3

Când Zarathustra ajunse la oraşul cel mai apropiat, care se întindea lângă păduri, găsi mulţime de popor ce se-adunase-n piaţă: căci li se anunţase că-au să vadă un dansator pe funie. Iar Zarathustra se-adresă aşa către popor:

Vin să vă-nvăţ ce este Supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit. Voi ce-aţi făcut, pentru a-l depăşi?

Toate fiinţele de până acuma au creat ceva ce stă deasupra lor: vreţi voi să fiţi refluxul acestei uriaşe revărsări şi preferaţi să vă întoarceţi printre fiare, decât să-l depăşiţi pe om?

Ce e maimuţa pentru om? Doar o batjocură sau o ruşine dureroasă. Aşa trebuie să fie şi omul pentru Supraom: doar o batjocură sau o ruşine dureroasă.

Voi aţi parcurs distanţa de la vierme până la om şi multe în voi sunt încă vierme. Cândva aţi fost maimuţe şi chiar şi azi un om păstrează din maimuţă mai mult ca o maimuţă oarecare.

Dar chiar şi cel mai înţelept dintre voi dilemă e, şi corcitură între plantă şi fantomă. Oare vă-ndemn eu să deveniţi doar plantă sau fantomă?

Iată, vă-nvăţ ce este Supraomul!

Sensul pământului e Supraomul. O, dacă voi v-aţi încorda voinţa: sens al pământului să fie Supraomul!

Eu vă conjur, o fraţi ai mei, rămâneţi credincioşi pământului şi nu mai daţi crezare celor ce vă vorbesc despre speranţe suprapământeşti! Otrăvitori sunt ei, fie c-o ştiu sau nu.

Sunt hulitori ai vieţii, intoxicaţi la rândul lor şi muribunzi, de care i-e lehamite pământului: pot să dispară aşadar!

Odinioară, a-l huli pe Dumnezeu era cea mai cumplită blasfemie, dar Dumnezeu e mort acum şi morţi, asemeni lui, blasfematorii. Cea mai îngrozitoare blasfemie e azi să blasfemezi pământul, iar măruntaielor misterului să le acorzi mai multă atenţie ca sensului pământului!

Odinioară, sufletul privea spre corp plin de dispreţ: atunci, acest dispreţ era lucrul suprem: el, sufletul, voia un corp lihnit, famelic, slab. în felu-acesta se gân-dea să scape de el şi de pământ.

O, sufletul acesta, chiar el era lihnit, famelic, slab: cruzimea era voluptatea acestui suflet!

Dar voi, ia spuneţi, fraţi ai mei: ce zice corpul vostru despre sufletul vostru? Sufletul vostru, oare nu-i el mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă?

Ce-i drept, murdar torent e omul. Şi trebuie să fii într-adevăr o mare, să sorbi asemenea torent de murdărie, şi totuşi să rămâi curat.

Iată, vă-nvăţ ce este Supraomul: el este-această mare, dispreţul vostru uriaş se pierde-n ea.

Ce poate fi mai însemnat în viaţa voastră? E ora marelui dispreţ. Ora în care vă scârbiţi chiar şi de fericirea voastră, de raţiunea şi virtutea voastră.

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de fericirea mea! Ea e mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă. O, fericirea mea, ce trebuie să-mi fie chiar temei al existenţei!”

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de raţiunea mea! Râvneşte ea după ştiinţă, ca leul după hrana lui? Ea e mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă!”

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de virtutea mea? încă nu m-a făcut să fiu nebun! O, sunt sătul de binele ca şi de răul meu! Toate sunt doar mizerie, şi murdărie, şi jalnică suficienţă!”

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de dreptatea mea? încă nu văd că-aş fi ajuns jăratic şi cărbune. Dar omul drept este jăratic şi cărbune!”

Ora în care ziceţi: „Ce-mi pasă mie de mila mea? Oare nu mila este crucea pe care-i ţintuit în cuie cel ce iubeşte oamenii? Dar mila mea nu-i nici o răstignire.”

V-aţi spus deja aceste lucruri? Strigatu-le-aţi până acum? Vai, dacă v-aş fi auzit strigând!

O, nu păcatul vostru – îndestularea voastră strigă către cer, zgârcenia voastră însăşi în păcatul vostru e-aceea care strigă către cer!

Dar unde-i fulgerul – ca să vă lingă cu văpaia lui? Unde e nebunia care v-ar trebui inoculată?

Iată, vă-nvăţ ce este Supraomul: el este fulgerul acesta, el este nebunia-aceasta! -

Când Zarathustra isprăvi ce-avea de spus, un om strigă din mijlocul mulţimii: „Am ascultat destule despre saltimbancu-acesta: vrem să-l vedem odată!” Şi-ntreg poporul râse de Zarathustra. Iar dansatorul, crezând că este vorba de el, numaidecât se apucă de treabă.