Al doilea imperiu francez

Revoluţionarii care la 1848 răsturnaseră monarhia marii burghezii a lui Ludovic Filip au elaborat proiectul celei de-a doua republici franceze. Ei au instituit un sistem de guvernare parlamentară, condus de către un preşedinte care putea fi ales numai pentru patru ani. Adunarea revoluţionară conferea drept de vot tuturor persoanelor adulte şi fixă alegerile prezidenţiale în decembrie 1848 Toţi candidaţii erau necunoscuţi, cu excepţia unuia singur. Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul împăratului Napoleon, nu avea de înfruntat un asemenea handicap. Ca urmare, a obţinut o victorie decisivă.

În primăvara următoare, electoratul a ales un organism legislativ dominat de monarhişti. Votul democratic a dus la acest rezultat pentru că majoritatea populaţiei era reprezentată de ţărănime, care venera tradiţia, iar o şi mai mare parte din electorat se temea de o nouă revoltă a păturilor sărace de la oraş. Deşi ascendenţa preşedintelui Bonaparte sugera o persoană autoritară, gata oricând să reprime rebelii, legiuitorii monarhişti doreau un rege adevărat, nu un împărat ca Napoleon. Aşadar, atunci când preşedintele a solicitat emendarea constituţiei astfel încât să poată fi reales, adunarea nu i-a dat câştig de cauză.

Ludovic Napoleon nu a întârziat să riposteze. La 1 decembrie 1851 trupele lui au intrat în capitală. În ziua următoare preşedintele a dizolvat legislativul, după care a încercat să obţină acordul poporului francez pentru actele sale neconstituţionale.

Noul Napoleon instituise o dictatură, în cadrul căreia voia să-şi asigure, totuşi, sprijinul maselor.

După primele zile ale lunii decembrie 1851 preşedintele a guvernat cu puteri absolute. Nu exista nici un organism legislativ care să i se împotrivească. Totuşi, acest simulacru de dictatură nu era pe placul preşedintelui. El dorea un sistem autoritar oficial, sprijinit de mase. Ludovic Napoleon a apelat la populaţie, cerându-l un vot de încredere care să-l confere dreptul de a elabora o nouă constituţie. Plebiscitul din 21 decembrie 1851 dădea preşedintelui această împuternicire, în proporţie de 90% din 8 000 000

Noul sistem de guvernare prelungea mandatul preşedintelui de la patru la zece ani, asigurând controlul deplin al executivului asupra propunerilor legislative, relaţiilor diplomatice şi armatei. De asemenea, constituţia instituia un organism legislativ bicameral, cu un senat numit de preşedinte şi un Corp Legislativ ales prin vot popular. Toate persoanele de sex masculin aveau drept de vot.

Procedurile legislative garantau adoptarea tuturor legilor propuse de preşedinte, fără alte modificări decât cele aprobate de către el.

Constituţia prevedea că acest executiv atotputernic trebuia să răspundă în faţa poporului, îndatorire de care se achita parţial, cerând aprobarea iniţiativelor sale prin plebiscite votul prin „da” sau „nu” în anumite probleme.

Bunăvoinţa cu care Ludovic Napoleon cerea aprobarea maselor demonstra dorinţa lui de a guverna în interesul maselor şi de a implica populaţia în viaţa politică. Francezii au răspuns cu căldură la chemarea conducătorului lor, sprijinindu-l măsurile de extindere a autorităţii prezidenţiale. La 21 noiembrie 1852 în cadrul unui plebiscit care consulta populaţia în privinţa transformării Franţei într-un imperiu, peste 90% din cei 8 000 000 de electori au votat în favoarea acestei schimbări. Francezii, care doreau un împărat, îl socoteau pe fiul lui Napoleon I, „Regele Romei”, care nu domnise niciodată, drept al doilea dictator din familia Bonaparte. Astfel, prin decretul din 2 decembrie 1852 preşedintele a devenit Napoleon al III-lea.

Consecvent spiritului tradiţional al imperiului, Napoleon al III-lea visa să dobândească putere şi glorie în afara graniţelor. Probabil că această viziune de glorie internaţională a sporit considerabil simpatia de care se bucura în rândul cetăţenilor. O încercare prematură de transpunere a acestor speranţe în realitate a implicat Franţa în Războiul Crimeii, conflict lipsit de învingători în adevăratul sens al cuvântului şi care nu arunca o lumină prea favorabilă asupra monarhiei.

O iniţiativă care a adus mai mult prestigiu Franţei s-a înregistrat în acelaşi an cu Războiul Crimeii, atunci când Napoleon al III-lea a sprijinit proiectele lui Ferdinand de Lesseps de construcţie a unui canal care să lege Marea Mediterană de Marea Roşie. Acest proiect, încheiat în 1869 a permis Franţei să-şi menţină influenţa în estul Mediteranei până în anul 1950 Trupele imperiale franceze au pătruns şi în Asia, unde au ocupat Indochina între anii1859 şi 1869 În aceeaşi perioadă, Franţa a dezvoltat mici aşezări şi sfere de influenţă în estul şi vestul Africii, care ulterior va constitui baza vastului imperiu colonial francez.

Încercarea lui Napoleon al III-lea de a-şi extinde imperiul şi pe pământ american s-a soldat cu un eşec. La fel ca Anglia şi Spania, Franţa a trimis şi ea trupe în Mexic în 1861 deoarece această ţară nu-şi achitase datoriile faţă de statele europene. Totuşi, împăratul francez intenţiona să obţină mai mult decât bani. Armatele lui au răsturnat guvernul mexican, aducându-l la tron pe arhiducele austriac Maximilian, în încercarea de a crea în America Centrală un imperiu controlat de Franţa. În 1865 după încheierea războiului civil din Statele Unite, guvernul federal a putut relua aplicarea Doctrinei Monroe. În faţa ameninţărilor americane, Franţa a răspuns prin retragerea trupelor sale, în 1866 Iar mexicanii l-au executat pe Maximilian. Acest deznodământ a umbrit imaginea lui Napoleon al III-lea în Franţa.

În pofida rezultatelor contradictorii ale politicii imperiale duse de Napoleon şi a opoziţiei crescânde faţă de guvernarea sa autoritară, în anii ’70 el a continuat să-şi păstreze popularitatea, după douăzeci de ani de domnie. În acest interval, Bonaparte a extins procesul de modernizare a sistemului politic francez, contribuind la sporirea fără precedent a ataşamentului maselor faţă de autoritatea statală.