Centralizarea politică în Anglia

Succesele obţinute de Henric V în Războiul de 100 de ani păreau a ameninţa libertăţile tradiţionale ale poporului englez apărate de Parlament; căci monarhul guverna mai degrabă de la Paris decât de la Londra. Când Henric muri pe neaşteptate în 1422 însăşi unitatea regatului a fost ameninţată de acelaşi parlament, controlat de marile familii aristocratice şi care nu mai reprezenta decât interesele acestora; or noul suveran, Henric VI, era slab şi aproape nebun, neputând constitui contra-ponderea necesară la imensa putere a feudalilor. La 2 ani după sfârşitul războiului, în 1455 verii din casa de York ai regilor Lancaster se ridicară împotriva suveranului cu sprijinul atotputernicului conte Warwick şi al veteranilor din Franţa, declanşând ceea ce s-a numit „Războiul celor două roze” – din cauza trandafirilor de pe blazoanele caselor rivale.

În ciuda conflictului intern, rapid transformat într-o rebeliune endemică a marilor seniori, centralizarea a făcut progrese. Eduard IV de York, ce urcă pe tron în 1461 după victoria de la Towton se dovedi suveranul renascentist prin excelenţă. El se grăbi să-l înlăture pe Warwick care se răsculase, lichidă apoi casa de Lancaster şi, bazându-se pe burghezie, slăbi atât nobilimea cât şi Parlamentul. Fratele şi succesorul său, Richard III (1483-l485), făcu greşeala de a-l ucide pe copii minori ai lui Eduard; lipsit de popularitate, fu înlăturat în bătălia de la Bosworth de Henric Tudor, un supravieţuitor al casei Lancaster, ce reinstaură stabilitatea în ţară. Efectele războiului se dovediră de altfel benefice: războinica aristocraţie engleză era decimată, burghezii şi ţăranii erau dezgustaţi de anarhia feudală; în schimb economia, de care seniorii războinici nu îndrăzniseră a se atinge, era extrem de înfloritoare şi ea furniză baza Angliei moderne care se putu astfel lipsi de marile armate permanente de pe continent. Pe drept cuvânt, Macaulay Trevelyan scria că Povestea prefacerii Angliei medievale în Anglia modernă ar putea fi scrisă foarte bine sub forma unei istorii sociale a negoţului englez cu postav.

Epoca dinastiei Tudor va fi astfel o epocă a comerţului în care puterea monarhică se sprijină pe ţăranul înstărit (yeoman), pe micul nobil întreprinzător (gentleman) şi mai ales pe negustor; burghezul şi nu războinicul, a fost figura politică principală a Angliei moderne.