Tema VIII. Europa între anii 1848 şi 1878 războiul de secesiune din Statele Unite

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1 Procesele de unificare ale Italiei şi Germaniei 2 Războiul Crimeii şi implicaţiile sale 3 Napoleon al III-lea şi politica sa imperială 4 Războiul de secesiune din Statele Unite.

Unificarea Italiei. Regatul Piemont-Sardinia, cuprinzând nord-vestul Italiei şi insula Sardinia, s-a implicat în luptele de eliberare naţională din 1830 şi 1848 Înfrângerea suferită din partea Austriei, în 1849 nu l-a împiedicat pe proaspăt încoronatul rege al Piemontului, Victor Emmanuel al II-lea (1849-l878), să menţină forma de guvernare liberală instituită de tatăl său. În calitate de stat progresist şi de dimensiuni relativ mari, dispus să lupte pentru unificare, la începutul deceniului al cincilea Piemontul se bucura de sprijinul naţionaliştilor italieni. În 1852 regele l-a numit ca prim-ministru pe contele Camillo di Cavour, un maestru al realpolitik. Susţinute de conducerea Piemontului, metodele utilizate de către Cavour au făcut din inţiatorul lor fondatorul naţiunii italiene.

Modernizarea economică i-a oferit Piemontului, aşijderea, posibilitatea de a înzestra mai bine şi mai eficient armata pe care şi-o dezvoltase. Cavour era conştient că, în viitoarea confruntare cu Austria, victoria va fi de partea statului mai puternic.

Primul ministru mai era conştient şi de faptul că statul piemontez avea nevoie de aliaţi extrem de puternici, care să-l asigure victoria împotriva Habsburgilor. Astfel, în 1855 el a acceptat invitaţia de a se alătura Angliei şi Franţei în Războiul Crimeii, câştigând, cu un efort militar mai degrabă simbolic, susţinerea celor două mari puteri.

Pe aceleaşi coordonate, Napoleon al III-lea şi Cavour s-au întâlnit preţ de câteva ore la Plombieres, unde au încheiat un pact secret.

Împăratul se angaja să sprijine un război împotriva Habsburgilor în cazul în care Austria ar fi atacat prima. Napoleon accepta şi dreptul Piemontului de a anexa teritoriile stăpânite de Austria în nordul Italiei: Lombardia, Veneţia, Parma şi Modena. În continuare, împăratul francez accepta formarea unei confederaţii italiene prezidate de Papă, eliberarea Italiei de sub dominaţia Austriei şi controlul Piemontului asupra nordului peninsulei. În schimb, Cavour îi oferea lui Napoleon Nişă şi Savoia, două provincii cu populaţie majoritar franceză aparţinând Piemontului. Cei doi conducători au studiat harta, pentru a decide unde şi cum ar putea fi atrasă Austria în război. În urma acestui pact, Cavour a depus eforturi susţinute pe parcursul a luni de zile ca să-şi determine inamicul să atace. Austria a căzut în cursă în luna aprilie 1859

Bătăliile purtate la sfârşitul lui mai şi începutul lui iunie 1859 au dovedit eficienţa pregătirilor făcute de Cavour pe plan intern şi extern. După lupte soldate cu mari pagube, austriecii au pierdut Lombardia.

Datorită ieşirii neaşteptate a Franţei din război, Piemontul a trebuit să se mulţumească doar cu Lombardia. Totuşi, înainte de sfârşitul războiului a fost pus în evidenţă efectul combinaţiei dintre realpolitik şi acţiunile de masă. Statele italiene Toscana, Modena, Parma şi Romagna au răsturnat vechiul regim, apoi s-au unit cu Piemont-Sardinia. Victor Emmanuel al II-lea şi Cavour se găseau, acum, în fruntea unui regat care cuprindea cea mai mare parte a nordului Italiei.

Statele papale din centrul şi estul peninsulei au votat şi ele, anexarea la Piemont, iar Papa a păstrat regiunea central-vestică a peninsulei. Legendarul Giuseppe Garibaldi şi populaţia regatului sicilian cucerit de el l-au acceptat ca rege pe Victor Emmanuel.

La 17 martie 1861 noul parlament italian a proclamat Regatul Italiei, condus de regele Victor Emmanuel. Numai teritoriul papal şi Veneţia austriacă rămâneau în afara graniţelor acestui nou stat naţional.

În 1866 când a izbucnit războiul dintre Prusia şi Austria, Italia a profitat de ocazie pentru a susţine Prusia împotriva Habsburgilor. Prusia a învins, iar Veneţia a revenit Italiei. În 1870 a izbucnit un conflict armat între Prusia şi Franţa. Ca urmare, trupele franceze rămase să-l susţină pe Papă au părăsit Peninsula Italică. În aceste condiţii, Regatul Italiei a ocupat ultimul dintre Statele Papale, stabilind la Roma capitala unei naţiuni pe deplin unificate.

Unificarea Germaniei. În 1850 monarhia şi aristocraţia rurală (Junkers) reprezentau singurele vechi valori respectate în Prusia.

Economia prusacă beneficia şi de avantajul aderării la uniunea comercială (Zollverein), înfiinţată în 1819 şi care includea toate statele germane, cu excepţia Austriei. Cu toate acestea, regele Frederik Wilhelm al IV-lea respinsese categoric ideea de a rivaliza cu Austria pentru a-şi asigura dominaţia asupra Confederaţiei germane.

Venirea lui Wilhelm I (186l-l888) pe tronul Prusiei a redus iniţial şansele acestui stat de a conduce eforturile de unificare a Germaniei. Imaginea de ultraconservator diminua considerabil popularitatea sa în rândurile naţionaliştilor.

În 1862 Wilhelm l-a numit prim-ministru pe Otto von Bismarck, cu scopul de a lansa un contraatac asupra Parlamentului. Energic şi abil, Bismark intenţiona să promoveze în continuare modernizarea economică şi să accepte aparenţele unei guvernări parlamentare pentru a câştiga adeziunea clasei mijlocii. Mai mult decât atât, deşi nu punea prea mare preţ pe naţionalism, nu numai că s-a alăturat, dar a şi condus campania de unificare naţională a Germaniei, care până atunci fusese o cauză a clasei mijlocii.

Bismarck a demonstrat curând eficienţa politicii sale conservatoare în confruntarea cu Parlamentul prusac. Deşi acesta continuă să refuze perceperea impozitelor cerute de către rege în schimbul campaniei sale militare, totuşi Bismarck a adunat taxele. Cetăţenii au plătit, iar Parlamentul a cedat în faţa acestei iniţiative ilegale.

Astfel, clasa mijlocie a continuat să aibă o constituţie şi un organism reprezentativ, în timp ce Bismarck proceda în funcţie de propriile interese. Această victorie a perpetuat dominaţia monarhiei şi a accentuat cursul ascendent al Prusiei către supremaţie militară în Europa.

Primul prilej de a aplica propria Realpolitik s-a ivit în conjunctura politică din 1863 când regele Christian al IX-lea al Danemarcei (1863-l906) şi-a manifestat intenţia de a anexa ducatul Schleswig.

Bismarck a convins Austria să i se alăture într-un război împotriva Danemarcei. Trupele germane au intrat în Schleswig în februarie 1864 după care au cotropit Danemarca în aprilie, înfrângând rapid trupele daneze. Tratatul de pace permitea armatelor austriece să ocupe Holsteinul, iar celor prusace să anexeze Schleswigul, ambele ducate rămânând sub dublul control al Austriei şi Prusiei.

Situaţia din Schleswig-Holstein de la sfârşitul războiului cu Danemarca i-a oferit lui Bismarck ocazia ideală de a provoca confruntarea pe care dorea să o aibă cu Austria.

În aprilie 1866 împăratul Austriei, Franz Joseph, a ajuns la concluzia că Prusia nu-l lăsase altă opţiune decât războiul.

Acţiunile provocatoare ale lui Bismarck în Schleswig-Holstein şi în Dieta Confederaţiei justificau pe deplin acest raţionament.

Confruntările decisive au avut loc la graniţa austro-prusacă. La început, cele două armate s-au ciocnit în lupte de mică amploare.

Apoi, în iulie 1866 două armate cu un efectiv total de aproape jumătate de milion de oameni au dat o luptă crâncenă la Sadova.

Bătălia a decis deznodământul Războiului de şapte săptămâni, soldat cu o înfrângere dezastruoasă pentru Austria.

Deşi prusacii obţinuseră o victorie zdrobitoare, Bismarck a oferit Austriei condiţii de pace extrem de generoase: o despăgubire de război simbolică, a cedat Veneţia Italiei şi a acceptat dezmembrarea Confederaţiei Germane. Practic, el nu-şi dorea un inamic înverşunat la graniţa de sud, în timp ce Prusia îşi continua suita triumfurilor sale militare.

După excluderea amestecului austriac în treburile Germaniei, prestigiul Prusiei crescând spectaculos în ochii naţionaliştilor, lui Bismarck nu i-a fost greu să edifice o nouă structură politică prin care cea mai mare parte a Germaniei ajungea în subordinea monarhului său. În 1867 primul ministru a trecut la organizarea Confederaţiei Nord-Germane, o uniune a tuturor statelor germane, cu excepţia principatelor din sud (Hessa-Darmstadt, Wurttemberg şi Baden). Tratatele de unificare le permiteau conducătorilor statelor din nord să se ocupe de problemele interne, numai că regele Prusiei devenea şeful Confederaţiei. În această calitate, Wilhelm avea autoritate deplină în domeniile diplomatic şi militar.

Şeful executivului, Bismarck, devenea cancelar al Confederaţiei, guvernând efectiv noua organizare etatică.

La sfârşitul anilor ’60 statele germane din sud nu erau prea interesate de o fuziune cu Germania de Nord. Între aceste regiuni existau deosebiri de ordin religios: sudul era predominant catolic, iar nordul luteran. Monarhismul prusac nu convenea germanilor din sud, determinând opoziţia acestora faţă de alipirea la noua Confederaţie. Ultranaţionalismul ar fi putut face sudul mai îngăduitor faţă de nord, însă această stare de spirit încă nu se născuse. Bismarck s-a gândit că un război cu Franţa ar putea trezi în populaţia din sud sentimente similare. El a iniţiat o politică activă menită să provoace un conflict cu Franţa.

La 19 iulie 1870 Franţa a făcut declaraţia de război mult aşteptată de Bismarck. Primul ministru prusac încheiase o alianţă defensivă cu cele patru state germane din sud. Acum intrau toate în război împotriva Franţei. Curând după declaraţia de război, trupele lui Napoleon al III-lea au pătruns pe teritoriul german, ieşind victorioase dintr-o ciocnire de mică importanţă. În continuare, trei armate moderne ale alianţei germane au replicat printr-un atac fulgerător. La sfârşitul lunii august, forţele germane i-au înfrânt pe francezi la Sedan.

Războiul s-a prelungit însă până la jumătatea lunii ianuarie. Până la acea dată, germanii exercitaseră un control atât de strict asupra centrului Franţei, încât regele Prusiei s-a putut aventura până în palatul regal de la Versailles. În Sala Oglinzilor, la 18 ianuarie 1871 conducătorii tuturor statelor germane s-au întrunit ca să-l proclame pe Wilhelm împărat al noii lor naţiuni. Astfel, războiul i-a dat lui Bismarck posibilitatea să desăvârşească procesul de alipire a celor treizeci şi opt de state într-o naţiune unificată, dominată de Prusia. În plus, el nu a manifestat nici un fel de milă faţă de victima sa: Franţa era obligată să plătească Germaniei două sute milioane de franci şi să cedeze Alsacia şi Lorena, măr al discordiei care va învenina încă multă vreme relaţiile franco-germane.