1

Când Zarathustra a împlinit treizeci de ani, şi-a părăsit ţinutul său natal şi lacul lui şi sa suit la munte. Acolo, bucurându-se de spiritul şi de singurătatea sa, a petrecut vreme de zece ani şi nu i s-au părut povară. Până la urmă însă s-a schimbat ceva în el – şi într-o dimineaţă, sculându-se în rând cu zorile, a păşit în faţa soarelui, grăind aşa: „Tu, astru mare, oare ce-ar rămâne din fericirea ta, dacă nu ne-ai avea pe noi aceştia, pe care-i luminezi!

De zece ani tot sui mereu spre grota mea: tu te-ai dezgustat de mult, şi de lumina şi de drumul tău, dacă eu însumi n-aş fi fost aici, cu vulturul meu şi cu şarpele meu.

Dar noi te-am aşteptat în fiecare dimineaţă, ţi-am luat prisosul şi-ţi aducem mulţumire pentru el.

Iată! Sătul sunt de înţelepciunea mea, ca o albină care-a adunat prea multă miere şi simt nevoia unor mâini care cerşesc.

Aş vrea să dăruiesc şi să împart, până ce înţelepţii lumii or să se bucure din nou de nebunia lor, iar cei săraci de bogăţia lor.

De-aceea, trebuie să cobor: aşa cum faci şi tu spre seară, când te scufunzi în spatele mării, ca să împrăştii lumii subterane lumina ta, tu, astru mare, nespus de bogat!

Eu, ca şi tine, trebuie să apun, cum zic adesea oamenii aceia, spre care simt nevoia să cobor.

De-aceea, binecuvântează-mă, ochi liniştit, tu care poţi privi fără invidie chiar fericirea cea peste măsură!

Cupa, ce stă să se reverse, binecuvântează-mi-o, ca apa ei de aur să ţâşnească, împrăştiindu-ţi pretutindeni licărul de voluptate!

Priveşte! Această cupă vrea din nou să fie goală, iar Zarathustra jinduie din nou să fie om.” în felu-acesta a-nceput apusul lui Zarathustra.