Anglia.

Sistemul britanic de guvernare a fost dominat, în această perioadă, de liderii parlamentari. Condiţiile socio-politlce în schimbare şi accesele de nebunie ale regelui George al III-lea au zădărnicit tentativa acestuia de a reinstaura controlul monarhiei în sfera politicului. Fiul său, George al IV-lea, care a domnit între 1820 şi 1830 a contribuit într-o măsură şi mai mare la subminarea instituţiei monarhice. Ca urmare, facţiunile care dominau Parlamentul şi-au consolidat poziţia.

Aristocraţia devenea din oficiu membră a camerei superioare a Parlamentului, Camera Lorzilor. Deţinătorii de proprietăţi se orientau spre Camera Comunelor. Gentilomii relativ înstăriţi din mediul rural şi aristocraţii dominau ambele camere, precum şi cele două partide care funcţionau în cadrul lor, Tory şi Whig. Partidul Tory era adeptul fervent al conformismului religios sub egida Bisericii Anglicane, însă după apariţia republicanismului în Franţa principalul său obiectiv l-a constituit opoziţia faţă de această ideologie revoluţionară. Mulţi ani, partidul a reuşit să-şi impună doctrina în Anglia. Lordul Liverpool a fost prim-ministru între 1811 şi 1828 iar partidul său a continuat să domine în guvern până în 1830 În mod tradiţional, partidul Whig reunea pe aristocraţii bogaţi, proprietari de pământ, având astfel multe aspecte comune cu partidul Tory. În plus, partidul apăra interesele clasei industriale în ascensiune, precum şi pe cele ale disidenţilor protestanţi.

Ambele partide parlamentare erau alcătuite din membri care doreau o reformă moderată. Partidul Whig şi oamenii de afaceri adepţi ai comerţului liber constituiau principala ameninţare la adresa tradiţiilor şi legilor susţinute de către vechea elită. Cum gruparea Tory, care reprezenta aceste elemente tradiţionaliste, deţinea supremaţia în Parlamentul Britanic, reforma sistemului electoral a devenit principala preocupare a facţiunilor nemulţumite.

Membrii Parlamentului intraseră în corpul legislativ în calitate de reprezentanţi ai comitatelor rurale sau ai oraşelor mici. Fiecare district trimitea în parlament două persoane. Procedurile de alegere a acestor reprezentanţi rămăseseră neschimbate vreme de 150 de ani. Astfel, aşa-numitele „târguri putrede” continuau să fie reprezentate de doi membrii în Parlament, în timp ce câteva centre urbane importante nici nu erau reprezentate.

În urma alegerilor parlamentare din 1830 50 din locurile deţinute anterior de Tory au revenit partidului Whig şi altor grupări similare. În 1831 conservatorii antireformişti din Camera Lorzilor au blocat o reformă care prevedea redistribuirea locurilor din Camera Comunelor şi extinderea dreptului de vot. Primul ministru, lordul Gray, l-a convins pe rege să anunţe că va asigura creşterea corespunzătoare a numărului de membri pentru ca legea să poată fi aprobată în camera superioară. Camera Lorzilor a cedat. Reforma electorală din 1832 lua aproape 150 de locuri de la districtele reprezentate excesiv şi le repartiza unor zone insuficient reprezentate. Legea cobora limita de avere a electoratului, suficient ca să acorde drepturi electorale unei cincimi din populaţie. Aceste schimbări au sporit influenţa clasei mijlocii urbane, aflată în plină dezvoltare, creând totodată un precedent pentru astfel de schimbări electorale pe criterii socio-economice. Legea instituia în Anglia cel mai democratic sistem de guvernare din Europa, deşi la conducere continua să se afle o minoritate.