Rusia.

Deşi Petru cel Mare (1682-l725) accelerase tranziţia Rusiei către modernitate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea ţara realizase puţine progrese în direcţia unor modernizări sociale şi politice.

Rusia avea o lungă istorie de răscoale ţărăneşti şi lovituri de palat.

În cadrul acestei forme istorice de protest, rebelii nu încercaseră niciodată să răstoarne sistemul de guvernare. În decembrie 1825 la moartea lui Alexandru, revoluţionarii s-au ridicat la luptă cu scopul de a lichida autocraţia.

În Rusia învăţământul reprezenta un privilegiu acordat aproape în exclusivitate nobilimii. În secolul al XVIII-lea, această elită intelectuală a suferit influenţa gândirii franceze, astfel că mulţi ruşi au adoptat idei iluministe. Când au izbucnit războaiele napoleoniene, aristocraţia instruită includea în rândurile sale şi corpul de ofiţeri însărcinat cu campaniile din Imperiul francez.

Astfel, membrii celor mai instruite şi mai liberale grupări din Rusia au venit în contact cu viaţa occidentală, experienţă care le-a intensificat dorinţa de înnoire socială şi politică. La întoarcerea acasă, o parte dintre ofiţeri au înfiinţat societăţi secrete având drept scop tocmai producerea unor asemenea schimbări. Aceşti conspiratori au devenit decembriştii din 1825

La moartea lui Alexandru I, în decembrie 1825 fratele lui mai mic, Nicolae, a emis pretenţii la tron. Incertitudinile referitoare la legalitatea întronării lui Nicolae au oferit rebelilor prilejul mult aşteptat. Trei mii de soldaţi urmau să depună jurământul oficial în faţa noului ţar. Ofiţerii implicaţi în conspiraţie au convins însă militarii să nu participe la ceremonie. Rebelii sperau că acest incident va înlesni acceptarea unei monarhii constituţionale. După mai multe ore de expectativă, trupele fidele lui Nicolae au recurs la folosirea artileriei, ucigând între şaizeci şi optzeci de persoane.

Revolta din capitală a încetat numaidecât. Curând, nucleele conspiraţiei au fost înăbuşite în întreaga ţară, patru lideri decembrişti au fost executaţi iar alte sute au fost aruncaţi în închisori sau exilaţi. În deceniile care au urmat, decembriştii au ajuns să fie consideraţi eroi de o bună parte a poporului rus. În 1825 însă, prea puţini erau aceia care acordau atenţie cauzei lor.

Deşi valul represiv din ultimii ani de domnie ai lui Alexandru I a contribuit la izbucnirea revoltei decembriste, Nicolae I (1825-l855) a amplificat sistemul represiv. El a reorganizat Consiliul executiv de stat, Cancelaria Majestăţii sale, în secţiuni cu răspunderi clar determinate. Printre îndatoririle Secţiunii a treia se numărau crearea şi dirijarea unei noi forţe represive, numită uneori „poliţia secretă”, deşi membrii săi purtau uniforme azurii. De asemenea, Nicolaae a instituit o cenzură severă a presei şi a stabilit criteriile de apreciere a cetăţenilor loiali. Doctrina de stat a „naţionalităţii oficiale” îi caracteriza pe adevăraţii ruşi drept adepţi convinşi ai autocraţiei, ortodoxiei şi naţionalismului. Nimeni nu avea dreptul să conteste aceste valori sacrosancte. Rusia a intrat în epoca împărţirii intelighenţiei în „pro-occidentali” (care susţineau superioritatea civilizaţiei vestice) şi „slavofili” (care militau pentru întoarcerea la vechile tradiţii slave, detestând atât instituţiile ruseşti ale timpului cât şi cultura occidentală). Cele două direcţii şi-au dovedit, în timp, perenitatea.