4

Dar Zarathustra privea mulţimea şi se minuna. Apoi grăi în felul acesta:

Omul e doar o funie, întinsă între bestie şi Supraom – o funie peste un abis.

O trecere primejdioasă dincolo, o primejdioasă parcurgere a drumului, primejdia de a privi-ndărăt, o pri-mejdioasă-nfiorare şi-o oprire primejdioasă.

Ce e măreţ în om e că-i o punte, nuun capăt: ce este vrednic de iubire-n om e că-i o trecere şi o pierzanie.

Iubesc pe cei ce nu ştiu să trăiască decât ca pieritori, pentru că ei sunt cei ce trec dincolo.

Iubesc pe cei plini de-un imens dispreţ, căci ei sunt purtătorii marelui respect, săgeţile dorinţei zburând spre ţărmul celălalt.

Iubesc pe cei care nu-şi caută dincolo de stele temeiul de-a muri şi-a se jertfi: ci se sacrifică pământu-lui, din râvna ca pământul să devină într-o zi al Supraomului.

Iubesc pe cel care sa dedicat cunoaşterii, pentru-a permite mâine Supraomului să fie. Astfel îşi pregăteşte el pierzania.

Iubesc pe cel ce inventează şi munceşte ca să ridice casa Supraomului şi ca să pregătească pentru el pă-mânt, fiară şi plantă: astfel îşi pregăteşte el pierzania.

Iubesc pe cel ce şi-a-ndrăgit virtutea: deoarece virtutea e voinţă spre pierzanie şi o săgeată a dorinţei.

Iubesc pe cel ce nu-şi păstrează nici un strop de spirit pentru el, menindu-şi-l întreg virtuţii sale: astfel ca spirit trece peste punte.

Iubesc pe cel ce-şi face din virtutea sa pornire şi fatalitate; astfel din dragoste pentru virtutea sa el vrea să mai trăiască şi să nu trăiască.

Iubesc pe cel ce nu doreşte prea multe virtuţi. Căci o virtute este mai virtute decât două, ea e un nod mai tare de care se agaţă fatalitatea.

Iubesc pe cel ce-şi risipeşte sufletul, care nu vrea recunoştinţă şi nu dă îndărăt nimic: căci el tot timpul dăruieşte şi nu vrea să se păstreze pentru sine.

Iubesc pe cel căruia ie ruşine când zarul cade în favoarea lui şi care-atunci se-ntreabă: sunt oare un; trişor? – căci el îşi vrea pieirea.

Iubesc pe cel ce-aruncă înaintea faptei sale un roi de vorbe aurite şi care totuşi ţine mult mai mult decât promite: căci voia lui e spre pieire.

Iubesc pe cel care-i justifică pe cei de mâine şi care-i mântuie pe cei ce-au fost: căd el îşi vrea pierzania în cei ce aparţin prezentului.

Iubesc pe cel ce-şi maltratează Dumnezeul, pentru că-l iubeşte: căci el chiar de mânia acelui Dumnezeu pieri-va.

Iubesc pe cel cu sufletul adânc până şi-n rană, cel care-şi pierde viaţa dintr-un fleac: în felu-acesta trece puntea bucuros.

Iubesc pe cel cu sufletul atât de plin, încât e-n stare-a se uita pe sine, şi toate lucrurile sunt în el: căci toate îl vor duce la pieire.

Iubesc pe cei cu inima şi spiritul eliberate: căci capetele lor sunt numai măruntaie ale inimii, iar inimile lor zoresc să-i piardă.

Iubesc pe toţi cei care sunt ca stropii grei ce pică unul după altul dintr-un nor întunecat ce stă deasupra oamenilor: ei vestesc că fulgerul este aproape şi ca heralzi ai lui merg spre pieire.

Iată, eu sunt un vestitor al fulgerului, un strop greu ce cade greu din nor: dar fulgerul acesta se numeşte Supraom. -