu era ostil acestei tendinţe; el a decis însă să o canalizeze, atât pentru a se elibera de insuportabilă autoritate pontificală, controlată de Carol Quintul, cât şi pentru a divorţa de o soţie ce nu-l dăduse nici un moştenitor de sex masculin şi care în plus era şi mătuşa împăratului. Vechiul său ministru, cardinalul Wolsey, era incapabil să mai menţină balanţa de putere ce caracterizase diplomaţia engleză în relaţiile cu Carol şi cu Francisc I. Nereuşind să soluţioneze nici chestiunea divorţului.

El fu înlocuit cu Thomas Cromwell, discipol al teoriilor machiavellice, ce forţă „Parlamentul Reformei” (1529-l536) să aprobe ruptura cu papalitatea şi instituirea Bisericii Anglicane prin „Actul de Supremaţie” din 1534 Clerul accepta astfel autoritatea monarhului, devenit „unicul şi supremul şef pe pământ al bisericii Angliei” (erastism). Henric cointeresă Parlamentul în problema Reformei prin secularizarea averilor mănăstireşti care fură apoi vândute publicului; în fond chestiunea religioasă era pentru el un mijloc de a-şi absolutiza autoritatea, motiv pentru care anglicanismul îi persecută atât pe catolici cât şi pe reformaţi ca rebeli faţă de puterea monarhică; însuşi cancelarul Morus fu executat în 1535 Măsurile luate de Cromwell întăriră această tendinţă, instituind o strictă reglementare etatică în materie de credinţă; statul impuse chiar textul cărţii de rugăciuni – Prayer Book a arhiepiscopului Cranmer. Reforma engleză a avut astfel un caracter mai degrabă politic, de instrument al absolutismului, îndepărtându-se de tendinţa luterană spre care Cranmer şi Cromwell vroiau să-l dirijeze în favoarea unui catolicism cu dimensiuni naţionale şi erastice. La moartea lui Henric VIII fiul său Eduard, partizan al orientării reformatoare, s-a confruntat cu grave tulburări produse de catolici, culminând cu răscoala lui Robert Kett (1549). Eduard se stinse curând, lăsând tronul surorii sale, Maria, a cărei domnie avea să se remarce prin triumful temporar al reacţiunii catolice. Căsătorită în 1554 cu fiul lui Carol Quintul, Filip, devenit apoi rege al Spaniei, Maria se implică alături de acesta în războiul împotriva Franţei; Anglia deveni practic vasala puterii spaniole iar persecuţiile împotriva anglicanilor se soldară cu peste 300 de victime între 1555 1558 printre acestea numărându-se chiar Cranmer. Eforturile Mariei fură însă vane; după moartea ei în noiembrie 1558 o altă fiică a lui Henric, Elisabeta, urcă pe tron şi restabili anglicanismul. Parlamentul, ostil catolicilor, votă atât Actul de Supremaţie cât şi Actul de Uniformitate care făcea din Prayer Book singura formă de cult admisă. Reforma engleză îşi relua astfel caracterul de revoluţie laică întreprinsă de coroană şi în acelaşi timp se ralia reformei europene. Imperiul german şi Reforma.

Convingerile catolice ale Habsburgilor s-au dovedit de nestrămutat, în ciuda imperativelor politice, care le cereau cel puţin flexibilitate în raport cu luteranismul.

Forţat de împrejurări, Carol fu obligat să acorde principilor libertatea religioasă la dietă de la Speyer (1526); dar trei ani mai târziu, în condiţii mai favorabile, revocă decizia, provocând protestul nobilimii şi oraşelor luterane. De aici veni numele de „protestanţi” dat adepţilor Reformei, care până atunci îşi spuneau „evanghelici”. Ei înaintară împăratului o profesiune de credinţă – „Confesiunea de la Augsburg” - justificând poziţia reformată şi accentuând punctele comune (1530). Carol refuză însă această poziţie moderată; în replică, principii şi oraşele luterane formară „Liga de la Schmalkalden” împotriva catolicismului şi împăratului, sprijiniţi fiind de Anglia şi de Franţa; primul lor succes fu cucerirea Würtemberg-ului. Carol aşteptă ca situaţia sa externă să se amelioreze pentru a declanşa atacul asupra protestanţilor; aceasta se întâmplă abia în 1546 când, cu ajutorul papei, Liga fu învinsă la Mühlberg iar capii ei, ducele Saxoniei şi landgraful de Hessa, căzură în mâinile împăratului. Acesta abuză însă de succes şi provocă o nouă revoltă a principilor reformaţi, grupaţi acum în „Uniunea de la Torgau” condusă de un fost aliat al lui Carol, Mauriciu de Saxonia.

Răsturnarea situaţiei îl luă prin surprindere pe împărat; cât pe ce să fie luat prizonier de duşmanii săi, el se grăbi să proclame toleranţa religioasă (1552) confirmată trei ani mai târziu prin pacea de la Augsburg. Pacea religioasă de la Augsburg (25 sept. 1555) a asigurat protestanţilor dreptul la libertatea cultului şi drepturi egale cu catolicii şi a sancţionat secularizările din principatele reformate. Ea contravenea în realitate libertăţii de credinţă, adoptând formula „cuius regio, eius religio” prin care suveranul decide credinţa supuşilor săi. Carol Quintul abdică în 1556 refuzând practic să accepte sciziunea religioasă a Europei şi consecinţele sale, care făceau practic imposibilă monarhia universală catolică. El nu reuşi nici măcar să-l impună pe fiul său Filip pe tronul imperial; principii germani, ca şi papa, îl susţinură pe Ferdinand, care avea o reputaţie de moderat. Succesorul acestuia, Maximilian II (1564-l576) se făcu chiar cunoscut ca promotorul unei politici de toleranţă, atât în teritoriile habsburgice cât şi în Imperiu.