5

Rostind aceste vorbe, Zarathustra privi din nou înspre mulţime şi tăcu. „Uite-i”, zicea în sinea lui, „uite-i cum rîd: ei nu mă înţeleg, eu nu am glas pentru urechea lor.

Va trebui oare să le zdrobesc timpanele şi să-i învăţ să-mi dea ascultare cu ochii? în sunetul cimbalelor şi-n urletul predicatorilor de pocăinţă? Sau dau crezare numai celui bâlbâit?

Dar e ceva, de care se simt mândri. Ce nume-i dau ei lucrului acela ce-i face să se simtă-atât de mândri? Cultură, da – aşa îi zic, e ceea ce-i deosebeşte de ciobani.

De-aceea nu le place să audă vorba „dispreţ”; iată de ce am să mă adresez mândriei lor.

Le voi vorbi de ce-i mai vrednic de dispreţ, adică despre ceea ce numesc ultimul om.”

Şi-atunci aşa grăit-a Zarathustra către popor: Iată, e timpul când omul trebuie să-şi fixeze ţelul. Iată, e timpul când omul trebuie să-şi sădească germettiul speranţei celei mai înalte.

d; Pământul lui e încă destul de rodnic pentru-aceasta. Dar într-o zi, acest pământ va fi sărac şi sterp şi nici un pom vânjos nu va mai răsări din el.

Vai! vine timpul când omul nu-şi va mai lansa săgeata dorinţei sale dincolo de om, iar coarda arcului său o să uite să mai zbârnâie.

Vă spun, trebuie să ai în tine încă haos, spre-a da născare unei stele dansatoare. Vă spun, voi încă-aveţi, în sinea voastră destul haos.

Vai! vine timpul când omul nu va mai putea să dea născare unei stele dansatoare. Vai! vine timpul celui mai de dispreţ dintre toţi oamenii, cel ce nu mai poate-a se dispreţui pe sine.

Iată! vă-arăt ultimul om.

„Ce e iubirea? Ce-i creaţia? Ce e dorinţa? Ce este-o stea?” – aşa se-ntreabă cel din urmă om, făcându-ne cu ochiul.

Îngust va fi atunci pământul, se va vedea cum ţopăie ' pe el ultimul om, cel care micşorează orice lucru. Prăsila lui este indestructibilă, ca puricele de pământ; ultimul om o să trăiască cel mai mult.

„Noi”, zice-va ultimul om, făcându-ne cu ochiul, „suntem inventatorii fericirii.”

Ei îşi vor fi părăsit ţinuturile unde viaţa era grea; căci lor le trebuie căldură. îşi vor iubi încă aproapele, frecându-se de el, căci lor le trebuie căldură.

Boala şi neîncrederea – lor li se vor părea păcate; deci cască bine ochii unde calci! Numai smintitul se împiedică de pietre şi de oameni!

Din când în când o leacă de otravă: te-ajută să visezi frumos. Până la urmă, foarte multă otravă, care să facă moartea mai plăcută.

Da, încă se va mai munci, căci munca este o distracţie. Dar având grijă ca distracţia să nu devină obositoare.

Şi nimeni – mai bogat sau mai sărac: acestea, amândouă, sunt prea grele. Cine-ar mai vrea să guverneze? Şi cine-ar vrea să se supună? Acestea, amândouă, sunt prea grele.

Nici un păstor, ci doar o turmă! Toţi viind la fel, ei vor fi cu toţi la fel: căci cine simte altfel, de bunăvoie se va duce la azilul de nebuni.

„Cândva, era smintită toată lumea” – vor murmura cei mai deştepţi, făcându-ne cu ochiul.

Şi toţi vor fi deştepţi, şi toţi vor şti tot ce s-a petrecut: astfel batjocura nu va mai conteni. încă se vor mai certa, dar se vor împăca îndată – ca nu cumva să-şi tulbure digestia.

Apoi, câte-o plăcere mică ziua, şi-apoi câte-o plăcere mică noaptea: dar sănătatea să se bucure de mare cinste.

„Noi”, zice-vor ultimii oameni, făcându-ne cu ochiul, „suntem inventatorii fericirii.”

Aici s-a încheiat prima cuvântare a lui Zarathustra, cea care se numeşte şi „Precuvântare”; aici mulţimea l-a-ntrerupt, plină de strigăte şi veselie. „Dă-ne ultimul om, o Zarathustra – aşa strigau – hai fă din noi ultimul om! Noi îţi vom da, din partea noastră, Supraomul!” Şi-ntreg poporul exulta şi plescăia din limbă. Dar Zarathustra s-a-ntristat, grăind aşa în sinea lui: „Ei nu mă înţeleg, eu nu sunt gura potrivită pentru urechea lor.

Prea multă vreme am hălăduit în munte, prea multă vreme am ascultat numai izvoare şi copaci: acuma le vorbesc, cum le-aş vorbi păstorilor de capre.

Nezdruncinat mi-e sufletul şi limpede ca muntele în dimineaţa zilei. Ei însă îşi imaginează că sunt rece, mă socotesc doar un farsor sinistru.

Şi-acum privesc spre mine izbucnind în râsete: şi-n timp ce rid de mine, mă urăsc. Iar râsetele lor sunt ca de gheaţă.”