8

Zicând acestea-n sine, Zarathustra luă cadavru-n spate şi porni la drum. Dar n-apucă să facă nici o sută de paşi, că cineva i se ivi aproape, şoptindu-i la ureche – şi iată! Cel care îi vorbea era chiar paiaţa din turn. „Pleacă, şi cât mai iute, din oraşul acesta, Zarathustra”, îi zise el. „Aici prea multă lume te urăşte. Cei buni, ca şi cei drepţi, cu toţii te urăsc şi te consideră duşmanul lor, zicând că i-ai dispreţuit; iar cei fideli dreptei credinţe te urăsc, zicând că tu eşti o primejdie pentru mulţime. Azi ai avut noroc că-au râs de tine: de fapt, le-ai şi vorbit ca un bufon. Azi ai avut noroc că te-nsoţeşti cu câinele acesta mort; căci umilindu-te, de data aceasta ai scăpat. Dar depărtează-te de acest oraş – căci altminteri mâine voi sări eu peste tine, ca unul viu peste-un cadavru.” Zicând acestea, omul dispăru; iar Zarathustra îşi văzu de drum pe străzile întunecate.

La poarta oraşului s-a întâlnit cu groparii: luminându-i faţa cu făcliile, ei l-au recunoscut pe Zarathustra şi-au început să-l batjocorească. „Uite-l pe Zarathustra, îşi duce câinele cel mort în cârcă. E minunat că Zarathustra s-a făcut gropar! Noi nu ne-am fi mânjit pe mâini cu-aşa o pleaşcă. Vrea oare Zarathustra să-i fure diavolului hrana? Ei bine, curaj şi poftă bună! Numai de n-ar fi diavolul un hoţ mai mare decât Zarathustra! el e în stare să-i şterpelească pe-amândoi şi să-i înfulece pe amândoi!” Şi hohoteau, apropiindu-şi capetele.

Dar Zarathustra nu grăi nici un cuvânt, continuându-şi drumul. Mergând aşa, mai mult de două ceasuri, dincolo de pădure şi de mlaştină, distinse urletul înfometat al lupilor şi i se făcu lui însuşi foame. Aşa că se opri în faţa unei case retrase, unde văzu că arde o lumină.

„Foamea mă atacă, îşi zise Zarathustra ca un hoţ. La mijloc de pădure şi de mlaştină mă atacă foamea, şi-n miez de noapte.

Ciudate toane are foamea mea. Adeseori mă-ncearcă după ce-am mâncat. Dar astăzi nu m-a încercat deloc: pe unde-o fi întârziat?”

Vorbind aşa, bătu la uşa casei Zarathustra. Şi se ivi un om bătrân purtând o luminare, care-ntrebă: „Hei, cine vine să mă tulbure din somnul rău?” „Un viu şi un mort”, răspunse Zarathustra. „Dă-mi ceva de băut şi de mâncare, căci am uitat s-o fac cât a fost ziuă. Cel care dă celor flămânzi să-mbuce îşi primeneşte sufletul: aşa grăieşte înţelepciunea.”

Bătrânul dispăru o clipă, dar se întoarse iute, înv biindu-l pe Zarathustra cu pâine şi cu vin. „E un ţinut cam păcătos pentru flămânzi”, îi zise el; „de-aceea m-am şi stabilit aici. Oameni şi fiare vin la mine-nsin-guratul. Dar zi-i tovarăşului tău să-mbuce şi să bea, pare mai obosit ca tine.” Iar Zarathustra îi răspunse: „Tovarăşul acesta al meu e mort, va fi cam greu să-l conving.” „Puţin îmi pasă”, ripostă bătrânul pe-un ton morocănos, „cel care bate-n uşa mea să fie mulţumit cu ce-i dau eu. Mâncaţi şi să umblaţi cu sănătate!” -

După acestea, Zarathustra merse încă două ceasuri, lăsându-se condus de drum şi de lumina stelelor; căci îi plăcea nespus de mult să umble noaptea şi să privească în faţă cele ce dorm. Dar când se revărsa de ziuă, el se afla în mijlocul unui codru des, prin care nu se desluşea nici o cărare. Atunci el puse mortul într-o scorbură, la căpătâiul său – fiindcă voia să-l ştie la adăpost de lupi – şi se culcă şi el pe jos, în muşchiul verde. Şi adormi numaidecât, cu corpul frânt de oboseală, dar sufletul nezdruncinat.