Germania.

Căderea monarhiei franceze în februarie 1848 a dus la accentuarea stării de spirit revoluţionare în Germania. La mijlocul lunii martie, liberalii prusaci i-au cerut lui Frederick Wilhelm al IV-lea (1840-l861) să reformeze statul în conformitate cu propriile lor principii. Monarhul nu a făcut nici o concesie, astfel că Berlinul a fost zguduit de un val de demonstraţii. Afectat de haosul creat, Frederick Wilelm a cedat, făgăduind să convoace o adunare constituantă. În lunile martie şi aprilie conducătorii altor principate germane au acordat, la rândul lor, drepturi liberale garantate prin constituţie.

Liberalizarea guvernării a dat satisfacţie majorităţii reformiştilor germani, dar atâta vreme cât nu obţinuseră unitatea naţională nu-şi atinseseră în totalitate scopurile. Atmosfera revoluţionară a anului 1848 i-a impulsionat pe naţionalişti în adoptarea unor iniţiative spectaculoase. Un grup de reformişti fără statut legal s-a întrunit la Heidelberg, unde a elaborat proiectul unei adunări extraordinare care să decidă direcţia de acţiune. Ei au decretat că toţi bărbaţii adulţi din Confederaţia Germană îşi puteau alege reprezentanţii în acest organism naţional. Adunarea, constituită din 830 de deputaţi, majoritatea aparţinând burgheziei s-a întrunit la Frankfurt, pe 18 mai 1848 În dispută dintre susţinătorii Germaniei Mari (Grossdeutsch), care urma să includă toate teritoriile germane habsburgice şi cei ai Germaniei Mici (Kleindeutsch), care excludea o parte sau chiar toate aceste teritorii, au câştigat, în cele din urmă, adepţii celei de-a două variante.

În mai 1848 Frederich Wilhelm al IV-lea şi-a respectat promisiunea de a convoca delegaţii pentru elaborarea unei constituţii prusace. Cu toate acestea, în toamnă, regele Prusiei a trecut din nou la represiune şi adunarea s-a dizolvat în decembrie, fără să fi definitivat textul constituţiei. Apoi, Frederich Wilhelm a oferit Prusiei o constituţie monarhistă, agrementată cu unele prevederi liberale. De asemenea, el a folosit forţa armată pentru a impune anularea majorităţii drepturilor liberale câştigate în alte state germane.

În martie 1849 Adunarea de la Frankfurt şi-a definitivat proiectul de constituire a unui stat german din care era exclusă Austria.

Delegaţii au convenit să instituie o monarhie constituţională, cu un parlament ales de toţi bărbaţii adulţi. Apoi, în ciuda recentei atitudini antireformiste a monarhului prusac, delegaţii l-au invitat să devină „împărat al germanilor”. Dar Frederich Wilhelm a refuzat să primească această „coroană culeasă de prin şanţuri”.

Adunarea s-a dizolvat, iar eforturile ei de a unifica Germania s-au soldat cu un eşec.

Ţările Române. Revoluţia de la 1848 se încadrează în curentul de renaştere şi modernizare început după 1821 Paşoptiştii s-au considerat legatarii moştenirii lui Tudor Vladimirescu şi a cărvunarilor, ale căror scrieri le-au scos din uitare şi ale căror idei şi le-au însuşit.

Dar pentru a exploda însă, frământările revoluţionare aveau nevoie de un cadru internaţional favorabil. De aceea, căderea lui Ludovic Filip şi proclamarea republicii a fost salutată cu entuziasm de grupul românilor aflaţi la Paris. La 8/21 martie, moldovenii şi muntenii au hotărât pornirea simultană a revoluţiei în ambele principate.

La Iaşi, revoluţionarii au crezut în posibilitatea victoriei pe cale paşnică. Astfel, în 27 martie/8 aprilie, peste o mie de persoane s-au adunat la hotelul Petersburg adoptând o petiţie în 35 de puncte pe care au înaintat-o domnitorului. Cererile erau, în esenţă, destul de moderate. Totuşi, Mihail Sturză a ales varianta reprimării mişcării, astfel încât, prea grăbit pornită, prea puţin pregătită, revoluţia ieşeană – dacă se poate vorbi despre aşa ceva - nu a durat decât câteva zile.

În Ţara Românească revoluţionarii au fost mai bine organizaţi, reuşind să pună mâna pe putere în iunie şi s-o menţină până la invazia ruso-turcă din septembrie. Proclamaţia de la Islaz (9/22 iunie), punctul de pornire al revoluţiei muntene, a fost prezentată domnului care a acceptat-o, încuviinţând şi formarea unui guvern provizoriu. Peste două zile, acesta părăsea în ascuns ţara.

Proclamaţia, o adevărată „constituţie”, cuprindea 22 de articole, cele mai multe aflate de multă vreme în programele politice: independenţă administrativă şi legislativă faţă de Poartă, egalitatea în drepturi, adunare generală reprezentativă, domn şi miniştri responsabili, libertatea tiparului, gardă naţională, emanciparea clăcaşilor, dezrobirea ţiganilor, desfiinţarea rangurilor boiereşti, emanciparea israeliţilor. Cele mai multe dintre aceste prevederi au fost puse imediat în practică. S-au pregătit, de asemenea, alegerile pentru noua adunare constituantă. Au început, la fel, discuţiile pe marginea reformei agrare, discuţii îndelungate, aprinse şi sterile.

Primejdiile externe deveneau însă din ce în ce mai evidente. La sfârşitul lunii iulie, trupe otomane trecuseră Dunărea sub comanda lui Suleiman-paşa şi se încartiruiseră la Giurgiu, iar ţarul îşi făcuse cunoscută, printr-o circulară adresată cabinetelor europene, nemulţumirea pentru cursul prea liberal pe care îl luaseră evenimentele din Ţara Românească. Astfel, la 13/26 septembrie, trupele lui Fuad-paşa intrau în Bucureşti, înfrângând scurta opoziţie a detaşamentului de pompieri de la Dealul Spirii, iar peste două zile îşi făceau intrarea în capitală şi cazacii generalului Luders.

Autocraţiile vecine puneau, în acest mod, capăt prin forţă şi contrar legilor fundamentale ale ţării, experimentului de liberalizare muntean, prea apropiat de graniţele lor pentru a putea fi tolerat.