Europa în vara anului 1941

Vara lui1941 a reprezentat apogeul politic şi militar al celui de-al Treilea Reich. Europa părea complet cucerită, cu excepţia Angliei, a cărei lichidare era iminentă; în aceste condiţii regimul provizoriu de ocupaţie şi vechile alianţe trebuiau înlocuite cu organismele „Noii Ordini” preconizate de Hitler. Trei instituţii asigurau realizarea acestei tranziţii: armata germană (Wehrmacht), poliţia (Gestapo) şi administraţia civilă, care se sprijinea în general pe partidele şi mişcările filo-germane din ţările ocupate, din cadrul cărora îşi recruta personalul; astfel de organizaţii deţin practic puterea în întreaga Europă nazistă.

Cât priveşte statele neocupate, acestea au primit misiuni militare naziste şi au aderat la Pactul Tripartit. Astfel în Franţa liberă, cu capitala la Vichy, Pétain a acceptat la întrevederea de la Montoire (oct. 1940) colaborarea cu Hitler. Pétain rămăsese însă un moderat, care nu dorea decât continuarea războiului cu Anglia; în schimb politicieni precum Laval, devenit adjunctul primului-ministru, Jacques Doriot sau Marcel Déat, şefi ai unor partide de orientare fascistă, au încercat să impună o linie politică mult mai apropiată de Berlin, care să asigure ţării un loc important în „Noua Ordine”. Confruntat cu această opoziţie, Pétain l-a arestat pe Laval, înlocuindu-l cu amiralul Darlan, partizanul unei căi de mijloc între Anglia şi Germania. Aceleaşi conflicte între colaboraţionişti şi politicienii locali se desfăşoară şi în Norvegia: Quisling şi partidul său Nasjonal Samling nu reuşesc să se impună în faţa compatrioţilor astfel că ţara este condusă de un comisar german; abia în 1942 el reuşeşte să devină prim-ministru, fără a fi privit altfel decât ca un simbol al colaborării cu nazismul. După lichidarea Iugoslaviei, în vestul ei s-a creat un stat colaboraţionist al naţionaliştilor croaţi (ustaşi) condus de Ante Pavelić care a preferat să se plaseze sub control italian şi nu german. În Ungaria o luptă la vârf are loc între şeful guvernului, Teleki, susţinător al independenţei ţării şi regentul Horthy, care dorea trecerea de la neutralitate la cobeligeranţă. Când Hitler a decis să invadeze Iugoslavia, Ungaria care semnase un tratat de prietenie cu Belgradul a fost forţată să se alăture agresiunii, ceea ce o transforma practic într-un satelit al Reich-ului; văzând eşecul politicii sale, Teleki s-a sinucis. România a trecut şi ea prin acest conflict între colaboraţionişti şi liderii naţionali pe fondul eşecurilor diplomatice – pierderea Basarabiei şi Bucovinei de nord, luate cu forţa de URSS (26 iun. 1940) şi a părţii septentrionale a Ardealului, trecută la Ungaria prin Dictatul de la Viena impus de Axă (30 aug. 1940). Carol II a devenit extrem de nepopular în urma acestor cedări teritoriale; presat atât de forţele democratice cât şi de Garda de Fier el l-a chemat la guvernare pe generalul Ion Antonescu, cedându-l majoritatea prerogativelor puterii. A doua zi (6 sept. 1940) acesta l-a obligat pe suveran să abdice, pe tron revenind Mihai I. Deşi şi-a arogat titlul de conducător, imitându-l pe Mussolini şi pe Franco, Antonescu a trebuit să guverneze cu sprijinul Gărzii pentru a se integra „Noii Ordini”, iar România a fost proclamată „Stat naţional-legionar”. O ultimă cedare – Cadrilaterul, la 7 septembrie – a fost însoţită de promisiunea Führer-ului, care dovedea o mare încredere în Antonescu, că graniţa transilvăneană va fi revizuită după victorie. În schimb guvernarea legionară a dezamăgit prin excesele ei, culminând cu asasinarea foştilor demnitari carlişti închişi la Jilava şi a lui Iorga şi Madgearu (nov. 1940). Cu acordul Berlinului Antonescu a înlăturat în ianuarie 1941 Garda de la putere, instaurând un guvern de militari şi tehnocraţi.

Câteva state au reuşit totuşi să-şi păstreze neutralitatea. Irlanda evită să se alăture Marii Britanii; unbele elemnte IRA iau chiar contact cu spionajul german, fără a încerca ceva împotriva englezilor. Situaţia cea mai dificilă este însă cea a Spaniei. Franco a declarat neutralitatea acesteia în 1939 dar elementele filo-naziste în frunte cu ministrul Serrano Şuner dispun de o influenţă crescândă în guvernul de la Madrid. Hitler şi Mussolini intervin în repetate rânduri pe lângă Franco; în cele din urmă acesta îl elimină pe Şuner şi îi confirmă lui Churchill că nu se va alătura Axei. Neutralitatea Suedie este menţinută atât de URSS cât şi de Germania în măsura în care furnizează o zonă-tampon în nordul Europei; economic, Stockholm-ul este însă un satelit al Reich-ului. În mod similar, Elveţia rămâne şi ea o zonă-tampon, de data aceasta pentru spionaj şi activităţi financiare şi comerciale.

O altă caracteristică fundamentală a „Noii Ordini” europene era exterminarea evreilor. Deja din 1935 aceştia erau excluşi din comunitatea germană prin legile rasiale de la Nüremberg, al căror rezultat a fost înfiinţarea lagărelor de concentrare, în care au fost internate atât minorităţile „inferioare” cât şi alte elemente intolerabile în societatea nazistă – homosexuali, comunişti – a căror eliminare era preconizată. În 1940 Gestapo a ordonat lichidarea populaţiei evreieşti; această directivă a fost completată un an mai târziu cu organizarea efectivă a „soluţiei finale”, planul de exterminare a celor 11 milioane de evrei din Europa. Modalităţile de punere în practică s-au stabilit în ianuarie 1942 la conferinţa de la Wannsee, a cărei urmare a fost uciderea, în lagăre şi nu numai, a peste cinci milioane şi jumătate de oameni doar pentru originea lor evreiască.