III CICLUL DEVENIRII.

Trecere, petrecere.

Cine e vinovat de pierderea câte unui cuvânt în viaţa societăţii? Să fie^bătrânii, tinerii? Să fie dascălii, scriitorii, omul de pe stradă? N-o ştim bine. Dar întreaga obşte plăteşte pentru moartea câte unui cuvânt – şi am putea-o vedea limpede în cazul cuvântului „petrecere".

Cuvântul acesta ne trebuia. Îl cerea gândirea, care a făcut ce a putut spre a-i înlocui lipsa – şi n-a izbutit pre, a mult; îl cerea viaţa, care n-a făcut totuşi nimic spre a pune ceva în loc şi a lăsat astfel un loc gol în dreptul lui. Astăzi nu mai ştim bine dacă lipseşte vieţii un cuvânt pentru petrecerea bună a timpului, sau dacă nu cumva lipsa cuvântului este cea care sărăceşte viaţa de b bună petrecere. Căci aşa cum spunea autorul acela că, lipsindu-ne un simţ, ne-ar lipsi o ştiinţă, îţi vine uneori să crezi că, lip-sindu-ţi un cuvânt şi un înţeles, îţi lipseşte o dimensiune • de viaţă. „Petrece, tinere, în tinereţea ta. Dar să ştii că pentru toate acestea chemat vei fi la judecată", spunea o carte mare a înţeleptului Solomon.

Să ne închipuim că s-ar face o asemenea judecată. Şi să ne închipuim că nu ar avea loc la cine ştie ce scaun înalt, ci la cel al grămăticilor. Chiar şi aici, sau poate mai ales aici, s-ar vedea ce pierdere s-a întâmplat în cugetele şi simţirea noastră, cu petrecerea.

Verbul a petrece a mai păstrat ceva din bogăţia sa trecută, în timp ce substantivul de petrecere a ajuns în gura copiilor sau prin taverne. Însă tocmai substantivul este cel care dă măsura maturităţii unei limbi şi societăţi. Verbul, luat singur, poartă în el ceva iraţional; substantivul este expresia raţiunii. Verbul îţi este' dat de procesele lumii sau de impulsurile şi înrâuririle fiinţei proprii; substantivul.

— În schimb, reprezintă înstăpânirea ta de om asupra lumii. In timp ce verbul pune totul în disoluţie, substantivul hotărăşte, pune hotare, ca fiind solidar cu ideea şi conceptul. E adevărat că verbul înseamnă viaţă; dar substantivul este viaţă îmblânzită, modelată până la întruchipare. De aceea substantivele cu cea mai bogată substanţă lăuntrică sunt tocmai cele verbale, iar o limbă, ca a noastră, ce ave uşurinţa de a face peste tot substantive verbale – ca acest petrecere, sau ca fire, vrere, rostire – are sorţi de expresivitate sporită.

Substantivul nostru de petrecere trebuia să arate felul • cum am reuşit să ne înstăpânim, prin gândire, asupra vastei petreceri a lumii, adică a ceea ce se petrece în lume; sau în viaţă, asupra trecerii şi petrecerii noastre prin lume. Astăzi spunem cu el altceva, necrezut de puţin. După dicţionarele existente – în care se consemnează limba vie, de la scriitorii cei mai aleşi până la spectatorul de pe stadioane – petrecere înseamnă numai: 1) întâlnire, reuniune; 2) distracţie. Ca învechit ni se mai dă sensul de: vieţuire, trai, şedere; iar ca popular, însoţire. Atât stă scris în Dicţionarul limbii moderne şi în cel al limbii române literare contemporane, ambele din preajma anului 1960, la o mie şi ceva de ani de când se petrece limba română, pe lume. Şi aşa este, din păcate. <

De verbul a petrece ne-am bătut joc mai puţin. Verbele rezistă mai bine, tocmai pentru că, după cum' spuneam, ele sunt ale lumii, în timp ce substantivele sunt isprava noastră.

Pentru „a petrece", dicţionarele noastre de astăzi dau: J. cu sens temporal: 1) a-şi ocupa timpul 2) a se veseli; 3) (refl., despre evenimente) a avea loc, a se desfăşura; 4) (tot refl.) a se trece, consuma; 5) a desface, a vinde; şi II. cu sens spaţial: 1) a însoţi, a conduce („norocul vă petrece", în Luceafărul"); 2) (rar) a străbate, parcurge („Petrec mereu acelaşi drum"), a face, a îndeplini, colinda, vizita, a se perinda; 3) (popular) a căra, a transporta; 4) a face să treacă prin, a înfige, a împlânta străpungând, a cerne.

— La aceste sensuri ale Dicţionarului limbii române literare contemporane, cel al limbii moderne române adaugă sensurile de: a trăi şi a strămuta („petrec din mână în mână").

În fişele Institutului de lingvistică din Bucureşti se găseşte toată bogăţia trecută a verbului, pe care nădăjduim că Dicţionarul Academiei, când va ajunge la litera respectivă, o va consemna cum se cuvine. În afara sensurilor pe care le atestă dicţionarele moderne, sunt de reţinut (cu intitulări provizorii şi uneori discutabile ale celor ce au petrecut fişele):

A pătrunde, a se introduce (într-un domeniu de activitate): „Petrecu toată dăscălia filosofiei"; (Refl.) a depăşi, a trece peste; a muta ceva, dar "şi a se muta; „Den poruncile lui nu mă voi petrece"; a se împrospăta întruna (apa unui râu); a-şi petrece ochii (a plimba privirea); a se întoarce, a voi din nou; a trece pe lângă altul; a îndeplini, a rezolva (operaţii succesive); a însoţi, cu sensul de a fi complice: „Cel ce va pe-treace pre cela ce va merge să ucidă." (dintr-o pravilă); a alunga, a fugări; ă petrece în minte (a depăna); a convieţui; a scăpa pe cineva de uri necaz, a apăra; (Regional) a-şi pierde simţirea („Era să mă petrec de râs"); a potoli, uşura, stinge („Petrec urâtul").

Deopotrivă apar, în folosinţa mai veche, două sensuri surprinzătoare şi adânc sugestive filosofic: 1) sensul de a fi, a dăinui, a se păstra („Domnul în ' veaci petreace", Dosoftei) – un sens exact potrivnic celui obişnuit de trecere, consumare; 2) sensul de a suferi, îndura („Greul ce petreace ţara", Let.), iarăşi un sens potrivnic celui obişnuit, de trecere pură şi simplă, dacă nu chiar trecere bună a unui răstimp.

Acestea, aşadar, sunt înţelesurile verbului. Iar substantivul era nespus mai bogat şi el decât distracţia pe care ne-am învrednicit s-o reţinem. Petrecere însemna:

Parcurgere a vieţii sau a unei perioade din viaţă, vieţuire, trăire (într-un anumit loc sau timp): „Va râvni la petrecerea. Îngerească". Sau în Varlaam: „S-au iubit în-tr-însu (Dumnezeu în om) lăcaş şi petrecere"; convieţuire, şedere, rămânere (, în vremea petrecerii lor în Polonia", Bălcescu); mod de desfăşurare, fel de viaţă (Viaţa şi petrecerea sfinţilor; sau încântătorul titlu: Rătăcirile lui Odisef, toată petrecerea sa, după întoarcerea din războiul Troadii); fel de a se purta; înţelegere, prietenie (a fi în bună petrecere cu.); manifestare, desfăşurare a unui fenomen („desfătările sau o petrecere dulce şi plăcută"'); locuinţă, sălaş; caznă, suferinţă, neplăcere („grele petreceri", în Do-softei; sau: a pica în petrecere = a intra în mare nevoie); introducere, trecere printr-un obiect (petrecerea prin-tr-un jug, inel); pierderea vieţii, moarte, sfârşit; însoţire, întovărăşire, conducere; însoţirea celui săvârşit, alaiul care însoţeşte.

Cum de s-a putut pierde atât de mult din bogăţia cu-vântului.

— Sau cum s-a întâmplat că funcţia selectivă şi fi-xatoare, pe care o îndeplinesc timpul şi cultura, a operat atât de uşuratic, este de neînţeles. Fără îndoială, o limbă cultă nu poate rămâne la desişul înţelesurilor pe care le pun în joc vorbirea neîngrijită şi viaţa întâmplată a unei societăţi. Când s-a înfiinţat prima academie modernă a lumii, cea din Franţa, în secolul al XVJI-lea, ea era prevăzută să dea o gramatică şi un dicţionar care să fixeze formele şi sensurile vorbirii, necontrolate până atunci. Prin ele însele, bogăţia şi diversitatea nu sunt preţul ultim al lucrurilor spiritului.

— Dar nici sărăcia şi simplitatea de sens nu sunt.

Nu poţi accepta lesne ca, dintre toate sensurile unui cuvânt, limba ta să se fixeze la cel mai nerodnic, în loc să reţină pe unul care să păstreze, în unitatea lui, cât mai mult din diversitatea trecută. Căci aceasta este măsura lucrurilor spiritului: ca unităţile obţinute să integreze cât mai multe sensuri, sau să structureze o diversitate cât mai mare.

Ce am pierdut o dată cu surparea cuvântului de petrecere, o poate înregistra, acum, gândirea filosofică, dri de câte ori se^adânceşte în ea sau se confruntă, prin traduceri, cu gândirea altor limbi. Noi nu avem un termen pentru facerea şi prefacerea lucrurilor, pentru devenire. Ştim să spunem fiinţă cu un cuvânt de-al nostru (iar un cuvânt este al limbii tale când nu fiinţează doar el, ci înfiinţează şi altele; când e viu, când face pui), dar trebuie să spunem „devenire", „evoluţie", „dezvoltare", cu vocabule de împrumut, fără progenitură. Am fi putut însă vorbi de petrecerea lumii – şi atunci dintr-o dată am fi spus trei lucruri adinei: petrecerea în ea însăşi a lumii; petrecerea lumii prin gând; şi petrecerea lumii cu gândul.

Am fi putut spune, întâi, petrecerea în ea însăşi a lumii, alaiul, procesiunea, trecerea ei necurmată către altceva; „nevinovăţia devenirii", cum spunea filosoful acela, ca devenire întru devenire.

Am fi putut spune – căci petrecerea nu e numai trecere oarbă, ci şi trecerea printr-o urzeală – petrecerea lumii prin gând, închegarea ei prin armătura gândului, rostirea ei, devenirea întru fiinţă a lumii.

Şi am mai fi putut spune – în măsura în care petrecerea înseamnă şi însoţire, călăuzire, strămutare – petrecerea lumii cu gândul d, e către om. Care vine în mijlocul ei ca o făptură însoţitoare a lumii, oglinditoare a ei, dar, până la urmă, ca o făptură sortită, prin fapta ei, să strămute lumea într-o nouă întruchipare.

Toate acestea nu mai sunt de spus cu petrecerea noastră şi poate de aceea nici nu ajungem să le gândim întotdeauna. Cel mult putem spune că omul s-a pus astăzi, prin ştiinţa sa, în situaţia de a face de „petrecanie" lumii. Căci ne-a rămas sminteala cuvântului, potrivită să dea nume smintelii omeneşti cu putinţă.

Dar ce am pierdut, o dată cu surparea termenului de petrecere, nu poate privi numai gândul, ci viaţa însăşi a societăţii noastre. Limba omului nu e ceva convenţional: ea este însăşi rostirea de sine a fiinţei omului şi a rânduielilor lui. Un cuvânt potrivit aşază lumea cum trebuie, ca în legenda lui Parsifal. Un cuvânt nepotrivit – spune astăzi şcoala de „semantică generală" – te poate îmbolnăvi: suntem blocaţi de anumite cuvinte, pătimind din cauza lor şi a gândului pe care ni-l impun ele. Iar chiar dacă nu e de acceptat înţelesul acesta, rămâne un fapt că lipsa unui cuvânt poate fâ lipsa unei dimensiuni de viaţă.

Nu ştim ce fac alte popoare cu răgazurile. Dar ce face românul? Petrece. În măsura în care răgazul reprezintă o cucerire a omului, în petrecerea acestuia trebuie să culmineze şi omenescul lui. Dar „petrecere" vine de la pertra-jicere, cu acel trajicio, transjicio, care însemna la început aruncare a podului peste şi trecerea dincolo. În petrecere ai şi per şi trans, şi'prin şi peste. Petrecerea este deci, dacă poţi spune astfel, peste-prin-trecere. Care ne e trecerea prin şi peste? Dar aceasta e problema şi nu răspunsul; iar aşa cum s-a spus că sensul vieţii este să-ţi pui problema sensului vieţii, înţelesul adânc al petrecerii de viaţă ar fi să te întrebi statornic: ce ai de făcut cu petrecerea ta prin viaţă?

Dacă românului i-a plăcut să tragă întreaga bogăţie a cuvântului de petrecere prin viaţă înspre petrecerea în răgazurile vieţii, el îşi este cu atât mai mult dator. Lingviştii şi filologii, ca oameni de ştiinţă, se pot mulţumi cu înregistrarea evoluţiei unui cuvânt. Filosofia însă nu rămâne aci. Cu filosofia te şi superi: pe tine, pe semenii tăi şi pe lume., I-au petrecut pe sub săbii", spunea Niculae Costin. Pe cine ar trebui să petreacă pe sub săbii logofeţii cei mari ai câte unui popor, pentru risipa unui cuvânt, nu mai e de ştiut. Dar e de ştiut că s-a întâmplat aşa.

Numai că, a-ţi şti limitele înseamnă a fi dincolo de ele, spune filosofia. Nu vom mai regăsi cuvântul „petrecere". Dar, dacă vom înţelege problema, s-ar putea să facem cuvântului dreptatea pe care i-o refuzasem, lepădându-l.

Vremea vremuieşte.

Când cu zgomote deşarte, ". '

Vreme trece, vreme vine.