A dulce spure

Cu veacuri în urmă, când în Maramureş se vorbea sub semnul rotacismului, astfel încât la bine se spunea, „bire" şi la spune „spure", limba noastră a fost confruntată cu problema compunerii cuvintelor. S-a dat atunci o luptă, în cugetul călugărilor acelora bătrâni, care se vedeau îndemnaţi – poate sub influenţa husită, în orice caz sub influenţa luterană – să traducă, aşa cum puteau, alcătuirile fericite ale limbii greceşti turnate în slavonă; s-a dat o luptă şi limba noastră de atunci nu a biruit. Dar ceva s-a câştigat din lupta aceea, iar astăzi încă, dacă vrei să-ţi înţelegi graiul şi să-ţi încifrezi gândul în el, este rodnic să-i vezi pragurile atinse atunci.

Suntem surprinşi să vedem – scrie Densușianu în Istoria limbii române – marele număr de cuvinte compuse din scrierile vechi, „deoarece ştim că limba română nu e prea bogată în formaţii de acest gen" (voi. II, reed. 1961, p. 231). Ele reproduc cuvintele slave, „adesea în alcătuiri ciudate, contrare spiritului limbii noastre"; totuşi uneori se întâmplă să aibă un caracter românesc, recunoaşte Densusianu. Dar când reuşesc? Şi dintr-o dată căutările limbii din secolul al XVI-lea se mută în zilele noastre.

E ceva de fiinţă vie într-o limbă, de fiinţă care-şi încearcă în fel şi chip sorţii de bună aşezare în lume. În mare vorbind, este în orice limbă ceva din raţiunea căutătoare, sau din natura care face tot felul de încercări. Dacă natura greşeşte şi pune pe lume întruchipări ce n-au viaţă mai lungă, cum să reuşească dintr-o dată limba? Dar ea încearcă la fel ca natura – şi-i urmăreşti cu duioşie lungă-răbdarea şi bună-sufleţia.

Căci în toate felurile s-a zbuciumat limba aceasta să pună pe lume cuvinte ca lungă-răbdare şi bună-sufleţie. A încercat să spună lege-călcare şi de-oameni-iubire, pace-făcătoriu şi de-Dumnezeu-văzătoriu, mai-mărie (superioritate) şi asupră-luare (lăcomie); a încercat dulce-credin-cios şi mare-grăitoriu, a bine-vremui şi a înainte-sta, dar nu i-a reuşit. Ai fi dorit ca un cuvânt cum este mai-mărie să se păstreze şi să-şi generalizeze formaţia, căci ar fi fost de mult folos gândului spre a reda raportul de superioritate. Nu s-a putut. Dacă nu regreţi că purtătoriu-de-grijă (intendent) n-a rezistat, nici supus-înţelegătoriu (umil) sau plod-purtătoriu, în schimb câte un cuvânt ca potrivădare, pentru răsplătire, ar fi meritat să rămână, cum ar fi meritat, poate, omuiubire.

Cu două adverbe, totuşi, i-a reuşit mai bine limbii şi de aici s-au născut câteva feluri de dulce-cuvântare pe care nu le putem da lesne uitării: cu bine şi cu dulce, care amândouă traduc, indirect, ev"-ul grec, pe bun. Găseşti în Psaltirea Scheiană a bire da, a bire face şi bire faptă, găseşti a bire grăi şi a bire vrea. Dacă ne place, prin îndurarea lui Sadoveanu, „acolo şezum şi plânsem", nu se poate să nu ne mişte: „Dulce spus dereptatea ta"; nu ne pot rămâne străine forme ca bine vruş, bine vrut-a („Bine vrut-ai, Doamne, pământul tău"). Iar locul tradus din psalmul 92:

Cu dulce frumseţe se învesti e un fel de a dulce spure pe care nu-l regăseşte lesne vorbirea noastră de astăzi.

Numai că nu e destul să ne iubim limba ca o podoabă. Din rostirile ei, reuşite ori nereuşite, este ceva de învăţat despre firea şi puterile ei, câte sunt şi aşa cum ne sunt date.

E semnificativ că aproape singurele compuneri care ţin sunt cele cu verb (binefacere) sau cu substantive născute din verb (înaintemergător), dar mai ales cu verbul modulat de adverbe. Limba noastră pare să aibă o virtute de toată însemnătatea: aceea de a îmblânzi verbul. Ea îl pune lesne în ordinea substantivului, nu numai sub forma infinitivului lung (ca în de-cameni-iubire), dar deopotrivă în forma de substantiv verbal cu sufixul -or (grăitor, dătător), care se întinde, ca şi infinitivul lung, peste aproape întreaga arie a verbului. Poate de aceea nici nu avem neapărată nevoie de atâtea cuvinte compuse, verbul substantivat având bogăţia în el. Compunerea e deseori exterioară; iar dacă totuşi limba greacă ori cea germană sunt de invidiat pentru compunerile lor vii, poate că şi limba noastră ar trebui invidiată pentru stăpânirea ce obţine asupra de-moniei verbului, când îl învesteşte drept substantiv.

Dar zăgăzuirea verbului, prin trecerea lui în substantiv (alături de care se poate aminti şi de cea, atât de variată, prin împlântarea prefixului „în" în fluiditatea verbului) nu reprezintă singurele mijloace ale limbii noastre de a îmblânzi verbul, păstrându-i totodată bogăţia. Există un mijloc de a-i spori bogăţia şi cu el înţelegi mai bine cum poate înfrunta sau ocoli limba noastră problema compunerii: este modularea verbului prin adverb. Câteva compuneri îi reuşesc limbii, cum vedem cu a bine-grăi şi dulce-ves-tire. Dar poate că limba noastră trece dincolo de nevoia compunerii directe, tocmai pentru că are la dispoziţie forme adverbiale ce echivalează compunerea.

Aci limba veche vine să ne înveţe ceva, nu numai pentru, dar şi despre graiul nostru şi profilul lui spiritual. „Limbă română veche – spune acelaşi Densusianu (în voi. II, p. 160) – e foarte bogată în forme adverbiale [.] oglindind o expresivitate care ar putea fi invidiată de limba modernă." Că am pierdut adverbe frumoase şi expresive ca a-vremi (din când în când) sau cătelin (încet, liniştit), de-a firea (într-adevăr, efectiv, ca în „de-a firea pământ şi cenuşe sunt") sau estimpu (anul acesta) ca şi volnic (de bunăvoie, spontan), este întristător. Dar n-am pierdut sensibilitatea pentru adverbe.

Poate că toată înţelepciunea de viaţă şi de gând a omului nu e decât o chestiune de adverb, la urma urmelor. Sau poate că viaţa este: felul cum ştii să te aperi de agresivitatea verbelor. Ceea ce ai în faţă şi ceea ce eşti, ce se întâmplă şi ce ţi se întâmplă, totul se lasă transpus, în limbă, în câteva sau în nesfârşit de multe verbe. Cunoaşterea, ele la aceea a simţurilor până la gând, îţi pune înainte un univers de verbe; sentimentul te îneacă sub verbele lui, iar voinţa le sporeşte numărul, cu imperativele ei, ridicole ori măreţe. Vorbirea nu e decât umplerea golurilor din jurul câte unui verb (cum sugera Sextil Puşcariu în acea unică Limbă română), iar viaţa înseamnă, în fond, a suporta exerciţiile de conjugare pe care le face firea asu-pră-ţi, cu verbe ca: a dori, a înseta, a flămânzi, a visa. Să treci verbul în substantiv, nu e destul spre a-i zăgăzui curgerea. Să-i muţi albia cu ajutorul unui adverb.

Câte o limbă mare, cum e limba germană, pare totuşi deficitară în adverbe, sau în frecvenţa lor de folosire; atunci verbele rămân să-şi proclame imperativele nude şi să mobilizeze pe om în consecinţă. Alte limbi în schimb, ca franceza ori limba noastră, vin să mlădieze verbele şi să le nuanţeze mesajul. Şi nu e destul nici să aşezi acţiunea în ceasul sau în locul potrivit, cu adverbele de timp şi loc, cât mai ales trebuie s-o nuanţezi cu adverbele de mod. Ai putea spune că viaţa e o chestiune de adverbe de mod: o chestiune de poate, sigur, cumva, probabil, ca să zic aşa, tocmai, oarecum sau foarte.

E probabil că, atâta vreme cât îşi va vorbi graiul, românul nu va gândi şi făptui simplificat. Când deschizi ultima gramatică a limbii române, cea din 1963 şi vezi pe şase pagini varietatea adverbelor de mod, în timp ce pentru restul adverbelor nu e decât o pagină, prinzi puţină încredere. Cu limba sa ţărănească, dintr-o dată săltată la speculaţie în veacul al XVI-lea, omul de aci s-a trezit în măsură să moduleze şi să facă suportabil insuportabilul Verbului.

Acestea le poţi învăţa, din luptele pe care le-au dat, în chiliile lor, abia ştiutorii de carte ostaşi ai limbii noastre. Lor trebuie să le aducem mulţămită, căci de la ei, maramureşenii, a plecat Coresi, care face începătura culturii acesteia româneşti.

Nu vom reţine, poate, mai niciuna din încercările lor de compunere a cuvintelor: sunt ca speciile acelea ale naturii sortite extincţiunii. Dar, spre a le mulţumi cu adevărat, ar trebui totuşi să reţinem una şi anume tocmai muâţămita lor, care suna: clulcedăruire. Ei traduceau naiv prototipul grec: eucharisto, har bun ţie, dăruire bună ţie.

Dar îl traduceau atât de frumos, încât dacă astăzi, din când în când, în loc de mulţumesc ne-am spune unii altora dul-cedăruire, strângerea noastră de mână ar fi, poate, mai bună.

Vieţuire lină şi cumplită.

Straniu lucru, să păstrezi din tot buchetul de funcţii ale unui cuvânt doar o funcţie şi din risipa lui de înţelesuri doar un înţeles. Toată exuberanţa vitală a câte unei făpturi spirituale, cum e cuvântul, se poate stinge uneori, iar cuvântul se închirceşte atunci şi se fosilizează, până la a deveni ce a ajuns cumplit în limba noastră: un termen monovalent şi ca funcţie gramaticală şi ca înţeles, în care cel mult mai poţi citi ceva, ca într-o fosilă.

Dacă tot ce este viaţă şi evoluţie înseamnă diversificare, cum s-a spus, atunci cum e cu putinţă ca, dinainte de controlul lucid adus de grămăticii unei limbi atunci când ea devine cultă, aceasta să-şi îngheţe cuvântul în câte un înţeles, în câte o spaimă? Straniu lucru.

În cumplit regăseşti degrabă varietatea funcţiilor, cea de a fi verb (a cumpli), substantiv (cumplire), adjectiv (cumplit) şi, bineînţeles, adverb. Astăzi cuvântul nu are decât ultimele două folosinţe, care sunt ca şi una. Pe de altă parte, a cumpli, cumplit, cumplire aduceau o varietate de înţelesuri. Astăzi a rămas din ele doar spaima.

Se putea astfel spune şi s-a spus: „vieţuire lină şi cumplită", în măsura în care cuvântul deriva din com-pleo.

— Ere şi păstra înţelesul de a umple, împlini, completa, în veacul al XVI-lea, a cumpli însemna a isprăvi, a consuma, dar şi a sfârşi pe cineva, a pierde, a face să dispară, iar la relexiv însemna a dispărea, a sfârşi. „Să se cumple răul păcătoşilor" (să ia sfârşit); „să cumple sămânţa lor" (să piardă, să facă să dispară), spunea Coresi. Aproape de noi, chiar un Gala Galaction putea traduce, cu forma reflexivă în sens de pierdere, risipire: „Cumpliră-se în deşert zilele lor". Dar pentru sensul, tot reflexiv, de a pieri, a se pierde, stinge, oricare scriitor de astăzi l-ar invidia pe diacul acela care a putut scrie: Cumpliră-se ochii miei în cuvân-tul tău".

Trecut în substantiv, a cumpli dădea cumplire şi chiar cumplit, cu pluralul cumplite. Cumplire însemna sfârşit, capăt – „Şi măriei lui nu e cumplire" (ea nu are sfârşit), sau altă dată: Spune-mi, Doamne, cumplirea mea", cum stă scris în Psaltirea Scheiană –, apoi însemna neîndurare, cruzime, ba chiar zgârcenie, lăcomie, cu ultimele sensuri întâlnite la Anton Pann. Iar substantivul cumplit păstra în plus înţelesul frumos de totalitate, ca în „cumplitele (totalitatea) datoriilor mele", din Dosoftei, sau înţelesul de conţinut complet, capăt, margine, sfârşit, limită extremă, „în cumplitul lumei" stă scris tot în Psaltirea Scheiană. Cât despre cumpliciune, cu sens de cruzime, grozăvie, sau cumplitate pentru zgârcenie, ele nu aveau sorţi deosebiţi de viaţă.

Şi mai era. Fireşte, adjectivul cumplit, în care aveau să-şi afle cumplirea toate acestea. Căci el era cel care muta toate înţelesurile în cel de groază, spre a le lăsa să se fosilizeze acolo. Într-adevăr, cumplit însemna atât: complet, întreg, desăvârşit, cât şi: neîndurat, aspru, groaznic, sfâr-şind în adverbialul: peste măsură, extrem, foarte. Astăzi îl găseşti doar ca groaznic, nemilos, feroce, de o parte, ca adverbialul cu valoare de superlativ, tare, straşnic, de alta.

Când întâlneşte trecerea aceasta de la un sens stins şi formal (complet. Încheiat) la unul de o intensitate maximă (groaznic), Tiktin spune, în Dicţionarul său, că ea îi este surprinzătoare. El se întreabă dacă nu cumva înţelesul de groaznic derivă din asocierea adjectivului cu substantive ca întuneric (, e complet întuneric", spunem şi astăzi) sau foamete; dar se întreabă numai. Lingviştii de mai târziu aveau să ducă mai departe această sugestie, spunând că efectiv asocierea lui cumplit, ca atribut, cu substantive de soiul lui: întuneric, ger, sete, durere, avea să fixeze, prin „contagiune semantică", sensul lui cumplit în groaznic. Că apoi acest groaznic a putut fi întrebuinţat din nou funcţional – ca în multe alte limbi, în greaca veche sau în franceză cu „teribil", de pildă – şi că deci s-a putut spune „dor cumplit" (Alecsandri) sau „o duce cumplit de bine", nu mai schimba înţelesul cuvântului: contagiunea se făcuse.

Dar îţi dai seama că problema nu e de simplă lingvistică şi că pierderea unor înţelesuri are ea însăşi, de astă dată, un înţeles, pe linia sensibilităţii româneşti. Simpla „contagiune semantică", de care ni se vorbeşte, ar putea ridica o nouă problemă: de ce asocierea s-a făcut mai degrabă în sens rău decât în sens bun? De ce, pentru conştiinţa românului, mai degrabă răul (întunericul, durerea, gerul) s-a întâmplat să fie complet şi împlinit, nu şi binele?

Ar fi o amară experienţă spirituală, aceasta cum că numai răul s-ar fi împlinit până la capăt, în timp ce binele ar fi fost întotdeauna parţial. Cineva găsea, mai demult, că, din toate folosinţele verbului a fi, cea mai semnificativă pentru noi este: n-a fost să fie". Iar experienţa aceasta de neîmplinire ar părea, la urma urmelor, să fie în consonanţă cu predilecţia trecută pentru Psaltire, cu tristeţile din „învăţăturile lui Neagoe" şi nemângâierile din Divanul lui Cantemir, sau cu înţelepciunea, cutremurată în adâncul ei, a cronicarilor. „Cumplite vremi" spusese unul dintr-înşii.

Dar, dacă nu e un răspuns, ci doar o denumire, în a vorbi de „contagiune semantică" pentru fixarea lui cumplit într-un singur înţeles, la fel nu este o explicaţie să invoci încă o dată tristeţile sufletului acestuia. Nu numai sufletul botează lucrurile, ci şi mintea. Iar cu mintea sa şi din condiţiil'3 sale de viaţă, românul a putut înţelege într-un fel deosebit lucrurile, dincolo de tristeţi, înscriind în limba sa înţelesurile.

Nu faptul că întunericul, gerul, durerea sau setea sunt complete face din complet ceva cumplit, ci poate simplu] fapt că e vorba de ceva complet. În natură nimic nu e complet, în viaţă nimic nu este. În gând, de asemenea. Nu e, oare, cumplit să împlineşti şi să închei ceea ce trebuie să păstreze statornic un rest? E ca şi cum ai ucide o fiinţă cu pruncul în sân.

Natura, de care românul nu se putea deslipi, era altfel decât oraşul şi cetatea. Acestea puteau fi încinse de ziduri şi erau zid, pe când românul aruncat printre dealuri şi munţi (cărora le şi dădea nume, pe când oraşelor le mai dădeau şi alţii nume) nu ştia de ziduri şi porţi. Carpaţii nu încheie un orizont şi nu despart: au unit şi unesc. Nici orizontul în genere nu e încheiat (aşa încât noi spunem mai degrabă zare decât orizont) şi nici lumea din jurul tău nu e încheiată, împrejmuită şi împietrită în locul ei.

Lumea e fire, iar firea nu are cumplire, cura nu avea mărirea celui din psaltire.

Dar nici viaţa şi societatea nu au cumplire. Poate că împărăţiile vor să aibă una, aşa cum statele şi stările societăţii vor să fie stătătoare, încheiate; dar voievodatele nu ştiu de aşa ceva. Iar în sânul lor, comunităţile nu trăiesc după con-stituţii, rigid instituite şi ele; viaţa insului, la rândul ei, nu stă sub canoane şi imperative, ci rânduie-lile sunt mişcătoare şi schimbătoare, judecata fiind mai puternică decât conceptul şi dreapta simţire decât voinţa. Ce se cade şi ce nu se cade biruie asupra hotărârii, adică a voinţei ce prescrie hotare.

Dacă acum te ridici la lumea ghidului, care nici ea, laolaltă cu natura şi viaţa, nu iubeşte împietrirea, înţelegi că şi aici – sau poate mai ales aici – complet poate însemna cumplit. Nu numai gerul poate fi cumplit, gândul v e şi el aşa, când îngheaţă şi devine dogmatic, cum spunem astăzi. Dacă eşti dator să duci gândul până la încheiere, este totuşi cumplit, pentru tine şi ceilalţi, să-l duci până la închidere. Multe cugete, într-o lume lucidă cum e cea de astăzi – unde miturile şi credinţele nu au dreptul şi putinţa să deschidă gândul înspre altceva –, se întorc asupră-le şi caută „completitudinea", sistemul închis, într-un fel, lumea contemporană l-a şi obţinut, ni se spune; dar făcând pe om să plătească un preţ greu, cel al unidimensionalizării sale.

Din experienţa românească veche, una în natură şi abia în marginea cetăţii, s-a desprins totuşi o înzestrare pentru conceptele deschise ale gândului, care sunt şi cele ale culturii înainte-mergătoare. Ceva în civilizaţia ştiinţifică a zilelor noastre ar sta sub blestem dacă ea n-ar păstra un rest. Este bine atunci să-şi însuşească o asemenea civilizaţie tocmai o lume ca a noastră, unde s-a păstrat o bună întâlnire cu restul lucrurilor, unde aşadar niciodată un sistem nu ar putea totaliza, cumpli aspiraţiile şi înţelesurile omului.

Am pierdut bogăţia unui cuvânt, dar am câştigat un sens de viaţă şi gând. Iar astfel, omului de astăzi, care se teme că ar putea fi ceva cumplit în propria lui ispravă şi creaţie, spiritul românesc îi poate sugera, cu etimologia cuvântului cumplit, de unde începe şi unde sfârşeşte grozăvia.

4 „Mă paşte gândul"

E probabil că în orice limbă există o rostire care să redea echivalentul lui „mă roade conştiinţa". In schimb, la fel de probabil este că numai în limba română se spune: mă paşte gândul.

Mă paşte? Ciudat gând i-a venit în minte românului despre gând. „La baza acestei expresii e imaginea turmei de oi, care tunde iarba de la rădăcină", spune Sextil Puş-cariu. Gândul tău a devenit ceva obiectiv, o turmă de oi, sau poate o simplă oiţă, care smulge din smocurile tale de viaţă aşa cum muşcă oaia cea adevărată smocurile de iarbă. Mă obsedează un gând; mă munceşte un gând, un dor, o năzuinţă.

Şi mâncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi.

Ce suntem noi, atunci, decât. Cuprinsuri de viaţă, spaţii verzi, substanţă hrănitoare a câte unui gând, chin ori vis? Ai putea crede o clipă că, fără să ştie şi la nivelul său pastoral, românul a făcut idealism obiectiv; că şi-a închipuit gândurile, visele, idealurile ca un fel de Spirit, care-şi hrăneşte permanenţa din substanţa noastră trecătoare.

Dar tocmai pentru că e pastorală, viziunea românului are în ea ceva mai adevărat, mai puţin schematic: gândul şi omul sunt una, iar aceasta nu pentru că primul s-a obiectivat în om, nici pentru că a venit din afară peste bietul om – căci nu te poate „paşte" un gând străin ţie –, ci pentru că omul a pus pe lume un gând care-l adevereşte până la desfiinţare.

Te pot paşte mai multe decât gândurile; dar toate te pasc din intimitatea ta. Ce straniu sună, când gramaticile ne spun aici că verbul a paşte se poate construi cu un „abstract": nu numai cu gând, dar şi cu primejdie, păcat, noroc, moarte, dor. Când te pasc păcatul sau dorul, ele nu te aşteaptă de undeva, din spaţii abstracte, să cazi în plasa lor, ci cresc din tine. Şi nici norocul nu te paşte, dacă nu-i deţii cheile, ba nici măcar moartea nu vine aşa la răspântie de drumuri, ca regelui din tragedie (oare nu-l păştea şi pe el moartea, la răspântie, tocmai pentru că înfrânsese oracolul, cu feciorul său Oedip?), iar primejdia care te paşte este şi ea cea pe care o cauţi şi adulmeci. De altfel nu numai gândul, visul ori păcatul te pasc pe tine; şi tu le paşti pe ele. In limba păstorului, a paşte înseamnă a te hrăni cu iarbă, cu sursa de viaţă, dar şi a păzi dobitoacele care se hrănesc. Mă paşte gândul devine: îmi pasc gândurile. Şi dacă poezia populară spune:

Numai cine-a păscut dorul Ştie cin'mi-a albit părul, Eminescu ştie s-o spună încă mai frumos, cu acea deschidere de legendă: „Turma visurilor mele eu o pasc ca oi de aur".

Dacă astfel nu gândul sau visul te pasc pe tine, ci tu le paşti pe ele, se întâmplă ceva, ca o ironie mai adâncă a lucrurilor, de care nu mai ştie Spiritul, tacticos şi sigur înaintemergător, pus în joc de Hegel. Se întâmplă că aceea ce paşti se subtilizează, întocmai Helenei din Faust II, piere undeva în văzduh şi rămâi cu păscutul gol, cu gândul gândului, nu cu gândul, cu visul visului, aşadar cu dorul gol, încât celălalt, din afară sau din tine, poate veni să te întrebe: ce paşti aci? „Paşte vântul", spune românul; eşti un biet paşte-vânt, la capătul unei vieţi în care n-ai fost totuşi un pierde-vară, cum vrea să spună expresia, ci doar te-ai pierdut încetişor în nefiinţa din care purceserăţi şi tu şi gândul.

Poţi însă opune dialecticii aceleia învăţate o dialectică, simplă, dar atât de vie, ca a limbii tale de păstor? Nici vorbă că nu; dar un alt gust decât abstracţiunile logicii unui Hegel îţi rămâne şi-ţi dă surâsul blând, pe care nu-l au întotdeauna filosofiile; pe care l-a avut în schimb una, cu ironia ei socratică.

Limba noastră e într-o largă măsură una de păstori, spunea Sextil Puşcariu, după ce Densusianu arătase atât de stăruitor, în Viaţa păstorească în poezia noastră populară, cât datorăm sufletului pastoral din noi. Şi Puşcariu adăuga: caracterul rustic este decisiv pentru dezvoltarea limbii române, ceea ce îi explică locul special în sânul limbilor romanice. Căci limba română are evoluţia cea mai naturală; ea n-a fost stânjenită de prezenţa continuă a latinei clasice, ca alte limbi romanice.

Dacă, acum, te gândeşti ce se poate întâmpla cu limba aceasta rustică, într-o lume ce devine tot mai mult a oraşului; ce se întâmpla cu o limbă a vieţii directe în xaţa unor exigenţe de rostire care sunt tot mai mult ale raţiunii – te sperii la început, „se sparie gândul". S-a întâm-plat cu o seminţie românească, cea a macedonenilor (şi bineînţeles' cu a istro-românilor şi meglenoromânilor) că n-au putut supravieţui, ca limbă şi grup etnic, risipirii turmelor, după ce veacuri de-a rândul rezistaseră admirabil de bine. Întâi s-au dus pădurile, pe urmă s-au dus turmele de oi şi apoi s-au risipit în cele patru colţuri ale istoriei macedoromânii.

Dar dacă te gândeşti mai bine, vezi că aceea ce se petrece cu noi s-a întâmplat peste tot în lume. Nu numai că problema noastră – anume: cum vom rămâne intacţi, cu valorile naturii şi ale inimii, într-o lume ce e tot mai mult una a culturii raţionale – este şi problema altora, în primul rând a asiaticilor şi a marii culturi indiene, dar împlinirea sub semnul imediatului a fost lotul tuturor popoarelor, până la un punct.

Există o trinitate animală care stă la nivelul omului, în istorie: oaia, boul şi calul. S-ar putea ca vieţuitoarele acestea să devină într-o zi muzeale (şi poate încă de astăzi sunt copii care n-au văzut o oaie păscând), dar ele au făcut istorie în aşa măsură, încât pe linia oilor, începând cu Argonauţii, sau pe linia calului, de la hitiţi şi până la Napoleon, se poate scrie o istorie a lumii.

Ceea ce ne deosebeşte pe noi, cel puţin în sânul popoarelor romanice, este că ne-am format limba, după un mare cunoscător al ei ca Sextil Puşcariu, în rusticitate, dacă nu chiar în pastoral. Dar înseamnă aceasta că limba nu rezistă confruntării cu noul? Că impresionanta diso-luţie, petrecută sub ochii noştri, a macedonenilor, este şi lotul limbii lor tot atât cât şi al tuturor grăitorilor în ea?

Nu numai că viaţa istorică a daco-românilor e mai completă, aşadar mai trainică aici, pe arcul Carpaţilor, ci şi dialectul lor, adică limba aceasta a noastră, e mai cuprinzătoare şi mai suplă. Primim toţi termenii noi, aşa cum îi inventă ori îi primeşte orice altă limbă. Dar alături de termenii aceştia, care nu sunt decât unidimensionali, păstrăm o limbă neaşteptat de speculativă, creată de cei care, cum spunea Densusianu, au ştiut deopotrivă să făptuiască şi să contemple. Că au făcut-o adesea la niveIul de jos al istoriei? Dar acolo s-au plămădit limbile şi acolo mai ales – nu din aspectul cult al limbilor – îşi trag materia învăţaţii.

În prefaţa la volumul II din Magniim Elymologicum, Haşdeu spunea (p. XII) un lucru care n-ar trebui să surprindă astăzi., Materialul brut al linguisticii se află mai întreg în cătune, în colibe, în bordeie." Dacă în ştiinţele naturii omul superior şi raţiunea au făcut totul, paradoxul face că în ştiinţele omului nu totdeauna conştiinţa superior trează a acestuia vine să dea măsura. Undeva umilii istoriei îşi fac dreptate, în faţa puternicilor ei şi a fruntaşilor spiritului. Goethe declară că până şi în ştiinţele naturii umilii sunt cei ce poartă cu ei adevărul: în minunata sa Istorie a teoriei culorilor, pe aceştia îi şi opune el lui Nev/ton, spre a infirma adevărul celui din urmă, cum că lumina ar avea în ea „impuritatea" culorilor.

Goethe nu avea totuşi dreptate împotriva lui Newton, cu toată oastea sa de umili aruncaţi în luptă. Dar gândul său poartă în el un adevăr. În cumpătul vremii ne trezim, ca români, vii şi descinşi către veac, tocmai cu lumea aceasta a anonimilor muţi de dindărătul nostru. Şi când te cufunzi în limba pe care au ştiut, în cătunele lor, s-o pregătească ei, te paşte gândul că – dincolo de greci, Hegel, câteva limbi şi logos-ul matematic – limba aceasta ar putea şi ea supravieţui.

A da drumul.

Sextil Puşcariu deschide capitolul Limbă şi raţiune, în cartea sa atât de învăţată şi înţeleaptă, Limba română, istorisind o întâmplare petrecută în munţii prin care îi plăcea să cutreiere. El povesteşte că, rătăcit pe vreme rea, a întâlnit un cioban bătrân care l-a liniştit spunându-i: „Lasă că ţi-oi da plaiul". Vorba aceasta, scrie Puşcariu, îl bucura de deuă ori: nu numai pentru că îl scotea din încurcătură, dar şi pentru că îl făcea ca filolog să priceapă cum de a sfârşit „a da drumul" să însemne, în limba română, a elibera.

Strămoşii noştri – după el – atrăgeau în codri pe duşmani. „Străinul intrat în desişul acelor codri era prizonierul lor şi drumul pe care i-l dădea românul devenea egal cu libertatea."

Aşa să fie? In orice caz ceva de ordinul acesta trebuie să se fi petrecut, în viaţa ori în graiul românului, spre a conferi expresiei un asemenea înţeles. Fireşte, astăzi nu mai putem avea înţelesul în minte. Nici copilul, când spune altuia care l-a înhăţat: dă-mi drumul" şi nici omul mare nu ştiu exact care e încărcătura de gând a rostirii lor. Dar fiecare dintre ei ştie exact ce vrea să spună cu „dă-mi drumul" şi aceasta este funcţia limbii. Nu ne mai dăm seama, vorbind firesc, adică trăind în elementul vorbei, că tot ce e vorbire înseamnă vidare de specific în urmărirea funcţiunii – şi bine facem, sau mai degrabă nu putem face altfel.

Cuvintele ar fi prea grele, prea greu manevrabile, dacă le-am păstra tot ^înţelesul. Trebuie să nu le mai „simţim". Dacă, ori de câte ori spunem „mulţumesc", ne-am gândi că urăm cuiva să trăiască mulţi ani (mulţi anni ire, mulţănire), nu numai că am spune „mulţăniesc", cum se vorbea prin Ardeal, dar ne-ar încurca de-a biiielea chestiunea dacă e cazul s-o spunem ori nu la tot pasul. Şi totuşi nu te împaci cu gândul că viaţa e doar pierdere de substanţă; o dată cu trecerea ei, trebuie să însemne deopotrivă pierdere, dar şi acumulare de substanţă. S-ar putea foarte bine ca, peste câteva secole de vorbire a unei limbi „universale", cu sensuri efectiv universal valabile şi acceptate, ea să sfârşească prin a duce totuşi la limbi, la plural şi poate la un nou turn al lui Babei. Ar fi o încântare pentru lingviştii şi filosofii de atunci să vadă cum s-au încurcat limbile şi unde au sfârşit; la fel cum, răsturnat, este o încântare şi o neîncetată lecţie să vezi astăzi de unde au pornit limbile şi cum s-au întruchipat ele. De aceea – împotriva unor tendinţe ale structuralismului –, nu te poţi lipsi de istoria unei limbi, de viaţa unei societăţi şi de regăsirea situaţiilor concrete.

Ce extraordinară situaţie concretă, aceasta a desişurilor de codri, în care prizonierul putea fi lăsat chiar liber, căci nu-şi găsea singur drumul, libertatea. Numai că, dacă faci calea întoarsă spre obârşia expresiei şi te minunezi o clipă de toată densitatea ei, eşti ispitit apoi să crezi că situaţia concretă e încă mai bogată decât atât. Poate că în aceasta şi constă bucuria filosofică de a te ridica la izvoarele rostirii: nu numai de a regăsi substanţialul în funcţional sau ce e concret în automatismul vorbirii, dar o dată cu el, sorţii de speculaţie.

În definitiv, de ce neapărat să ne închipuim pe strămoşii noştri ca un fel de ciclopi uricioşi, care-şi atrăgeau duşmanul în peşterile, respectiv în desişul lor? Poate că nu doar din experienţa de duşmănie s-a născut expresia, a da drumul", ci şi din cea de dragoste, omenie, viaţă. Tânărul e prins în desişul vitalităţii sale, omul matur rătăceşte pe căi care îl înstrăinează de calea sa. Cine le dă drumul, calea? Ce baci bătrân, ce învăţător, sau ce gând propriu?

E dintr-o dată toată problema libertăţii aci, în mersul acesta cu drum, care nu e simplu mers cu drum al minţii (ca în vorba „metodă", meta-cu, hodos-drum), ci e cufundarea în libertate a întregii tale fiinţe. În conştiinţa intimă a limbii noastre, mersul e prin el însuşi un risc, parcă. E adevărat, limba noastră are mulţi termeni pentru a se mişca dintr-un loc într-altul: bogăţia aceasta indică drumeţia, migraţiunea pe plaiurile Carpaţilor, scria tot Puşcariu; şi de aceea avem variate folosinţe ale cu-vântului „cale", ca: a fi pe cale, a găsi cu cale, a ţine calea, afară din cale. Dar iarăşi el observa că spunem „om cu stare", aşadar cu aşezare în jurul bunului său, pentru cel care nu se mută din loc în loc.

Căci nu orice mergere, fie şi cu drum, este o împlinire, aşa cum nu orice libertăţi, spunem astăzi, reprezintă libertatea, în chip surprinzător pentru celelalte limbi romanice, la noi a merge vine de la latinescul mergere, a scufunda şi a se scufunda (imersiune), a se ascunde, a se pierde din vedere. „Termenul s-a dezvoltat probabil în legătură cu viaţa păstorească la români (iarăşi!), deoarece pentru cei care trăiesc în munţi a merge înseamnă a te cufunda în desişul pădurii, a dispărea prin cotiturile drumului", spune Densusianu, în Dicţionarul etimologic al limbii române. Te pierzi în ochii altora, dar te poţi pierde şi singur. Nu orice mergere este şi împlinire, după cum nu orice demers îţi exprimă libertatea.

Oricine a gândit problema libertăţii a înţeles că răspunsul ei este: necesitatea. Omul se zbuciumă, nu pentru a-şi apăra libertăţile, ci spre a-şi apăra necesitatea, sensul propriu de viaţă, prospectul mai adânc înscris în fiinţa sa. Sau atunci, zbuciumul este să-ţi asiguri acea libertate care îngăduie necesităţii şi necesităţii tale intime să iasă la iveală şi să se manifeste. E aceeaşi pretutindeni şi statornic problema, în codri şi printre păstori, la un nivel, în societăţile civilizate şi cu „stare", la un altul. Libertatea de a sta pe sub poduri, cum au făcut tinerii aceia din Apusul înstărit de astăzi – dacă între timp ei nu şi-au găsit drumul – este tocmai exasperarea celui care nu ştie că podurile sunt făcute pentru cei liberi, pentru cei care şi-au găsit calea şi care călătoresc.

Dar toată problema se întoarce la expresia noastră: cine îţi dă drumul? Ce vine să ţi-l dea, în captivitatea sub care stai? Nu ceri oamenilor să te scoată din desişul în care te-au vârât ei; le ceri să te scoată din cel în care te-ai trezit tu, sau în care te-ai vârât singur.

Dacă părintele dă drumul în lume copilului, dacă învăţătorul dă drumul, când i se pare potrivit, ucenicului, este pentru că ştiu – ceea ce simte şi tânărul, când s-au stins răzvrătirile în el – că fără în-drumare nu e libertate. Şi totuşi nu orice îndrumare este una din căile tale, după cum nu orice drum este drumul. Omul prins în captivitate, ar putea exclama: „daţi-mi un drum, oricare!", căci orice drum este pentru el o eliberare. Dar expresia noastră nu spune a da un drum. Spune a da drumul. Şi dacă în munţi drumul e deseori unul singur, îţi place să citeşti în vorba românească sensul mai adânc, de a da drumul adevărat, pentru cel ce se cufundă în libertatea lui.

Atunci, problema libertăţii nu este să ţi se dea drumul; este şi, la fiecare răspântie, să-ţi dai singur drumul, legea. Şi aşa cum două sunt chipurile libertăţii, două vor fi şi cele ale legii. In rostirea românească presimţi că se vorbeşte şi despre ele.