2

Singur, fără să-i iasă nimenea în cale, s-a coborât din munte Zarathustra. Dar ajungând la poalele pădurilor, văzu că-i iese înainte un bătrân, care-şi lăsase sfân-ta lui colibă pentru-a căuta-n pădure rădăcini. Şi-acel moşneag grăitu-i-a aşa lui Zarathustra: „Acest drumeţ nu mi-e străin: cu mulţi ani înainte a mai trecut pe-aici. Se numea Zarathustra; dar între timp s-a cam schimbat.

Pe-atunci, tu îţi purtai cenuşile la munte: acuma vrei să-ţi risipeşti văpăile prin văi? Nu-ţi este frică de pedeapsa incendiatorilor?

Da, da, îl recunosc, e Zarathustra. Privirea lui e limpede, iar buzele lui nu ştiu ce-i dezgustul. Nu umblă oare ca un dansator?

Schimbat e Zarathustra, un copil e Zarathustra, un om care s-a deşteptat e Zarathustra: ce cauţi acuma printre cei ce dorm?

Ca-ntr-o mare trăiai tu în singurătatea ta, iar marea te purta la sânul ei. Vai ţie, vrei să umbli-acuma pe uscat? Vai ţie, iarăşi vrei să-ţi porţi tu singur povara corpului?”

Răspuns-a Zarathustra: „îi iubesc pe oameni.” „De ce”, îi zise sfântul, „de ce bat eu pădure şi pustie? Nu pentru că i-am fost iubit prea mult pe oameni?

Acuma îl iubesc pe Dumnezeu: nu-i mai iubesc pe oameni. Ce nedesăvârşit îmi pare omul! Iubirea pentru oameni m-ar ucide.”

Răspuns-a Zarathustra: „Vorbit-am oare eu despre iubire? Eu vin spre oameni să le-aduc un dar.” „Să nu le dai nimic”, răspuns-a sfântul. „Mai bine ia ceva asupra ta din ceea ce duc ei şi-ajută-i s-o poarte – aceasta le-ar prinde foarte bine: doar de ţi-ar prinde bine şi ţie tot pe-atâta!

Iar dacă vrei să dai, să nu le dai decât pomană, dar mai întâi aşteaptă să ţi-o ceară!” „O, nu”, răspunse Zarathustra, „n-am să le dau nici o pomană. Pentru aceasta nu sunt destul de sărac.”

Râzând de Zarathustra, sfântul zise: „încearcă însă dacă-ţi vor primi comorile! Ei sunt bănuitori faţă de pustnici, nu vor să creadă că venim s-aducem daruri.

Prea sună singuratici pe stradă paşii noştri. De-aceea, ca şi când la ceas de noapte, din paturile lor, aud trecând un om, cu mult 'naintea zorilor, ei se întreabă: oare-ncotro se duce hoţul?

Să nu te-amesteci printre oameni, stai în pădure! Mai bine du-te printre fiare! De ce să nu fii şi tu ce sunt eu – urs printre urşi, şi pasăre-ntre păsări?” „Şi-atunci, ce face sfântul în pădure?” îi puse întrebarea Zarathustra.

Sfântul răspunse: „Fac cântece, şi-apoi le cânt; şi rid, în timp ce le compun, şi plâng şi mormăi: e felul meu de-a-l lăuda pe Dumnezeu.

Cu cântece şi plânsete, cu râsete şi mormăieli, îl laud eu pe Dumnezeul care-i Domnul meu. Dar tu ce fel de dar vrei să ne-aduci?”

Când Zarathustra auzi aceasta, îl salută pe sfânt zi-cându-i: „O, câte n-aş avea să le aduc! Dar lasă-mă să plec cit pot mai iute, ca nu cumva să-ţi iau ceva!” Aşa se despărţiră, moşneagul şi bărbatul, râzând, şi amân-doi râdeau ca doi copii.

Dar Zarathustra, când rămase iarăşi singur, grăi astfel în sinea sa: „Să fie oare cu putinţă?! Acest prea sfânt moşneag încă n-a auzit, acolo în pădurea lui, că Dumnezeu e mort!” -