Intrarea Statelor Unite în război.

De-a lungul deceniului patru SUA, mai preocupate de redresarea economică şi de New Deal, au manifestat un izolaţionism convins în exterior. Roosvelt nu a riscat soarta politicii sale printr-o angajare fermă de partea democraţiilor europene. „Charta Atlanticului”, la care au aderat majoritatea guvernelor anti-hitleriste (URSS la 24 sept.) anunţa iminenţa intervenţiei americane în cursul anului 1941

Evenimentele au fost însă precipitate de atacul japonez de la Pearl Harbor (7 dec. 1941) care punea capăt încercărilor de împărţire a sferelor de influenţă în Pacific între Washington şi Tokyo, câteva zile mai târziu, Germania şi Italia declarau şi ele război Statelor Unite.

Churchill a reuşit în acelaşi timp să-l convingă pe americani că prima ţintă trebuia să fie Europa, lichidarea Japoniei rămânând un obiectiv secundar. La 1 ianuarie 1942 guvernele a 26 de ţări au adoptat la Washington Declaraţia Naţiunilor Unite conform căreia nici o ţară semnatară nu putea încheia pace separată cu Axă, urmând să lupte până la capitularea necondiţionată a acesteia; o zi mai târziu a fost creat Statul Major Interaliat. Intervenţia SUA, alături de victoria de la Stalingrad, a constituit factorul decisiv al înfrângerii Germaniei şi aliaţilor acesteia; efortul economic american, restabilit de politicile New Deal-ului, era incomparabil chiar şi cu cel nazist, fiind probabil singurul apt de a susţine o adevărată maşină de război modernă.

Mobilizarea a redus practic şomajul la zero, comenzile militare au dat un nou avânt industriei, războiul devenind astfel impulsul pentru o nouă epocă de prosperitate americană.

Operaţiunile efective au întârziat în schimb; efortul militar continua să fie susţinut de ruşi şi de britanici. În cele din urmă Roosvelt, influenţat de Churchill, a decis ca intervenţia aliată să aibă loc mai întâi în nordul Africii, unde Afrika Korps al mareşalului Rommel încerca fără succes să ia Egiptul pentru a face joncţiunea prin Orient cu forţele din Caucaz.

Generalul englez Montgomery i-a opus o solidă rezistenţă; în toamna lui 1942 Rommel a fost finalmente învins în bătălia de la El-Alamein şi obligat să se retragă către Tunisia. La 8 noiembrie forţele anglo-americane au debarcat în spatele său în Africa de Nord. Amiralul Darlan, care comandă şi la Alger, trebuie să decidă asupra poziţiei Franţei în această situaţie; el este asasinat, iar succesorul său se alătură aliaţilor. După o rezistenţă disperată în mai 1943 ultimele efective italo-germane din Africa se predau.

Următorul obiectiv al aliaţilor era Italia, verigă slabă a Axei, atât datorită potenţialului militar extrem de scăzut, cât şi a slăbirii poziţiei politice a lui Mussolini. La 10 iulie forţele aliate conduse de Eisenhower debarcă în Sicilia, cucerită după două săptămâni de lupte.

Lovitura se dovedeşte mortală pentru regimul Ducelui: în noaptea de 24/25 Marele Consiliu Fascist îl obligă pe acesta să demisioneze, în locul său fiind numit mareşalul Badoglio, a cărui politică rămâne duplicitară – între Germania pe care nu poate să o abandoneze fără riscul de a vedea Italia distrusă şi aliaţii care caută doar capitularea necondiţionată. Badoglio acceptă finalmente această soluţie; la 8 septembrie Italia capitulează, iar germanii declanşează represalii militare extrem de dure. Aliaţii vin prea târziu în sprijinul Romei, care cade în mâinile forţelor naziste.