Sinea şi sinele

Când se desprinde de „eu", în alte limbi, sinele rămâne singur. Nimic nu vine să-l ţină în cumpănă, decât poate vastitatea lumii, pe care el, ca sine conştient, este sortit s-o înfrunte.

În limba română se întâmplă altfel. Este ca şi cum, în faţa afirmării semeţe a sinelui, limba noastră şi-ar fi spus: „Nu este bine ca sinele să fie singur; să-i facem un ajutor potrivit pentru el". Din adâncul ei a scos atunci sinea şi i-a dat-o drept pereche.

Căci, rămas singur, sinele se poate înălţa pe sine până la absolut. În el este poate amintirea absolutului pe care îl întruchipa cândva (totem, divin), pe vremea când nu era conştient că nu e decât sine. Chiar ieşite din absolut, unele forme de sine, cum sunt cel etic)(tcel politic, cel practic sau cel creator, pot încă năzurmai sus decât le este măsura. De aci excesul idealismului moral, delirul ideologiilor politice neştiinţifice, dar şi prometeismul practicii, demiurgia creaţiei. Dar în limba noastră măsura este dintru început dată: sinele stă în cumpănă cu sinea.

Nici sinea, totuşi – deşi intimă limbii noastre – nu are titluri bine recunoscute în paginile dicţionarelor. Unele dicţionare nici nu o dau ca un cuvânt deosebit, iar Dicţionarul limbii române moderne abia o pomeneşte, în timp ce Dicţionarul limbii române literare contemporane 1 dă: „s.f., invariabil; numai în expresii: în sinea mea, în propria conştiinţă, în eul propriu, în gând".

Ca şi cu sinele, deci, totul rămâne de spus din perspectiva gândirii filosofice. Dar de rândul acesta nu mai e vorba, ca la sine, de echivalentul românesc al unui termen din alte limbi şi de înregistrarea, sub el, a unor viziuni filosofice constituite, ci „sinea", ca termen propriu limbii noastre, are un orizont de gândire specific.

Două lucruri sunt de opus dicţionarelor. Întâi, luată ca termen, nu poate fi adevărat că sinea figurează doar în expresii. Uşurinţa de a o folosi ca substantiv (şi încă fiexionabil, cel puţin la singular) este la fel de evidentă ca şi la termenul sine. Dacă se spune „sinea omului", se poate la fel de bine spune: „Care îi e sinea?", sau: „Ce e în sinea unuia nu este într-a altuia". Sinea reprezintă deci un substantiv pe care gândirea vine să-l scoată din particularitatea locuţiunii.

Al doilea, sinea nu e doar în uman; spre deosebire de sine, ea poate denumi ceva întru totul dincolo de uman. Şinele eliberat de eu putea fi oricât de impersonal (comunitate, ceas al istoriei, relaţii de producţie), dar el nu ră-mănea mai puţin matrice pentru persoana umană. Nu poţi spune „sinele" unui lucru material. În schimb, vei spune „sinea" lui. Ea poate fi şi fără de om, ca exprimând intimitatea ultimă a oricărui lucru din sânul firii. Iar de aci preţul ei filosofic.

La fel cum cauţi să pătrunzi în sinea unui om şi te întrebi ce poate fi în ea, te poţi cufunda în sinea unei limbi şi a unor lumi trecute, a unor făpturi sau a unor lucruri. Tot ce este îşi are sinea lui, chiar dincolo de om şi creaţiile societăţii şi te întrebi nu numai ce este un arbore ori un fir de păr în sinea lui, dar şi ce este soarele sau ce e un atom în sinea lui. Numai în sinea celor făcute de om, în sinea unei mese, sau în sinea unei maşini nu poţi căuta. Dar acestea reprezintă sinele lărgit al omului.

Căci sinele este în expansiune, pe când sinea e în concentrare. Fiecare cucerire a" omului este asupra şinei – fie cea proprie, fie cea a lucrurilor –, iar sinele solicită statornic sinea să i se dăruie. Aceasta însă se trage îndărăt, se concentrează în ea însăşi, de fiecare dată. Când sinele cunoscător al omului a găsit atomul în sinea materiei, aceasta s-a retras şi mai mult în particulele ei, în sinea ei mai adâncă.

Şi totuşi, „lucrul în sinea lui" nu e totuna cu „lucrul în sine". Sinea e altceva şi decât esenţa, altceva chiar decât natura intimă a realităţilor. Lucrul în sine, în înţelesul lui Kant, e de necunoscut; sinea însă este ceea ce se dezvăluie. Esenţa sau conceptul, chiar dacă sunt de cunoscut, rămân abstracte; sinea, în schimb, este vie. Natura intimă, la rândul ei, poate fi oricât de vie, ea rămâne dată, ca o natură naturată totuşi; pe când sinea este ceea ce se dă neîncetat, ca o natură naturans.

Demiurgul lui Platon putea face lumea după modelul esenţelor inteligibile; lumea lui Goethe se putea face după naturile acelea intime, care sunt „mumele". Dar, după ce s-au făcut, lucrurile* şi-au alcătuit parcă ele, la rândul lor, sinea proprie, în care e prezentă şi esenţa, undeva se păstrează şi amintirea mumelor, dar există statornic un rest germinativ.

Căci aşa cum, în lumea omului, principiul feminin trimite dincolo de om, ca fiind solidar cu firea -şi cu noaptea ei germinativă, tot astfel sinea este precumpănitor nocturnă şi germinativă. Există o noapte încărcată de viaţă şi în lucruri, după cum e în sinea omului. Dar, deşi nocturnă, sinea e străină de obscurantism. Ca şi noaptea, ea este ceea ce se lasă luminat; iar câteva versuri din Replicile închipuite de Eminescu între poet şi iubita lui se potrivesc surprinzător de bine perechii acesteia vaste, pe care o alcătuiesc sinele şi sinea. Mai bine încă decât poetul, sinele poate spune şinei:

Tu eşti o noapte, eu sunt o stea.

Căci sinele, ca expresie a conştiinţei umane adâncite, vine să proiecteze lumină în întunericul, şinei; sau altfel şi tot cu o vorbă eminesciană: să citească în „încifrarea" ei. Nu simpla metaforă e un asalt împotriva cerului, nici cultura numai, cum spunea Blaga, ci sinele este cel care încearcă să cucerească sinea de pretutindeni, din cer şi de pe pământ.

De aceea poetul, reluându-şi gândul, poate face ca iubita sa, respectiv sinea, să spună:

Acum noaptea şinei a devenit un haos, cu bogăţia lui încă nedesluşită. O nouă trăsătură a şinei îţi apare cu acest vers. Dacă lumină – străpunge întunericul nopţii, ea nu poate în schimb stăpâni şi desluşi dintr-o dată haosul. Pe măsură ce sinea este dezvăluită, ea se retrage şi se învăluie mai departe. Te poţi gândi o clipă la acel „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină" al lui Blaga, dacă aventura cunoaşterii ştiinţifice din veacul nostru n-ar fi mai lămuritoare încă. Cu fiecare răspuns s-au ridicat noi întrebări 17. Z şi fiecare soluţie a generat noi probleme. De aceea când poetul spune:

Eu sunt un cuget, tu o problemă, * el descrie pentru o a treia oară felul cum stau în cumpănă sinele şi sinea. Pasivă ca şi noaptea la început, plină de virtualităţi ca haosul apoi, sinea se alipeşte acum sinelui, aşa cum se uneşte cugetului problema. Refuzul ei de sine este solicitare încă.

Poate că, atunci, sinea exprimă mai bine decât esenţă, concept, natură intimă, tot ce urmăreşte cunoaşterea. Dacă ar năzui către un adevăr rigid, ea ar risca să trimită la vorba lui Lessing: între adevăr şi căutare, prefer căutarea. Sinea însă trimite către ceva mai viu. Şi, de altfel, sinele nu citeşte în sinea lucrurilor numai pe căile cunoaşterii ştiinţifice asigurate.

În sinea aceasta vie a lucrurilor vrea să citească, v pe căile ei, gândirea filosofică; în felul ei, arta se ridică şi ea către sinea lucrurilor, zugrăvindu-le. Şi poate că numai în orizontul unei limbi în care există termenul „sinea" putea apărea, o dată cu gândirea unui Blaga, pictura unui. Tuculescu din ultima perioadă, când acesta pune ochi peste tot în natura moartă şi caută să vadă ee este în sinea ei – aşa cum ai putea spune că un Brâncuşi a căutat să vadă ce este în sinea pasării său, altă dată, în sinea infi-nirii, după vorba aceluiaşi Eminescu, devenit el însuşi sinea rostirii noastre.

Sub chipul acesta ultim, de cuget şi problemă, sinele -şi sinea alcătuiesc perechea absolută. Este acea pereche, în vorbirea noastră, ce se poate desprinde de tot şi poate cuprinde tot ce e realitate, născută sau făcută. Lumea este ca şi un dialog al sinelui cu sinea, adică al unui cuget uman tot mai pătrunzător, cu o problemă neîncetat adâncită. Dacă însă, la limită, sinele şi-ar da el lumea (altă natura, alte realităţi, unde sinea ar dispărea, ca în tot ce e „făcut"), atunci încă sinea proprie ar rămâne o problemă. Ce este

* Eminescu spune: „Eu sunt un geniu, tu o problemă".

— Am folosit dreptul filosofiei de a traduce gândurile (geniu virie la ingenlutn).

Într-adevăr în sinea unui sine care dezvăluie şi deţine astfel toate lumile?

În limba lui Eminescu şi a lui Arghezi, gândurile acestea de natură ultimă se traduc simplu, printr-un joc de-a v-aţi ascunselea:

— Am să te dezvălui, spune sinele.

— Am să mă ascund, răspunde sinea.

— Am să te găsesc în toate ascunzişurile, spune sinele.

— Caută-mă şi mai departe, am să mă ascund în tine, răspunde sinea.