Tema I. Procese şi fenomene politice în epoca Renaşterii (sfârşitul secolului al XV-lea)

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1 Problema începuturilor epocii moderne 2 Procesele centralizării politice 3 Fenomene ale Renaşterii politice 4 Expansiunea otomană şi Estul Europei.

Cursul de istorie politică universală modernă şi contemporană îşi propune a oferi un cadru fundamental pentru situarea într-o perspectivă diacronică a proceselor şi fenomenelor politice ale lumii occidentale de la 1492 şi până în zilele noastre. Scopul cursului nu este acela de a oferi o informaţie enciclopedică superfluă, o colecţie de date lipsite de semnificaţie reală pentru cei care studiază Ştiinţele Politice, ci de a integra demersul istoriografic în schema de analiză pe care aceştia o vor aplica realităţilor concrete. Parafrazându-l pe Durkheim am putea spune că Istoria este ştiinţa politică aplicată. 1492 sau 1453? Când şi cum începe modernitatea?

Multă vreme, istoricii au plasat, nu fără naivitate, începuturile modernităţii în anul 1453 – punct terminus ce avea măcar meritul simplificării interpretărilor: la 1453 cădea Constantinopolul – ceea ce însemna sfârşitul puterii bizantine ce domnea de un mileniu peste bazinul mediteranean – iar în vest lua sfârşit Războiul de 100 de ani, marcând astfel naşterea, în Franţa şi Anglia, a monarhilor naţionale ce vor deveni noii actori ai scenei europene. În acelaşi timp, o dată cu sfârşitul Bizanţului, cărturarii greci s-ar fi refugiat în Italia, aducând cu ei seminţele Renaşterii. Astfel, la toate nivelurile, 1453 furniza un sfârşit necesar şi în acelaşi timp dramatic lumii muribunde a Evului Mediu.

Astăzi, metodele şi interpretările istoriografice mult mai rafinate ne îngăduie să pătrundem dincolo de comoditatea instituirii, cu pretenţii universaliste, a unui asemenea moment 0 al modernităţii. Vom vedea în acest curs că la 1453

Renaşterea mergea deja către amurgul ei baroc, că procesele centralizării politice în marile state naţionale din Europa au fost mult mai complexe şi mai dificil de delimitat, în fine că sfârşitul Constantinopolului nu a fost un moment crucial nici măcar pentru Europa Orientală, ci doar un eveniment, de altfel previzibil, dintr-o lungă continuitate istorică, ale cărui consecinţe s-au revelat abia pe termen lung. Anul 1492 nu are deci nici el cum să constituie un reper absolut; alegerea să este pur convenţională, impusă de comoditatea împărţirii discursului istoric în etape încadrate de jaloane temporale fixate mai degrabă de un consens al istoricilor decât de o semnificaţie obiectivă decelabilă. Am preferat însă a da o limită inferioară modernităţii mai degrabă la 1492 decât la 1453 pentru că marile fenomene şi procese politice ce o caracterizează tind a se agrega spre sfârşitul secolului XV; ele nu apar ex nihilo imediat după căderea Constantinopolului şi sfârşitul Războiului de 100 de ani, ci sunt rezultatele unor evoluţii – sau, adesea, involuţii - de durată. În acelaşi timp, 1492 marchează descoperirea Americii, punct nodal în expansiunea europeană; iar colonialismul şi, mai târziu, imperialismul, vor constitui permanent un pandant al istoriei moderne şi contemporane a Europei.

Amurgul Evului Mediu, cum îl numea marele istoric J. Huizinga, a fost epoca unor crize cu mult mai profunde decât cele în plan politic sau cultural pe care cu multă ingenuitate le identifica o istoriografie pozitivistă şi progresistă. La un secol după Marea Ciumă de la mijlocul secolului XIV, o gravă depresiune demografică continua încă să afecteze Europa.

Consecinţele sale în plan economic erau extrem de acute: progresele înregistrate în secolele XII-XIV fuseseră pierdute cu totul, atât din lipsa mâinii de lucru cât şi a epuizării zăcămintelor de metale preţioase din Occident şi nu în ultimul rând, a distrugerilor provocate de războaie – mai ales în Franţa şi în Spania. Manifestările unei dezvoltări economice de tip capitalist nu apar decât în cazurile excepţionale ale Ţărilor de Jos şi oraşelor din nordul şi centrul Italiei.

Consecinţele în plan politic ale unor dezechilibre de asemenea proporţii nu puteau fi mai puţin semnificative. Puterea descentralizată şi autarhică a feudalilor, ce caracterizase întregul Ev Mediu, a decăzut rapid în lipsa bazei sale economice – proprietatea funciară, afectată de criza forţei de muncă şi de consecinţele deflaţiei. Ei s-au văzut nevoiţi să intre în slujba suveranilor teritoriali ce dispuneau de sumele necesare menţinerii aparatului administrativ şi militar caracteristic puterii politice moderne. Cei ce doreau cu orice preţ să-şi păstreze independenţa s-au reorientat către veniturile obţinute din războaiele private, formă semi-oficială de banditism specifică mai ales micii nobilimi germane (Rittertum), sau au devenit mercenari, precum condotierii din Italia. În schimb, la nivelul statelor, procesele politice caracteristice au devenit, cu mult înainte de mijlocul secolului XV, cele ale unificării şi centralizării politice în jurul persoanei suveranului. Dacă centralizarea reprezintă o unificare administrativă şi juridică internă, unificarea este o centralizare politică şi militară externă a unor regiuni ţinând de aceeaşi naţiune – atât cât poate fi de relevantă această noţiune la începuturile modernităţii. Cele două procese sunt practic indisolubile, iar termenul ce le uneşte este puterea monarhului. Această figură a „principelui” ocupă, în epoca modernă, locul central deţinut până atunci în viaţa politică de seniorul feudal. Trebuie însă remarcat că adesea centralizarea, ca şi unificarea politică, sunt moderne mai degrabă prin consecinţele lor decât prin mijloacele de realizare. Astfel monarhia de la Paris devine suprema instanţă politică pe întreg teritoriul Franţei prin reunirea marilor feude la domeniul regal ca urmare a alianţelor dinastice. În mod similar unificarea şi centralizarea administrativă spaniolă este produsul medievalei uniuni între regatele Castiliei şi Aragonului. Privilegii şi instanţe de natură feudală sunt şi ele utilizate în scopul eliminării centrelor concurente de putere; de pildă, în umbra monarhiei, o instituţie destinată unui mare viitor se cristalizează în acest amurg al Evului Mediu: adunările de stări, al căror caracter este corporativ, pregătind însă instituţiile reprezentative moderne. În Anglia, Parlamentul este instituit în 1215; în Spania, Cortesurile apar la 1287; Stările Generale franceze sunt înfiinţate la 1302 Întreaga Europă, din Prusia până în Ţările Române, adoptă asemenea instituţii ca pe un scut împotriva abuzurilor regale, prin rolul lor de aprobare a deciziilor monarhice excepţionale şi contrare cutumei. Arma principală pe care şi-o însuşesc este însă legată de impozite – creaţie a fiscalităţii monarhice din secolul XIII – a căror aprobare şi percepere intră în atribuţiile adunărilor de stări, oferindu-le un mijloc de presiune asupra regilor. În procesul centralizării, suveranii înşişi şi le vor alătura, în primul rând pentru a obţine subsidiile necesare, dar şi ca aliat împotriva feudalităţii, căci toate aceste adunări au în componenţă o cameră inferioară burgheză – Camera Comunelor în Anglia, Starea a III-a în Franţa şi Spania – care adesea dobândeşte preeminenţa asupra clerului şi nobilimii, ca în Ţările de Jos sau în Wurtemberg; alteori, însă, adunările ostile vor fi reduse la un rol simbolic de autoritatea monarhică – cazul Spaniei.

Procesele politice ale centralizării monarhice în Franţa La 17 iulie 1453 în bătălia de la Castillon, comandantul englez John Talbot, veteran a zeci de campanii împotriva francezilor, pieri în mod lamentabil luând cu asalt o poziţie întărită apărată de artilerie. Astfel lua sfârşit Războiul de 100 de ani, ce opunea din 1337 Franţa şi Anglia; şi dacă la începutul conflictului acestea mai erau încă state feudale, în ultima jumătate a secolului XV cele două regate găsiseră liantul necesar construirii unui stat modern în sentimentul patriotic generat de această neîncetată stare de război.

Dacă francezul de la 1350 nu se considera supusul regelui Franţei, ci al seniorului local şi prin urmare al suzeranului acestuia, fie el englez, burgund său german, un veac mai târziu aceste legături feudale fuseseră înlocuite de un stat concentrat în jurul suveranului, o monarhie centralizată şi patriotică – dar nu încă naţională. În plus, francezii învăţaseră toate lecţiile militare ale războiului; iar la Castillon, ca şi la Formigny în 1450 englezii fuseseră bătuţi cu aceleaşi tactici cu care învinseseră la rândul lor mai înainte la Crecy, Poitiers ori Azincourt: defensivă pe poziţii fortificate, eficientizarea tirului infanteriei, şarjele ordonate şi extrema mobilitate a cavaleriei – la care francezii adaugă şi utilizarea artileriei de câmp. Însă marea inovaţie a epocii, a cărei importanţă politică, militară şi economică este incalculabilă, era introducerea armatei permanente în Franţa la 1445 operă a regelui Carol VII. Un asemenea instrument de politică internă şi externă nu era însă la dispoziţia majorităţii monarhilor europeni, căci el depindea de existenţa unei structuri politice centralizate, unor instituţii militare regulate şi unor venituri importante ale Coroanei. Până la sfârşitul secolului XV, doar Veneţia (1455) şi Burgundia (1471) îşi putură permite armate permanente. Ea servi însă mai ales politicii fiului lui Carol, Ludovic XI (146l-l483), adevăratul artizan al unităţii Regatului Franţei. La începutul domniei sale, nobilimea anarhică înfiinţase împotriva autorităţii monarhice „Liga Binelui Public”, reunind peste jumătate din teritoriul Franţei – domeniile a 6 mari case feudele şi ale vasalilor acestora – sub patronajul ducelui Burgundiei, Carol Temerarul (1467-l477), principalul concurent al monarhiei franceze. Forţele regale fură învinse; şi doar graţie ajutorului vechiului duşman, Anglia, Ludovic se putu redresa pe plan intern şi extern. Carol Temerarul, în schimb, rămăsese un suveran medieval, trăind de pe urma războiului; când ambiţiile sale în Germania îl aduseră în conflict cu elveţienii, infanteria acestora, înzestrată cu arme de foc, îl zdrobi în bătăliile de la Granson şi Morat (1476). Într-o ultimă tentativă de redresare, Carol pieri la asediul oraşului Nancy în 1477

Franţa era astfel debarasată de marele ei rival; şi fără protectorul lor, seniorii rebeli fură deposedaţi pe rând de domeniile lor între 1473 şi 1481; iar în 1482 prin tratatul de la Arras, Ludovic îşi împărţi Burgundia cu împăratul german. În acelaşi timp, el confiscă complet feudalităţii guvernarea şi administraţia regatului şi reluă expansiunea economică stopată de război printr-o politică protecţionistă de stat. Cronicarul Chastellain ni-l descrie astfel pe acest principe modern: Vroia să vadă toate pieţele şi graniţele regatului său, să cunoască tot şi toate. Vroia să facă totul după capul său şi se amestecă în cele mai mărunte treburi ale regatului. În realitate părea mai degrabă făcut pentru a domni asupra lumii decât peste un regat.

Totuşi, când fiul său minor, Carol VIII, urcă pe tron în 1483 marii seniori, în frunte cu ducele de Orleans, se opuseră regenţei şi încercară să reîntroneze anarhia feudală. Nereuşind să-şi susţină poziţia în Adunarea Stărilor Generale, unde Starea a III-a proclamă principiul suveranităţii poporului (1484), nobilimea recurse la arme şi fu învinsă în „Războiul nebun” (1488).

Ca urmare, ultimul mare domeniu feudal, Bretania, trecu în mâinile coroanei şi astfel, în ajunul războaielor italiene, Franţa era destul de puternică pentru a răsturna cu orice mişcare în exterior fragilul echilibru ce domnea între statele europene.