Începuturile colonialismului european

Expansiunea Imperiului Otoman nu a dus la o reorientare doar în politica est-europeană. Occidentul devenise conştient de iminenţa cuceririi Mediteranei de către turci, a căror flotă militară era la sfârşitul secolului XV cea mai puternică din Europa. Legăturile comerciale ale vestului cu Orientul, stabilite în timpul cruciadelor şi menţinute prin neguţătorii veneţieni şi genovezi, erau acum definitiv tăiate, economia Imperiului Otoman menţinându-şi cu stricteţe tradiţionalul caracter autarhic şi regional. Statele occidentale s-au văzut deci silite, mai ales ca urmare a penuriei de metale preţioase, cu efecte deflaţioniste, să caute accesul la alte pieţe extra-europene.

Iniţiatorii acestei întreprinderi au fost portughezii, care la începutul secolului XV erau poate singurii deţinători ai tehnologiei şi expertizei necesare realizării unor mari expediţii navale. Sub înalta protecţie a infantelui Henric „Navigatorul” (1394-l460), ce a pus la dispoziţie resursele Ordinului templierilor, navigatorii portughezi au urmărit un plan grandios ce viza cucerirea Africii de Nord, descoperirea de noi tărâmuri occidentale şi explorarea vestului Africii şi a Indiei şi în acelaşi timp căuta alianţa împotriva Islamului cu misterioasele regate creştine din Asia şi africa. Deja la 1415 o primă expediţie militară a stabilit un cap de pod la Ceuta, în Măroc; câţiva ani mai târziu, au fost ocupate arhipelagurile Madeira şi Azore, viitoare escale pentru expediţiile africane. Pe la 1430 Portugalia construia primele caravele în şantierul naval din Sagres, iniţiat de Henric „Navigatorul” şi care a reunit elita navigatorilor şi cartografilor continentului. În următoarea jumătate de veac flota lusitană, prima din Europa, a explorat întregul litoral vestic al Africii: în 1436 descoperea Rio de Oro, în 1446 Guineea, 4 decenii mai târziu Diego Cāo explora estuarul fluviului Congo şi ţărmurile Angolei cu ajutorul marelui geograf Martin Behaim; în 1487 Pero da Covilhao, călătorind în secret în Arabia, descoperea Etiopia creştină, ţelul utopicelor căutări ale infantelui Henric; în fine, la 1488

Bartolomeu Diaz ocolea Capul Bunei Speranţe, deschizând un nou drum spre pieţele Orientului Îndepărtat, interzise până atunci de bariera otomană.

După numai 10 ani, Vasco da Gama atingea la rândul său ţărmurile Indiei, declarând gazdei sale, monarhul din Calicut Că de 60 de ani regii Portugaliei trimiteau anual corăbii în călătorii de descoperire către meleagurile astea, ştiind că aici există regi creştini că şi ei. Şi din această cauză trimiteau să se descopere menţionatele teritorii, nu fiindcă le-ar trebui aur şi argint.

Acesta avea să fie însă cântecul de lebădă al eroicei epoci iniţiate de Henric „Navigatorul”. Mai realişti, urmaşii săi se supuseră imperativelor politice şi economice. Deja aurul şi sclavii Africii recompensaseră deceniile de explorări – şi exploatări – metodice. Roadele călătoriei lui Vasco da Gama se văzură când regele Manuel I trimise o nouă expediţie – militară de data aceasta – şi îşi institui controlul asupra coastelor Indiei. În 1502 Vasco da Gama însuşi pedepsi cu cruzime oraşul răsculat Calicut, întorcându-se cu o pradă colosală; doar câţiva ani mai târziu, suveranul portughez numi primul vice-rege al Indiei. Se năştea astfel primul imperiu colonial modern, ce avea să facă din Portugalia - pentru o vreme – cea mai puternică economie din Occident.

Noua lume se anunţa însă atât de bogată încât nu puteau întârzia să apară noi competitori. Primul dintre aceştia era celălalt stat iberic, Spania. Epuizată de costurile centralizării politice, aceasta nu căuta decât un debuşeu pentru nobilimea sa rămasă fără ocupaţie şi mai ales un imperiu colonial care să o aducă la nivelul Portugaliei; astfel că la 1492 Regii Catolici acceptară proiectul navigatorului genovez Cristofor Columb de a căuta o rută occidentală către India pentru a concura comerţul lusitan. În schimb, caravelele lui Columb descoperiră insulele Mării Caraibelor, iar în următoarele expediţii explorară arhipelagul Antilelor şi atinseră ţărmurile continentului american. Ţelurile lui Columb nu mai erau însă comerciale, ca în prima sa călătorie; interesele neguţătorilor din Sevilla şi ale coroanei spaniole impuneau colonizarea şi exploatarea noilor teritorii – chiar şi cu preţul exterminării indigenilor – pentru a prinde din urmă decalajul faţă de portughezi. Regii Catolici întrevăzuseră imensele posibilităţi pe care le deschideau bogăţiile coloniilor americane, în comparaţie cu resursele sărace ale Spaniei. Astfel se deschideau apetiturile hegemonice ale monarhilor spanioli în Europa. Dacă secolul XV se încheia cu dominaţia economică a Portugaliei, cel ce-l urma se anunţa a aparţine puterii politice a Spaniei.

Întrebări de verificare: 1 Cum s-a desfăşurat procesul de unificare şi centralizare politică în vestul Europei în a doua jumătate a secolului XV? 2 Care sunt dimensiunile politice ale Renaşterii? 3 Care au fost, în estul şi în vestul Europei, consecinţele expansiunii otomane?

Bibliografie.

Gheorghe I. Brătianu, Adunările de stări în Europa şi în Ţările Române în Evul Mediu, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996

Jacob Burckhardt, Cultura Renaşterii în Italia, Ed. Minerva, Bucureşti Johan Huizinga, Amurgul evului Mediu, Ed. Meridiane, Bucureşti Halil Inalcik, Imperiul Otoman. Epoca clasică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1996

P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994

Steven Runciman, Căderea Constantinopolului, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1991