9

Lung somn dormi Zarathustra, nu numai zorile tre-când peste obrazul lui, ci şi amiaza. Dar în sfixşit se deşteptă: uimit privi pădurea şi liniştea din jur, uimit privi în sine Zarathustra. Şi se sculă la repezeală, ca un corăbier care zăreşte brusc uscatul şi chiuie de bucurie: căci i se desluşise încă un adevăr. Şi aşa grăi în inima sa: „în mine s-a făcut lumină: eu am nevoie de însoţitori, care să fie vii, nu de tovarăşi morţi sau de cadavre, pe care să le duc unde vreau eu.

De-nsoţitori în viaţă am nevoie, să mă urmeze pentru că le place să-mi urmeze – acolo unde vreau eu să-i conduc.

În mine s-a făcut lumină: nu gloatei trebuie să-i vorbească Zarathustra, ci-nsoţitorilor. El nu trebuie să fie nici unei turme păstor şi câine.

Să-i scot pe mulţi din turmă – de-aceea am venit. Norod şi turmă trebuie să se-nfurie-mpotriva mea; un hoţ să vadă-n el păstorii, vrea Zarathustra.

Păstori, zic eu, dar ei îşi zic cei buni şi drepţi: păstori, zic eu, dar ei îşi zic fideli dreptei credinţe.

Priviţi pe cei buni şi drepţi! Pe cine urăsc ei mai mult? Pe cel care le sparge tablele valorilor, pe spărgător, pe criminal: acesta însă este creatorul.

Priviţi-i pe fidelii tuturor credinţelor! Pe cine urăsc ei mai mult? Pe cel care le sparge tablele valorilor, pe spărgător, pe criminal: acesta însă este creatorul.

Însoţitori vrea cel ce-nfăptuieşte, nu cadavre, nici fideli, nici turmă. Cel ce creează caută creatori ca el, care să scrie noi valori pe table noi.

Însoţitori vrea cel ce-nfăptuieşte, să-i stea alături la cules: căci toate ale lui stau coapte, gata de cules, însă-i lipsesc o sută de seceri: de-aceea smulge spicele cu mâna, şi este supărat.

Însoţitori vrea cel ce-nfăptuieşte, din cei ce ştiu cum să-şi ascută secerile. Vor fî numiţi distrugători şi dispreţuitori ai binelui şi răului. Ei însă sunt culegători, care sărbătoresc culesul.

Iar Zarathustra caută-nfăptuitori asemeni lui, culegători care sărbătoresc cu el culesul: ce-i pasă lui de turme şi păstori şi de cadavre!

Iar tu, tu prim însoţitor al meu, te odihneşte-n pace! Te-am îngropat cu grijă-n arborele tău scobit, te-am pus la adăpost de lupi.

Însă e timpul să te părăsesc. între amurg şi auroră, descoperit-am un nou adevăr.

Nici păstor, nici gropar nu trebuie să fiu. Şi niciodată n-am să mai vorbesc mulţimii: ultima oară iată – am stat de vorbă cu un mort.

Cu înfăptuitorii şi culegătorii, cu cei care sărbătoresc culesul vreau să mă însoţesc: căci vreau să-i fac să vadă curcubeul şi toate treptele spre Supraom.

Ermiţilor am să le cânt de-acuma cântul meu sau celor ce se-nsingurează câte doi: iar celui care are încă urechi pentru ce nu sa auzit vreau inima să i-o împovărez cu fericirea mea.

Eu tind spre ţel, eu îmi urmez cărarea; voi trece-n salt peste zăbovitori şi întârziaţi. Parcursul meu le va grăbi pieirea!”