Prăbuşirea vechiului internaţionalism

Sistemul Pactului creat de Anciens Regimes europene la Viena, în 1815 a asigurat, într-o oarecare măsură, unitatea continentului, contribuind la menţinerea păcii internaţionale până la mijlocul veacului. Ulterior, această formă tradiţională de internaţionalism european s-a prăbuşit.

În deceniile care au urmat înfrângerii lui Napoleon din 1815 între statele europene se constată condiţii favorabile unor stări conflictuale generate de politica şi acţiunile din Orientul Apropiat.

Franţa şi Anglia considerau această regiune drept o zonă vitală de legătură cu părţi ale lumii în care aveau interese imperiale sau comerciale. Ţarii se extinseseră în această direcţie ani la rând, dorind să-şi păstreze controlul asupra zonei, ceea ce ar fi oferit Rusiei rute maritime sigure de la Marea Neagră la Marea Mediterană. Imperiul Otoman se întindea în această regiune până la limita sud-estică a Europei, incluzând mari comunităţi creştine ortodoxe şi catolice. Rusia şi-a arogat dreptul de a proteja populaţia ortodoxă din cuprinsul imperiului, iar Franţa îi ocrotea pe credincioşii catolici. Cum Turcia se afla în declin, şansele că interesele divergente ale europenilor să ducă la izbucnirea unui conflict au sporit treptat.

Incidentele care au reprezentat cauza directă a primului război european s-au produs, în 1850 în Imperiul Otoman. Aici a izbucnit un conflict între creştinii ortodocşi şi cei catolici privind accesul la locurile sacre din Ţara Sfântă. Franţa şi-a declarat intenţia de a-l sprijini pe catolici, în timp ce Rusia s-a erijat în protectoarea creştinilor ortodocşi. Între Turcia şi Rusia a început o dispută îndelungată, care, în octombrie 1853 a dus la izbucnirea unui război. În lună martie a anului următor, Franţa şi Anglia au intrat în război împotriva Rusiei.

Imediat după intrarea în război a celor două mari puteri, au avut loc câteva acţiuni navale de mică amploare, pe coastele Rusiei. Au urmat lupte lungi şi grele în Crimeea. Datorită pregătirilor şi strategiilor din portul Sevastopol, Rusia a reuşit să reziste atacului aliat timp de un an.

În septembrie 1855 când ruşii au abandonat oraşul, cauza lor era deja pierdută. Toate părţile combatante au suferit pierderi grele, însă cursul războiului şi deznodământul lui au demonstrat neta superioritate tehnică şi organizatorică a statelor industrializate occidentale. Mai mult, Războiul Crimeii a dezvăluit caracterul perimat al instituţiilor economice, politice şi militare din această ţară.

Ţarul Nicolae I murise în martie 1855 în timp ce la Sevastopol se dădeau lupte crâncene. Urmaşul său la tron, Alexandru al II-lea a încheiat imediat pace. Tratatul negociat la Paris în februarie şi martie 1856 punea capăt controlului rusesc asupra unor teritorii importante de la Dunăre, anulând dreptul Rusiei de a avea forţe navale sau fortificaţii al Marea Neagră. Înfrângerea a fost completă, iar Pactul european s-a destrămat.

Deznodământul neaşteptat al războiului a avut, de asemenea, urmări imediate asupra situaţiei interne din Principatele Române.

Înlăturarea prezenţei ruse, a unei influenţe care dominase politica românească vreme de aproape un sfert de veac, a întărit partida naţională şi a permis organizarea ei făţişă. Prin tratatul de la Paris, Principatele au trecut sub garanţia colectivă a celor şapte mari puteri europene; tratatul a hotărât convocarea unor adunări ad-hoc care să exprime dorinţele locuitorilor şi trimiterea în Principate a unei comisii europene care să ia act de aceste dorinţe. Marile puteri îşi rezervau apoi dreptul de a lua măsuri de reorganizare a celor două entităţi statale româneşti pe temeiul propunerilor exprimate de români.