Războiul de secesiune din Statele Unite

Spre mijlocul secolului al XIX-lea, contradicţia dintre Nordul şi Sudul americane a devenit din ce în ce mai evidentă. Nemulţumiţi de marile profituri acumulate de către oamenii de afaceri din Nord de pe urma vânzării recoltelor de bumbac, Sudul punea înapoierea sa pe seama îmbogăţirii Nordului. Acesta, pe de altă parte, declara că sclavia, „instituţia aparte” pe care Sudul o considera esenţială pentru economia sa, este în întregime răspunzătoare de relativa rămânere în urmă a Sudului.

Încă din 1830 chestiunea sclaviei condusese la o divizare tot mai pronunţată a regiunilor. În Nord, sentimentele aboliţioniste deveneau din ce în ce mai puternice, încurajate fiind şi de o mişcare a „pământului liber” care se opunea cu tărie extinderii sclaviei în regiunile încă neorganizate ca state. Pentru Sud, sclavia constituia, în 1850 o situaţie pentru care nu se simţeau mai răspunzători decât pentru faptul că vorbeau engleza sau pentru instituţiile reprezentative. În unele zone de pe litoral, sclavia avea la acea dată o vechime de peste două sute de ani, fiind parte integrantă a economiei regiunii. În cincisprezece state din sud şi de la graniţa cu Mexicul, populaţia de culoare era doar de aproximativ de două ori mai mică decât cea albă, pe câtă vreme în Nord ea nu constituia decât o fracţiune insignifiantă.

De pe la jumătatea deceniului al patrulea, tema sclaviei a eclipsat orice altă problemă din politica americană. Sudul, de la Atlantic la Mississippi şi chiar mai departe, reprezenta o unitate politică destul de compactă în ceea ce priveşte toate deciziile politice fundamentale referitoare la cultura bumbacului şi la sclavie.

Cultura bumbacului, folosind numai tehnologii primitive, se adaptase într-un mod unic la utilizarea sclavilor. Sistemul asigura astfel lucrul pe o perioadă de nouă luni pe an şi permitea inclusiv folosirea femeilor şi copiilor.

În alegerile prezidenţiale din 1860 Partidul Republican l-a desemnat pe Abraham Lincoln drept candidat. Starea de spirit ce domnea în sânul partidului s-a îmbunătăţit radical, iar liderii săi declarau că sclavia nu se mai putea extinde. Partidul promitea, de asemenea, tarife pentru protejarea industriei şi se angaja să promulge o lege prin care se acordau, gratuit, case coloniştilor care vor contribui la dezvoltarea vestului. Lipsa de unitate a democraţilor, conduşi de Stephen A. Douglas, a ajutat Partidul Republican să câştige alegerile.

Secesiunea Carolinei de Sud, în cazul alegerii lui Lincoln, era o decizie prestabilită întrucât statul aşteptase de multă vreme un eveniment care să unească Sudul împotriva forţelor care luptau împotriva sclaviei. O dată confirmate rezultatele alegerilor, o convenţie special convocată din Carolina de Sud a declarat că „uniunea existând acum între Carolina de Sud şi alte state sub numele de Statele Unite ale Americii este prin prezenta dizolvată.” Celelalte state din sud au urmat cu promptitudine exemplul şi, la 8 februarie 1861 au format Statele Confederate ale Americii.

La mai puţin de o lună, în 4 martie 1861 Abraham Lincoln a depus jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite. În cuvântarea rostită cu ocazia ceremoniei, el a refuzat să recunoască secesiunea, considerând-o „nulă din punct de vedere legal”. Cuvântarea s-a încheiat cu o pledoarie în favoarea restaurării legăturilor de uniune. Sudul a ignorat însă apelul, iar la 12 aprilie tunurile au deschis focul asupra fortului Sumter din portul Charleston, Carolina de Sud. Orice urmă de ezitare a dispărut acum din minţile nordiştilor.

În cele şapte state care se retrăseseră din Uniune, oamenii au răspuns cu promptitudine apelului preşedintelui lor, Jefferson Davis. Amândouă părţile aşteptau acum, în tensiune, să vadă cum vor acţiona statele sclavagiste care rămăseseră loiale. Virginia a făcut şi ea pasul fatal la 17 aprilie, urmată curând de Arkansas şi Carolina de Nord. Oamenii de stat de aici jucaseră un rol de frunte în câştigarea revoluţiei şi în elaborarea constituţiei americane. De asemenea, Virginia dăduse ţării nu mai puţin de cinci preşedinţi. Robert E. Lee, din loialitate faţă de statul său, a refuzat comanda armatei Uniunii. Între confederaţia lărgită şi Nord se găseau statele de frontieră care, dând dovadă de un neaşteptat spirit naţionalist şi-au menţinut legăturile cu Uniunea.

Populaţia fiecărei părţi a început războiul cu speranţa obţinerii unei victorii rapide. În ce priveşte resursele materiale, nordul beneficia de un avantaj hotărâtor. Douăzeci şi trei de state cu o populaţie de douăzeci şi două de milioane se opuneau unui număr de unsprezece state cu nouă milioane de locuitori. Superioritatea industrială a Nordului depăşea chiar şi preponderenţa sa în materie de mână de lucru, asigurându-l din abundenţă facilităţi pentru producerea de arme şi muniţii, îmbrăcăminte şi alte accesorii. În mod similar, reţeaua de căi ferate din Nord oferea perspective mai bune armatei federale.

Cea mai mare parte a marinei militare se găsea, la începutul războiului, în mâinile Uniunii, dar era dispersată şi slabă.

Ministrul Marinei, Gideon Wells, a întreprins măsuri prompte pentru a o întări. Lincoln a anunţat blocarea coastelor sudice.

Deşi efectul blocadei a fost neglijabil la început, în 1863 expedierea bumbacului în Europa şi importul de muniţii, îmbrăcăminte şi materiale sanitare, de care sudul avea atâta nevoie, deveniseră aproape imposibile.

Între timp, un comandant strălucit, David Farragut, a condus două operaţiuni remarcabile. În una dintre acestea, a dus flota Uniunii până la gura fluviului Mississippi, unde a forţat cel mai mare oraş din sud, New Orleans, să se predea. În cealaltă, a reuşit să treacă prin intrarea fortificată din Mobile Bay, a capturat un vas confederat blindat şi a blocat portul.

În valea fluviului Mississippi, forţele Uniunii au repurtat o serie aproape neîntreruptă de victorii. Au început prin a rupe liniile confederate din Tennessee, făcând astfel posibilă ocuparea aproape în întregime a părţii de vest a statului. După ocuparea importantului port Memphis, trupele Uniunii au reuşit să înainteze aproximativ 320 de kilometri în interiorul Confederaţiei. Sub comanda tenacelui general Ulysses S. Grant, forţele Uniunii au efectuat un atac surpriză la Shiloh, pe malurile abrupte ale râului Tennessee, unde au rezistat cu dârzenie până când întăririle sosite le-au ajutat să-l respingă pe confederaţi. Grant a avansat apoi încet dar continuu spre sud, având drept obiectiv principal câştigarea controlului complet asupra fluviului Mississippi, de pe al cărui curs inferior confederaţii fuseseră deja forţaţi să se retragă prin capturarea de către Farragut a New Orleansului.

O vreme Grant a fost blocat la Vicksburg, unde confederaţii construiseră fortificaţii considerate inexpugnabile. Apoi, în 1863 a încercuit Vicksburgul, supunând poziţiile confederate unui asediu de zece săptămâni. La 4 iulie el a ocupat oraşul, capturând şi cea mai puternică armată confederată din vest. Fluviul era acum în întregime în mâinile Uniunii. Confederaţia a fost ruptă în două, aprovizionarea din Texas şi din Arkansas devenind practic imposibilă.

Înaintarea lentă dar ineluctabilă a generalului Grant spre Richmond în 1864 prevestea sfârşitul. Din toate părţile se apropiau trupe nordiste, iar la 1 februarie 1865 armata din vest a generalului Shearman şi-a început marşul din Georgia spre nord.

La 17 februarie, confederaţii au abandonat Columbia, capitala Carolinei de Sud. Charleston căzut fără luptă în mâinile flotei Uniunii după ce fuseseră tăiate legăturile de cale ferată cu interiorul. Între timp, poziţiile confederate de la Petersburg şi Richmond nu au mai putut fi apărate şi, la 2 aprilie, Lee le-a părăsit. O săptămână mai târziu, la Appomatox, în Virginia, încercuit de către inamic, el nu a mai avut decât alternativa capitulării.

Condiţiile capitulării au fost generoase şi, după negocieri, s-a vehiculat ideea că „rebelii sunt din nou compatrioţii noştrii”. Iar războiul pentru independenţa sudului a devenit o cauză pierdută.

În ce priveşte Nordul, războiul dăduse un mare erou naţional în persoana lui Abraham Lincoln, o personalitate dornică, dincolo de orice, să refacă Uniunea. Destinul i-a rezervat însă o moarte tragică. Oricum, deşi trebuise să facă uz de puteri fără precedent atât pe timp de război cât şi pe timp de pace, el nu a încălcat niciodată principiile autoguvernării democratice.