Capitolul V.Chipul rămas sub mască

Casele, uliţele, grădinile, câmpurile, zăvoaiele ieşirii din bezna nopţii, acoperite de brumă. Cerul, limpede, purta pe bolta vânătă luceafărul clipicios al dimineţii. De partea cealaltă felia de pepene a lunii aluneca pe nesimţite printre copaci. Ziua începea rece. Taberele de popas întreţinuseră focurile, iar acum le aţâţau zdravăn.

Călugărul Paisie coborî din clopotniţă, părăsindu-l pe Stancu zgribulit ca şi el. În urmă-i, clopotarul îşi frecă palmele îngheţate. Foşniră aspre ca nişte pietre de râu. Aşezat pe ieşitura grinzii, se puse pe cocăit. Curând răsuflarea îi hârşcâi în pieptul păros, ca dinţii mari, încovoiaţi de vârf, ai unui fierăstrău ce spintecă stejari bătrâni. Trudise la han în locul fetei, a argaţilor plecaţi la culcare, lucru ce o făcuse pe hangiţă să-i arate o bunăvoinţă şireată.

„Să mai dai pe la noi, Stancule! Uite nişte minciunele pentru lelea Măria a dumitale. Să le iei eînd pleci”.

Slujnicei, însă, îi azvârlea numai porunci aspre, cumpănindu-le răutăcioasă. Clopotarul se mulţumise şi mormăie înciudat: „Acum mă trag la mine-n iatac, că nu-mi mai simţesc mădularele”.

După ce pierise haina, îi vorbise fetei în şoaptă. „N-o să te mai lăsăm aici. Ziceai că e bine. Dacă binele aşa arată, răul cum o fi?” Licsandra suspinase cu o mână la gură: „Dumneata, nea Stancule, ştii bine că mi-e totuna de când…” şi izbucni în plâns. El se necăjise. „N-o să-l plângi toată viaţa, nefericito! Nu se cade! Muri pentru Măria Sa, care ne izbăveşte de păgâni. Îl jeluieşti de trei ani încheiaţi, ajungă-ţi! Îţi faci mult rău. Ba le mai sfâşii inima şi altora…!”

Fata tresărise. Ghicea la cine şi fugea gândul clopotarului: la ostaşul acela, pe nume Bărbat, din oastea Măriei Sale, care luptase în ceata lui Costea şi care nu numai că-l văzuse murind pe alesul ei, dar îl îngropase chiar cu mâinile lui. De când o cunoscuse şi îi vorbise ofta într-una, dar ea se prefăcea a nu pricepe.

Pe clopotar îl treziră propriile sforăituri. Speriat de zăbavă, trase cu opinteli smintite de frânghie. Dangătele izbucniră iuţi, scurte, înghesuite, dar pe încetul se răriră, devenind limpezi, sonore, melodioase, cuprinzând în valuri vibrante ţinutul întreg. Cu ochii închişi, clopotarul îşi înălţa trupul pe frânghie, şi-l zgârcea înapoi, beat de oboseală, de nesomn, de singura lui bucurie, cântecul clopotelor. Mitropolia răspunse într-un târziu. Dar ce aştepta Sânnicoara? Urechea lui, îndreptată înspre deal, nu prindea nici un sunet. Le-o luase înainte ca de obicei la amândouă.

Trase ce trase apoi se opri. Îl văzu pe călugăr pândind sosirea Domnitorului. Dincolo de zid, ocoli curtea dinspre Casa Slujitorilor boierul Baldovin. Se ivi şi Voievodul. Curteanul îl intâmpină aplecat. Zăboviră împreună, vorbindu-şi cu capetele apropiate.

Îl zări şi pe bătrânul Paisie şi se bucură că sosea neînsotit. Părea şi mai înalt în mantia-i largă, din pluş verde cu fir de aur, presărată cu corole galbene — ca un ostrov primăvăratec, năpădit de untişor înflorit. Îi ieşi înainte pe poteca îngustă, pavată cu lespezi de piatră. Domnitorul păşea împovărat de gânduri. După o plecăciune adâncă, Paisie merse în urma sa. Dete să-i vorbească, dar clopotul capelei porni să tragă. Aşteptă până ce domnitorul pătrunse între zidurile lăcaşului.

— Mărite Doamne…

— Aş vrea să rămin citeva clipe singur, preacucernice.

Călugărul se retrase cu un oftat uşor. Se temea să nu sosească altcineva intre timp. Frământarea nu-l lăsa să stea locului. Porni spre portiţă. De acolo putea pândi în voie mişcarea celor de dincolo. Curtea se trezea. Slugile alergau cu treburi de la o clădire la alia. Boierul Baldovin se îndreptă spre poartă cu un grup de oşteni. Nu trecu mult şi într-acolo merse şi boierul Vlad, o rudă îndepărtată a Basarabilor. Şi el păşea îngândurat, învelit în mantaua-i roşie. Înainte de a ajunge la străji, întoarse capul, cercetând întreaga curte. Păru să vină spre portiţă, dar se răzgândi şi călugărul răsuflă uşurat.

Domnitorul se oprise în naos, căutând cu ardoare privirea tatălui său, Radu Negru. Zâmbi împăcat cu propria-i conştiinţă. De foarte aproape, din stânga, fratele Dan îşi încrucişa şi el uitătura cu a sa. „Vreau să îndeplinesc ce te-a oprit pe tine moartea să faci!”

Şi ochii unchiului Vlaicu sclipeau limpezi ca iezările munţilor. Se bizuise pe braţul şi mintea lui, pe prietenia neclintită a unor slujitori. Şi el i se aruncase la picioare, jurându-i credinţă până la moarte, după ce, din marea-i înţelegere, fusese iertat pentru că se lăsase ademenit de cuvintele mieroase ale bunicii. Se răsuci spre uşă, luminat la faţă, dar călugărul nu se zărea nicăieri. Pantofii ascuţiţi, cu vârfuri încovoiate ca nişte mici galere romane, se traseră încet spre o strană. Trupul rămase nemişcat multă vreme. Mâinile descoperiră faţa prelungă doar la auzul unor paşi uşori, şovăitori.

— Ce aveai a-mi spune, credinciosule bătrân?

Vorbele Domnului îl uimiră. Tuşi în pumn, să-şi recapete glasul şi neliniştea îl părăsi.

— Mărite Doamne, la hanul din vale se află o iscoadă de-a Muşatului.

Mâna dreaptă a voievodului se adună, izbi în lemnul sculptat al stranei.

— Destul cu uzurpatorul! Nu-l face pe Domnul Ţării să-şi piardă vremea ascultând poveşti despre nişte peregrini ce înserează pe la hanuri! Te trimit la boierul Baldovin!

— Cu neputinţă! făcu speriat Paisie. În noaptea aceasta, Mărite Doamne, am folosit fără îngăduinţa voastră ascunzătoarea sfintei biserici.

Ochii Domnitorului avură o scânteiere de mânie.

— Am fost nevoit.

— Hm şi pentru ca păstrătorul tainei ascunzătorilor Curţii noastre Domneşti să nu fie dat în vileag, trebuie să-ţi rabd până la capăt…

— Poate că e o nesocotinţă, Doamne, cum bine vreţi să spuneţi, dar am făcut-o spre binele…

Îl opri cu un gest iute al mâinii, apoi îl îndemnă să istorisească ce avea de istorisit. În picioare, uşor aplecat, cu palmele încrucişate peste pieptul îngust, bătrânul depăna domol întâmplările din noaptea aceea, spăşit. Domnitorul hohoti deodată fără să vrea, lucru ce-l ului peste măsură pe monah, înţepenindu-l.

— Preacuccmice, ai pus la cale o adevărată tâlhărie!

Capul alb, pletos, se înghesui mai mult, în piept, peste mâinile osoase.

— Şi cojocarii? întrebă deodată domnitorul.

— Mâna dreaptă şi-ar tăia-o pentru Măria Ta! se repezi înflăcărat.

— Atunci ar fi nimerit să-i avem în oastea noastră, se înveseli voievodul. Şi pe clopotar, iar fata aceea de la han să o slujească pe doamna mea sau pe mama mea, am nevoie de cât mai mulţi credincioşi în jurul nostru.

Ochii înguşti ai călugărului cercetau chipul Domnitorului, bănuind batjocura, dar văzură că-i cuvânta cu convingere şi bunăvoinţă,

— Să cercetăm hrisovul.

Călugărul nu ascunsese lucrurile prădate de la iscoada poloneză prea departe. Le scoase la iveală din lacra unde strângea resturile lumânărilor arse. Cu silă umblă cu ele, dar şi cu mai mare silă le privi Domnitorul.

— Citeşte!

Desfăcu sulul cu mâini tremurânde, tragându-se mai spre ieşire, la lumină, să-i poată descifra slovele. Zadarnic căuta în cele scrise numele boierului trădător, căci nu-l găsi.

— Duşmănia lui Ştefan ne era cunoscută, rosti voievodul dezamăgit. Punga asta cu galbeni să-i fie trimisă lui Roman Muşat. Sunt bani moldoveneşti, numai lui i se cad, fără a ruşina pe cineva şi îi vor fi de folos. Oricât s-ar mira boierul Baldovin, înşiră-i faptele. În puţine cuvinte, să ştie doar ce are de făcut.

Vru să se ridice, dar se auziră paşi. Călugărul ascunse hrisovul cel ticluit, trăgându-se înapoi.

— Cine e?

În prag se ivi Doamna Ana. Înclină capul, apoi pătrunse în capelă cu un surâs liniştit. Fiul merse senin să-i dea bineţe.

— Mă bucur că ai venit, scumpă mamă! Treburile mele se îngrămădesc şi vremea e scurtă, prea scurtă chiar pentru hotărârile însemnate ce trebuie să le iau. O să-ţi răpesc câteva clipe înainte de rugăciune. Văd bine că te-am tulburat. Vreau să stăvilesc năvala musafirilor, cum ţi-am mai spus, a poftiţilor şi mai ales a nepoftiţilor. Ţara are nevoie de linişte, de cumpătare. Mulţimile gonite încoace trebuie ajutorate să se înapoieze la casele părăsite. După praznicul de azi voi curma ospeţiile, vestindu-i pe toţi despre plecarea noastră. Să ne vedem de sărăcie! Drumurile le-am slobozit din nou. Pornească-se de unde au venit toţi câţi ne încurcă treburile! Hotărască familia, de aceea, scumpă mamă, spre care dintre cetăţi ori mânăstiri vrea să se îndrepte fiecare. Veţi alege numai slujitori credincioşi. Eu voi colinda pe rând, pe la toţi, când treburile ţării îmi vor da răgaz.

Mama înclină din cap, cu încredere, la fiece vorbă a sa.

— Prea bine, fiule, ai gândit cu înţelepciune.

Domnitorul se întoarse spre călugăr.

— Când o poţi aduce pe fata aceea la Curte?

— Numai mâine, Mărite Doamne, îngăimă bătrânul cu şiretenie.

— Nea Stanculeee…!

Clopotarul moţăia într-un colţ al mesei, cu strachina în faţă, prefăcindu-se aţipit.

— Lasă-l! îi vorbi stăpâna cu ciudă. În lipsa lui Dincă am linişte din partea tâlharilor, cât stă la han, Vezi-ţi de treburile tale!

Gătită de sărbătoare, hangiţa se foia făloasă, mieroasă, printre meseni. În ziua aceea abia pusese mâna pe câte ceva, lăsând toate treburile în seama slugilor, nemaisăturându-se să povestească ce văzuse de dimineaţă, când se înghesuise cu nevasta unui neguţător în mulţimea strânsă la Mitropolie, să privească alaiul domnesc. În norodul gălăgios se amestecaseră, spunea ea şi „cei maşi la hanul meu”. Îl zărise şi pe negriciosul de polonez. „Nu ştiu ce tot şuşotea cu un boier. Pesemne că i se jeluia de păţanie, dar vorba aia, prinde orbu’, scoate-i ochii!” Hangiţa făcea haz, cu mâinile prinse în şoldurile mari. „Care boier?”, întrebase clopotarul, tărăgănat. „De unde vrei să ştiu?”, „’Mneata-i cunoşti, că ’mneata eşti, cum s-ar zice, de la Curte!”

Batjocura, râsul, fâţâiala ei îl lăsaseră însă nepăsător. La înapoiere găsise bună rânduială la han, dar cuvinte de laudă nu obişnuia să risipească. „Slugile, de vrei să le ţii sub ascultare, să le mâni cu biciul!” obişnuia să spună. Trecuse în crâşma plină de oameni. Cei doi sim-briaşi abia pridideau cu servitul. Se încumetase să deşerte tăvile cu fripturi aduse de aceştia în străchinile din faţa mesenilor, să le toarne băutură dintr-un ulcior. Când se sfârşise vinul, coborâse să deschidă beciul, ca să umple argaţii butoiul golit. Către seară, spre bucuria ei, picase Stancu. „Smintitul face treabă cât zece, i se cuvine bucătura ce i-o arunc”, vorbise către Licsandra, potrivindu-şi marama ce îi împodobea capul.

Licsandra trecu în crâşmă să deretece. Găsi căzut, sub masă, un boier ameţit de beţie şi ţipă speriată. Hangiţa alergă necăjită.

— Iar îţi făcuşi spaimă de vreun şoarece, năroado?

Stancu sări şi el.

— Hâ-hâ! Ba-i ditamai popândăul! Cum să-l măture biata fată? După straie se vede că e străin. Unde-l arunc?

— Cum să-l arunci, nea Stancule? Afară s-a făcut frig, rosti Licsandra cu milă.

— Du-l naibilor sub şopru! Când s-o trezi, o pleca. Mereu ne rămâne pe cap câte un muşteriu.

După plecarea hangiţei, fata trecu să frece scândurile podelei. Cu ferestrele larg deschise, să iasă aburul leşiei fierbinţi, rânduia mesele şi lungile canapele de lemn. Sforăitul clopotarului se rupea în horcăieli înecate. O vreme încetau şi liniştea cădea grea, apăsătoare. Fata îşi şterse sudoarea cu şorţul. Avea miinile umflate, roşii, unghiile roase de muşcătura leşiei tari, făcută din cenuşă de gorun. Stancu îşi deşertă pieptul într-o şuierătură prelungă, gemu, se puse pe clempăituri şi mormăieli. Chiar atunci la una din ferestre se ivi un cap bărbos, tânăr.

— Hei, hangiţo!

Licsandra îşi izbi gura cu palma, să nu mai ţipe şi se trase spre bucătărie. Un râs voios, bărbătesc, îl trezi pe Stancu.

— Nu te speria, copilă, că nu sunt vreun căpcăun. Spune-mi unde e hangiţa?

Dezmorţit, clopotarul asculta cu luare-aminto.

— Stăpâna s-a culcat, strigă din uşa bucătăriei Licsandra.

— Am treabă cu nişte polonezi ce-au mas la voi!

Fata clipi iute. Boier parcă era cel de la fereastră, şi-l cunoştea.

— Du-mă la ei!

— Luminăţia Ta să vină prin curte, îngăimă ea tremurând.

Chipul pieri de la fereastră.

Când intră în bucătărie, fata îl văzu pe Stancu ascuns după ogeac. Mâna în care ţinea luminarea îi bâţâia. El îi făcu semn să iasă. „N-ai teamă, du-te!” Îi vorbi iute, şoptit, văzând-o că şovăie. Glasul cavalerului parcă-l recunoştea. Un tropăit îndesat se potoli în dreptul uşii, apoi paşii se depărtară şi se auzi scârţâitul scării înguste ce urca spre odăi. Nu era lumină decât la una din încăperile locuite de polonezi. Fata bătu în uşă. Tăcere. Ciocăni din nou mai tare.

— Cine e? întrebă un glas nedumerit, iar un altul mai iute:

— Nu deschide!

— Dacă nu vreţi să-mi deschideţi, la ce m-afi chemat? se supără boierul de la uşă.

Vorbele învălmăşite dinăuntru fură rostite cu mânie de către altcineva:

— De ce dracu nu ne-a vestit? De ce nu te duci la el şi ai venit la noi?

— La cine? se răboli cavalerul.

— La prietenul nostru, două uşi mai încolo…

— S-a culcat, vorbi fata, că-i întuneric acolo.

Cheia fu întoarsă iute în broască. Cu o lovitură de umăr, boierul dete bunza înăuntru. În mână ţinea un petec de hârtie.

— A cui e slova? întrebă supărat.

Cei doi se liniştiră ca prin farmec, îi surâseră binevoitori, îl poftiră să şadă, cerându-i iertare că-l ţinuseră la uşă.

— Pricepe, Domnia ta, că într-o atare împrejurare…

— Înţeleg, înţeleg. Neîncrederea e şi de partea mea. Taină deplină, nu-i aşa? Dar acum să lămurim lucrurile!

— Să-l chemăm! El v-a scris. Şi tot el e… trimisul! De fapt, noi doi doar l-am însoţit.

— Vezi să plece slujnica! vorbi unul îngrijorat.

Mergând spre odaia iscoadei, polonezul rânji batjocoritor, văzând-o po Licsandra coborând scara în fugă.

— Nea Slanculeeee…

O mână îi astupă gura, iar alta o trase în bucătărie. Domnea un întuneric deplin acolo, ca şi în crişmă. Fata se zbătu speriată, dar braţul o ţintuia cu putere. „Potoleşte-te!” îi suflă cu asprime un glas străin. Urechea ei prinse foiala multor trupuri şi zăngănit de arme.

În odaia iscoadei polonezul găsi patul neatins şi nici urmă de lucrurile sale. Un petec doar pe masă cu câteva rânduri. „Staţi de vorbă cu boierul până mă întorc. Mâine plecăm în ţară”.

Se reîntoarse şi mai nedumerit la ceilalţi. Vremea trecea şi nu sosea nimeni. Cavalerul se pregătea să plece furios, când auziră o bătaie în uşă. „El e, s-a întors!” Cel ce vorbise sări să-i deschidă, dar dete cu ochii de boierul Baldovin şi rămase înmărmurit. Se lămuri când fu împins cu spada.

— Am fost înşelaţi! ţipă ascuţit unul dintre polonezi. Fugi, cavalere, sări pe fereastra. Năvăliră în odaie şi câţiva oşteni.

— Nan Udobă, predă-te! porunci boierul Baldovin.

— Ce să faaac? întrebă cavalerul uluit.

— Pe ei! Prindeţi-i!

Cavalerul se apăra mânios, vitejeşte, trăgându-se spre fereastră, pentru că uşa o păzeau trei ostaşi. Izbuti să răsucească chivărul cu o mână şi cu o lovitură de spadă scăpă de cel care-l încolţise. Nimeni nu vorbea, se auzeau doar icneli, răbufnituri, gemete. Încălecă pervazul în luptă cu un alt oştean.

— Măi Bărbat, lasă-l în seama mea! rânji din spatele cavalerului gura largă a clopotarului ce se cocoţase la fereastră pe o scară. Braţul lui muschiulos îi încolăci gâtul ca un şarpe boa, după ce-l doborî pe spate.

— Nu-l sugruma, nebune, îl vreau viu! strigă boierul Baldovin, poruncind să fie legat.

Polonezii zăceau la pământ.

Se auzi un ţipăt pe sală, urmat de vaiete, plânsete. De jos, Licsandra recunoscu glasul hangiţei care zbiera după ajutor, crezând c-au atacat hanul tâlharii. Cineva i-l curmă, dar se auziră altele. Hanul fusese trezit.

O lumină se apropia. Fata zări bucuroasă chipul lui Bărbat şi se zbătu din nou să scape din strânsoare. dar voinicul n-o vedea.

— Hei, prietene, gata treaba acolo sus?

— Gata! răspunse, dar nu păru de loc voios. N-aş fi crezut o dată cu capul să uneltească chiar boierul Nan Udoba împotriva Măriei Sale!

— Cu asta ce facem? Striga, vicleana, după ajutor…

Luminarea se îndreptă iute spre ungherul întunecat, flăcăul fiind cuprins de o presimţire rea. Licsandra gemu.

— Ce-i faci, nătărăule? Dă-i drumul, o cunosc, zbieră cu mâna pe suliţă.

Boierul Baldovin se ivi în prag.

— Cine e muierea pentru care v-aţi luat la harţă, măi? Ha?

Clopotarul i se uită peste umăr.

— E slujnica.

— Luaţi-o şi pe ea!

Bărbat îi surâse fetei s-o liniştească, dar ea tot tremura. Mâna clopotarului o chema în curte. Flăcăul o prinse de braţ cu gingăşie, ţinând suliţa în mâna cealaltă ca pe o lumânare de nuntă.

Când se aşternu din nou liniştea peste oaspeţii înspăimântaţi de întâmplarea petrecută la han, străinul care zăcuse sub şopron se ridică sprinten şi se furişă din curte la adăpostul zidurilor, să nu fie zărit de argaţii care tăifâsuiau cu aprindere, închişi în bucătărie, despre blestemăţia cavalerului, nedumeriţi în acelaşi timp şi de faptul că stăpâna lor şi slujnica fuseseră duse între suliţe.