Capitolul IV. Fiul cavalerului negru

Cocoşii trâmbiţau miezul nopţii. Când şi când faclele străjilor licăreau. Paşii lor apăsaţi, rari, răsunau pe caldarâm, după care ţâşnea prelung chemarea de recunoaştere: Huuuu-huuuuuuu!

Se roteau împrejurul zidurilor înalte. Cu acelaşi ţipăt de huhurez răspundeau cei trei ostaşi aflaţi în curtea Bisericii Domneşti.

Piatra de lângă zid fusese aşezată la loc şi doar un ochi ager ar fi observat, în plină zi, ţarina amestecată cu fărâme de lemn putregăios, risipite pe jos.

Casa Domnească părea cu totul cufundată în somn şi-n întuneric, dar părea numai. O fereastră lăturalnică, dinspre apus — acolo unde curtea se strâmta spre împreunare — mai era luminată.

O bătaie uşoară în uşa iatacului îl făcu pe Domnitor să tresară la masa de lucru, deşi îşi aştepta musafirul nocturn. Găsise rânduite de grămătici, spre citire, numeroasele scrisori sosite la Curte, de pretutindeni, din Europa, purtând sigilii crăieşti sau numai peceţi de ale cetăţilor, mai toate în limba latină, către „Ilustrul Principe, Domnul Mircea, Voievodul Transalpin, Comite al Severinului, Despot al Ţării lui Dobrotici şi al Dârstorului, Duce al Făgăraşului şi Amlaşului”, slăvind noua sa izbândă asupra osmanlâilor, numindu-l „Principe între creştini cel mai viteaz şi cel mai ager…”.

Stareţul Sofronie, al Mânăstirii Cozia, se strecură în odaie.

— Un lucru însemnat te aduce la mine, preacucernice, la un ceas atât de nepotrivit? La ospeţia mea te-ai ferit să vii, în schimb mi-ai trimis vorba prin Mihail să-ţi îngădui a mă vedea în taină.

— Chiar aşa, Măria Ta. La cină nu mi-a dat ghes inima să mă-nfăţişez, ştiind ce ştiam…

— Pofteşte pe scaun, să vorbim pe îndelete!

Stareţul rămase în picioare, cercetând cu o privire bănuitoare uşa prin care intrase, apoi fereastra.

— Măria Ta, te paşte primejdie mare! îngăimă cu glas răguşit, înăbuşit de palma cu care-şi acoperise gura.

— Nu te feri, vorbeşte slobod, boierul Baldovin veghează.

Stareţul se linişti în parte.

— Singur, dregătorul Baldovin nu te poate apăra de duşmani, Măria Ta. În seara aceasta, fără să ştii — cum să ştii? — ai stat la masă cu hiclenii.

Domnul, de vârstă mijlocie, uscăţiv, înalt, îmbrăcat cu o tunică scurtă, de culoarea vişinei coapte, în solzi mari, cu ciorapi lungi cafenii, îşi descinsese cingătoarea de care atârna sabia-i scurtă, aruncând-o pe patul îngust. Sări din jilţ cu o plivire vie, aprinsă. Ochii mari, adânciţi în orbite, erau ai răposatului său părinte, Radu Negru-Vodă. Genuncherele late, cu acvile bicefale deasupra, foşniră ciudat, ca şi cum măiastrele păsări s-ar fi trezit din somnoroasa lor încremenire, înfoindu-şi penele.

— Cine mă vinde, cui şi care e preţul vânzării?

— Preţul e mare, Măria Ta: tronul.

Ochii domnitorului se închiseră uşor. Se trase înapoi spre jilţ, impunându-şi greu stăpânire.

— Adică, viaţa mea. Cât trăiesc… Numele hiclenilor…

— O, dacă l-am şti!

— Al cumpărătorilor atunci!

Stareţul se căută în mâneca sutanei, de unde scoase nişte suluri şnuruite.

— Solii s-au îndreptat spre mânăstirea noastră, după zvonul că te-ai afla acolo, dar tocmai plecaseşi. Aici n-au cutezat a veni. M-am pornit iute încoace cu coconul Mihail. Ziua de mâine n-o să-i lase Măriei Tale vreun răgaz.

Domnitorul desfăcea sulurile domol, ascultându-l pe egumen cu luare-aminte.

— Cine să-mi stea împotrivă tocmai acum, când l-am alungat pe Baiazid peste Dunăre, biruit şi ruinat?

Stareţul tuşi sec, să-şi dreagă glasul.

— Urzeala e ticăloasă. Le-am sucit şi răsucit pe toate, cu trimişii mărimilor lor. Crunta primejdie ai îndepărtat-o, Ildârâm nu va cuteza să te înfrunte prea curând. Ba poate că înţelepciunea l-o îndemna să stingă din mintea sa visul nebunesc de a aduce la supuşenie toată creştinătatea. A pierdut şi multe oşti. Cât se temură de paşalâc, boierii săriră ca unul, să-şi apere moşiile lor, vezi bine, ca să nu fie date de sultan timaruri spahiilor lui.

Egumenul se opri, stânjenit de privirea înflăcărată care-i pândea fiecare euvânt.

— Acum, însă?

Glasul întreba asprit, uscat

— Nu le-a mai rămas decât frica de puterea crescută a Măriei Tale.

— A ţării, nu a mea!

Domnitorul îşi lipi spinarea de spetează, se încorda dârz, stând nemişcat ca o statuie. Mâinile cu palme subţiri şi degete lungi, ca ale unui mucenic dintr-o icoană bizantină, se încordară peste cele două suluri.

— Zvonesc despre lăcaşuri pe care vrei să le ridici şi să le înzestrezi cu pământuri boiereşti; de noi cetăţi, de o nouă Curte. Cum că ai să laşi Argeşul pentru Târgovişte, aşa cum părăsi bunicul Măriei Tale Câmpulungul.

— Atunci primejdia venea de la miazănoapte! Argeşul era mai îndepărtat de angevini. La miazăzi aveam numai prieteni şi rubedenii.

— Pretind că o să le smulgi la mulţi dregătoriile. Călugării aud şi văd multe…

— Toate câte am să le fac, spre binele ţării o să fie, spre folosul domniei mele nimic!

— Iscoadele uzurpatorului de la Suceava îi aţâţă. Stareţul făcu semn cu capul spre scrisori. Înţepeneala trupului din jilţ slăbi.

— Ştefan n-ar însemna mare lucru, dacă în spatele lui nu s-ar ascunde cine se ascunde! vorbi Mircea cu mânie, aplecându-se să citească.

O vreme domni tăcerea. Pumnul Domnitorului lovi deodată braţul jilţului.

— Poftim cum îl numeşte acest boier pe domnitorul lui: „Pribeagul Român…!”. Dar nu şi-a pierdut nici un drept! El e adevăratul domn al Moldovei! Îl slujeşte cu credinţă, dar se îndoieşte. Dacă ţi-e ştirbită nădejdea, nu vine nici izbânda! Trebuie să crezi cu tărie, să lupţi cu dirzenie şi înţelepciune!

Părea a-şi vorbi sieşi, urmmd să comenteze pe acelaşi ton scrisoarea.

— Nepotul unelteşte să fiu îndepărtat”. Hm! Ţara mea va pieri înghiţită de cotropitorul Baiazid, pretinde el, povăţuit de marii lui seniori, căci Ildârâm n-are de gând să supere Polonia, nici Litvania, nici Moldova, dacă vor ajuta pe boierii potrivnici „valahului”, adică ai domniei mele, să-l înlăture. Aşa!

„Noul domn, oricine ar fi, se va bucura de bunăvoinţa sultanului, dacă-l va recunoaşte de senior şi-i va plăti un mic peşcheş”. Asta mai lipsea! Ştefan Muşat mă învinuieşte în faţa craiului polonez de hiclenie… Restul scrisorii îl citi în tăcere. Când sfârşi, adăugă:

— Boierii rămaşi credincioşi lui Roman au prins o solie de-a nepotului: cutează cam mult uzurpatorul! Domnia mea nu va uita acest lucru!

Sulul sosit din Moldova fu aşezat alături, pe masa de lucru.

— Să vedem acum ce-mi dă de ştire voievodul Transilvaniei.

Capul pletos încuviinţa cu o legănare uşoară cele cuprinse în scrisoare. Ştibor mă pofteşte peste munţi. Cel mai nimerit, zice el, în cetăţile noastre de la Făgăraş sau de la Bran şi cât mai curând.

Stareţul îşi încrucişa braţele, ascultând cu o faţă îngrijorată.

— Nu binevoieşte a mă vesti ce treabă însemnată are cu mine. De cine se teme? Nădăjduiesc că n-o să-mi pomenească şi el de cine ştie ce uneltiri! N-am vreme pentru asemenea nimicnicii!

Egumenul tresări.

— Măria Ta, gloriosul vostru unchi, Vlaicu-Vodă, a ţinut seama de povaţa prietenilor şi nu şi-a pierdut nici tronul, nici viaţa.

Domnitorul sări din jilţ aproape mânios, îl privi pe stareţ întunecat.

— M-ai lovit drept în inimă, preacucernice! De ce m-aş mira, când eu însumi…

— Iertare, Măria Ta, pentru cutezanţă…

— Cine o face întru adevăr şi dreptate, prieten îmi este! Linguşitorii îşi fac din mine un vrăjmaş!

— Erai, Măria Ta, atât de tânăr atunci!

— Poate că şi cel ce vrea să-mi ia tronul e tânăr.

— Bunica, Doamna Clara, o iubeaţi mult, tare mult. Era frumoasă, ştia să vrăjească pe cei apropiaţi.

— Pe tata nu, deşi îi era fiu bun, pe când unchiului Vlaicu, doar frate vitreg. Şi asta, preacucernice, pentru că Basarabilor le-a stat mintea numai la slobozenia ţării. Samodârjeţi[13] s-au numit cei dinaintea mea şi nădăjduiesc că aşa va fi cât va dăinui neamul nostru!

Se preumbla prin încăpere înviorat.

— Dacă mi-ar pricepe gândul şi Iagelonul şi Angevinul, ce n-am putea înfăptui împreună! În loc să se sfădească amândoi, să iscodească deşertăciuni, să dea crezare uneltitorilor! De-a surda mă învinuieşte Vladislav că-l stârnesc pe Sigismund să lovească ţinuturile poloneze, că-l împing chiar spre Moldova! Uneltitori pretutindeni…

Se opri în faţa călugărului.

— Dar cum cămaşa e mai aproape de piele, Domnia mea are de gând să-i lovească pe cei de la gurile Dunării. Am să alung de acolo, curând iscoadele genoveze! Întoarcă-se acasă! Vreau ca noroadele Dobrogei mele să-şi ducă traiul în tihnă, să rămână slobode! Cu adevărat nu mă pot bizui decât pe oastea mea, pe braţul meu!

Ochii negri priveau undeva, departe, peste făptura stareţului. Vedea desfăşurându-se pe o câmpie întinsă Marea Oaste ce avea de gând s-o alcătuiască. Oastea Mică de acum, alcătuită din curteni, din steaguri de judeţe, adică din boiernaşi, în frunte cu câte un dregător din ţinut şi din cete strânse şi înarmate de marii boieri, vasalii săi, de pe moşiile lor — nu mai putea face faţă urgiei ce ameninţa de pe malul drept al Dunării.

Se rupse din visul său măreţ, surâzând cu tâlc.

— Ginerele lui Ludovic[14], deşi urmăreşte ambiţii deşarte, ne este, deocamdată, cel mai binevoitor. La ospeţia domniei mele cavalerii apuseni l-au lăudat în fel şi chip. Ar merita să ajungă împărat al Germaniei, ziceau unii.

Îl pironi deodată lung pe egumen.

— Se pune la cale o nouă cruciadă, preacucemice. Sigismund a fost ales capul oştirilor. Când nu mai au ce jefui la ei acasă, în ducate, seniorilor apuseni li se face de ducă spre alte ţinuturi. Mi-au făcut înalta cinstire de a mă pofti şi pe mine. Iagelo, zice-se, nici n-o să ia parte, nici n-o să încuviinţeze panilor polonezi să facă aceasta, ca să nu-l supere pe Baiazid.

Râse din inimă.

— Dar Măria Ta?

— Prin Ţara Românească n-am să le îngădui a trece, ocoli Domnitorul întrebarea. Adăpostească-i Viena ori Buda!

Cu mâinile prinse ghem, Mircea pironi friza din plăci de teracotă ce înconjura partea de sus a pereţilor, într-un chenar lat, strălucitor. Episoade glorioase se înşirau pe acele plăci zmălţuite, începând cu lupta legendarului Tihomir împotriva regelui angevin şi continuând cu alte scene ale înaintaşilor.

— Ei au apărat ţara primejduită dinspre miazănoapte — rosti Domnitorul încet — sarcina domniei mele e să o păzesc dinspre miazăzi. Şi dacă-mi va sta în putere, dacă m-or înţelege şi ceilalţi până la urmă, să-i alung pe osmanlâi dincolo de strâmtoare.

— Câinii, când se iveşte lupul, lasă cearta.

Braţele voievodului făcură un gest larg. Călugărul se trase spre uşă, cerindu-şi îngăduinţa să plece.

— Aici n-am la ce mai zăbovi, Măria Ta.

Egumenul făcu o plecăciune adâncă, ţinând braţele vârâte în mânecile rasei.

— N-ar fi rău să iei cu dumneata nişte hrisoave însemnate. Îi aduse o cutie din lemn de chiparos sculptată, de forma unui cufăraş. Pune-o la adăpost.

Stareţul ascunse micul sipet în lărgimea sutanei.

— Peste câteva zile voi fi la Câmpulung, apoi la Târgovişte. Am să poposesc şi la Cozia. De la castrul nostru Argeş am să vin. Abia atunci o să ştiu ce răspuns trebuie trimis binevoitorilor noştri prieteni.