7

În vremea aceasta seara coborâse, iar piaţa se în-văluise-n întuneric: norodul începea să se împrăştie, căci chiar şi teama şi curiozitatea obosesc. Dar Zarathustra, aşezat lângă cel mort, era pierdut în gânduri încât uită de timp cu totul. Acuma, se făcuse noapte bine, şi-un vânt de gheaţă adia asupra celui singuratic. Iar Zarathustra, sculându-se, îşi zise-n sinea lui: „Zău, straşnic pescuit a mai avut azi Zarathustra! N-a prins un om, ci un cadavru.

Sinistră-i existenţa omenească, şi pururi fără sens: fatalităţii îi ajunge o paiaţă.

Am să-i învăţ pe oameni care e sensul existenţei lor: adică Supraomul, fulgeru-acestui nor întunecat care e omul.

Dar prea departe sunt încă de ei, iar noima mea nu le vorbeşte noimei lor. Sunt încă doar un mijloc pentru oameni, un mijloc între un nebun şi un cadavru.

Noaptea-i întunecoasă, întunecoase sunt cărările lui Zarathustra. Vino, tovarăş ţeapăn şi-ngheţat! Am să te duc în locul unde am să te-ngrop cu mâna mea.”