Ortodoxia: o altă lume europeană?

Din punct de vedere politic, imperiul Bizantin ce se prăbuşise definitiv la 1453 era complet nesemnificativ, reducându-se practic la Constantinopol şi hinterlandul acestuia. Semnificaţia sa fundamentală era însă acea spirituală, ce-l făcea egalul Romei în Estul ortodox; importanţa sa era însă invers proporţională cu mijloacele de care Bizanţul dispunea efectiv pentru a-şi susţine poziţia. Singura soluţie întrevăzută de împăraţii confruntaţi cu această situaţie a fost apelul la creştinătatea occidentală, în condiţiile în care nici una dintre ţările ortodoxe nu era suficient de puternică; acest gest era însă extrem de delicat, căci implica sfârşitul schismei ce despărţea de la 1054

Creştinătatea răsăriteană, ortodoxă de cea occidentală, catolică şi unirea celor două biserici, idee respinsă cu hotărâre de elitele est-europene ataşate de ideologia cezaro-papismului (afirmând subordonarea clerului conducătorilor laici) şi ostile deci primatului suveranului pontif, ce ar fi decurs dintr-o unire a bisericilor. Încă de la 1274 împăratul Mihail VIII recunoscuse la Conciliul de la Lyon supremaţia papei; dar clerul ortodox respinse ferm această tentativă de unire; abia în faţa iminenţei pericolului otoman Ioan VIII, însoţit de o delegaţie de înalţi prelaţi greci, decise unirea cu Roma la Conciliul de la Florenţa – Ferrara (1438-l439). La întoarcerea din Italia, delegaţia se izbi de un val de ostilitate din partea ortodocşilor, ce declarară că-l preferă pe turci catolicilor, determinând ruperea unirii şi o acută dezbinare politică la Constantinopol. La rândul ei, creştinătatea occidentală nu-şi îndeplini prea energic promisiunile, singura tentativă de cruciadă, condusă de Iancu de Hunedoara, fiind zdrobită la Vama (1444).

După 1453 nu mai exista nici un centru al ortodoxiei, în ciuda secularelor tentative ale statelor sud-est europene de a-şi afirma vocaţia imperială pe fondul crizei finale bizantine (Ţara Românească, Bulgaria şi Serbia în secolul XIV, Moldova la începutul veacului următor). Mahomed II ar fi putut lua uşor locul împăraţilor Bizanţului; dar o nouă putere, a cărei creştinare fusese opera grecilor, pretinse moştenirea acestora, arogându-şi titlul de „a treia Romă” şi ţelul mesianic de refacere a creştinătăţii în spiritul ortodoxiei: Marele Cnezat al Moscovei. Biserica rusă nu se lăsase atrasă de ispitele unioniste, moscoviţii reprezentau singura putere politică importantă a lumii ortodoxe, iar marii cneji se înrudeau cu familia imperială bizantină; era deci firesc ca Marelui Cnezat să-l revină misiunea de care Constantinopolul nu se arătase demn. Sub Vasile II (1425-l462) şi Ivan III (1462-l505) statele ruseşti mai slabe au fost anexate de moscoviţi; în mare măsură pentru a legitima aceste acţiuni, Ivan III a proclamat la 1472 după căsătoria cu o principesă bizantină, „a treia Romă” şi a adoptat vulturul bicefal ca emblemă. Combinată însă cu închiderea de către turci a Mării Negre şi ieşirea estului Europei din circuitele comerţului internaţional, această reorientare a lumii ortodoxe către un pol excentric a separat-o complet de occident, definitivând un clivaj care de un mileniu nu înceta să se adâncească. Astfel, din secolul XV istoria Europei devine practic istoria a două lumi separate şi diferite.