Capitolul III. Iscoada

Cu ochii pe caleaşca, clopotarul uitase de iscoadă. Îi zări umbra subţire, pierind spre uliţă. Simţi cum pumnii i se rotunjesc măciucă şi porni pe urmele polonezului cu capul în piept, ca un bour înfuriat.

— Uitaşi de podeţ, Stancule? auzi mustrarea prea cucernicului Paisie.

Glasul călugărului tremura, căci abia reuşea să-l oprească pe Stancu; se scutura năuc, înverşunat, ca apucat de-a binelea. Sutana călugărului era murdară da moloz şi păienjeniş, deşi o scuturase zdravăn când ieşise din îngustimea ascunzătorii. Puţul se lărgea jos într-o hrubă boltită, sprijinită pe stâlpi, cu deschidere pietruită, înaltă cât un stat de om, ca un şanţ, spre zidul din afară. O străbătuse orbecăind, pe lângă pereţi, aplecat din şale. Se luptase mult să înlătura lespedea ce închidea ieşirea şi pusese piciorul chiar sub zid. Adăpostit în dosul molizilor ce mărgineau împrejmuirea, se strecurase spre uliţă. Zărise şi el străjile de la poartă nemişcate. Din curte răzbăteau glasuri voioase. Galopul unui cal îl alungase de acolo nedumerit, dar neclintit să-şi îndeplinească planul. Alerga pe uliţă, prin beznă, spre oraş, cu poalele sutanei într-o mână. Se opintise apoi pe treptele de piatră ale unei case slab luminate şi pierise în golul săliţei de la intrare. După puţină vreme se ivise din nou, gonind înapoi către Curtea Domnească şi rămăsese la pândă în spatele unui stejar ce străjuia podeţul din uliţă. Zărise un ins subţirel, depărtându-se cu iuţeală de alaiul care întâmpina caleaşca. Sabia cavalerului sclipise ca o stea îndepărtată. Recunoscuse apoi statura uriaşă a clopotarului venind în urmă.

— Uitai, Sfinţia Ta! Pe ălălalt îl scăpai. De nu-mi dai pace, îl pierd şi pe ăsta.

— Nu te mai scutura aşa!

Clopotarul răspunse cu bodogăneli şi sudalme strivite între dinţi.

— Uşurel după el!

— Dac-aşa zici…

Paşii urmăritorilor se fereau, ai iscoadei bocăneau pe caldarâm, coborând uliţa în partea de jos a oraşului. Stancu se nelinişti, nu mai avea răbdare să tot pândească de după colţul caselor de meşteşugari.

— Hâ-hâ! Te pomeni că a mas chiar la hanul din vale!

— S-ar potrivi bine, Stancule?

Pe clopotar îl prinse veselia, dar călugărul era frământat de gânduri.

— Mergi mai încet, nu da aşa năvală!

Îl trăgea de suman, pândind cu privirea în toate părţile. Stancu nu mai avu vreme să se mânie, căci pe neaşteptate văzu umbra slăbănoagă a polonezului învălmăşită între alte două, spătoase, adevărate huidume.

— Tâlharii! O să-l ucidă! rosti sugrumat, vrând să-i sară în ajutor.

Călugărul râse uşurel.

— Nu te-amesteea!

Auziră apoi strigăte.

— Săriţi! Mă omoară! Mă…

Polonezul rămase întins la pământ.

— Du-te de ridică napărca!

Clopotarul rânji în întuneric batjocoritor.

— Ţi-o mulţumi cu o ulcea de must.

— Hi-hi! pe a lume, că-n asta…

Călugărul îl împinse.

— Să-l duci până-n culcuş! Nu e mort: pricepe odată!

Stancu rămase năuc, sfredelit de un gând necuviincios: „Diavoleşte mai lucrează mintea Sfinţiei Sale!”.

Zbieretele polonezului tăiară liniştea nopţii la fel de înfricoşătoare ca vaietele bufniţei.

— M-au prădat! M-au prădat! Punga mea! Tunica… tunica mea… tunica…

— Hâ-hâ! Nu mai jelui atâta ţoala, c-ăi mai fi având altele.

— Tot mi-au luat, tot!

— Ba tot nu, dacă-ţi lăsară viaţa!

Îi hâhââa în urechi, încercând să-l ridice de brăcinar. Noaptea era răcoroasă şi omul tresălta cu spasme. După ce-l aşeză pe picioare, clopotarul îşi scoase sumanul lui ponosit şi i-l aruncă în spinare,

Mirosul iute, de sudoare, îl făcu pe polonez să se strâmbe, lepădind cu silă haina de pe umerii săi.

— Nu-mi trebuie! rosti, clănţănind din dinţi.

— Hâ-hâ, eşti năzuros! Apăi tremură pân’ te-ăi încălzi!

Hazul ce-l făcea clopotarul, rotindu-se în jurul prădatului, îi păru acestuia sumbru, dar nu se îndură să-l alunge.

— O duşcă nu ţi-ar strica, ascultă povaţa mea, mai adaose Stancu.

Boierul recunoscu atunci, îngrozit, glasul clopotarului.

— Dă-mi pace, smintitule!

— Uite că-ţi dau! şi se prefăcu că pleacă.

— Stai, stai!

— Hi-hâ! ‘mneatale ţi se rătăciră, se vede, minţile! Când zic hăis o iei pă cea…

Vorbele i se înecară într-un sughiţ adevărat, care nu-l mai părăsi până la han. Iscoada îşi urma drumul după Stancu, îngrozit, amuţit de mare spaimă.

În preajma hanului, la o răscruce de uliţe, călugărul se ivi din nou, ţinindu-se la mare depărtare de ei.

Auziră larma celor din crâşmi.

Clopotarul intră pe urma străinului şi trântind uşa cu zgomot, păşea cu rânjetul lui spăimos.

De pe prispa îngustă, privirea iscoditoare a călugărrului nu zărea mare lucru prin fereastra afumată, aburită, a crâşmei.

Mirosea a pastrama friptă şi a peşte. Vremea culesului viilor se sfârşise în podgorii. Mustul curgea gros, lipicios, tulbure, din zdrobitori, luând drumul crâşmelor şi hanurilor presărate prin toate târgurile ţării, pe drumurile umblate de chervane şi carete. Mânăstirea Cozia, care stăpânea pământuri întinse în Vâlcea, date cu hrisoave domneşti, îşi trimitea prin posluşnicii săi, la Argeş, o parte din strugurii şi mustul podgoriilor vestite.

Călugărul se foi ce se foi, apoi plecă îngândurat. Pricepuse oare clopotarul planul său? Târgoveţii îl socoteau smintit, dar el ştia că-i doar ursuz şi zdruncinat de când îşi pierduse singurul fecior, pe Costea, cu trei ani în urmă, când năvălise de peste Dunăre oastea lui Firuz-bey. Osmanlâul, după ce lovise Vidinul — unde nu întâmpinase o prea dârză împotrivire — (ţarul Stratimir surprins şi înfricoşat, închinându-se degrabă sultanului, cum făcuse şi fratele său Şişman din Târnovo), se abătuse pe malul stâng, să pustiască şi o parte din Ţara Românească. Oştenii munteni, în frunte cu Mircea, îl siliseră să se retragă. Lui Costea îi străpunsese şoldul un azap. Vatămătura s-ar fi vindecai, dar năvălise din urmă un achingiu şi copitele roibului său îi zdrobiseră capul.

Străinii de la mese se holbară la cei intraţi, cu râsul prefăcut în strâmbături. Doi tineri în straie poloneze săriră în întâmpinarea iscoadei. Feţele lor arătau grozav de îngrijorate. Celălalt aproape că nu-i vedea, atât de rătăcită îi era privirea. Îl traseră spre masa lor, vorbindu-i în şoaptă.

Clopotarul înfruntă nepăsător privirile şi tăcerea ce se aşternuse stingheritoare, îndreptându-se spre o canapea de lemn. Împinse mai încolo trupul unui beţivan căzut cu faţa-i bărboasă peste braţele adunate şi se prefăcu însetat, izbind în lemnul mesei lungi cu pumnul lui cât un baros. Chipul iscoadei se răsuci, în sfârşit, spre lumină, după ce se lăsă sleit de puteri. Între cei doi şi faţa lui smeadă, clonţoasă, cu gura tivită, cu uitătura ochilor rea, întunecată, clopotarul n-avea s-o mai uite. Cu aruncături piezişe spre cei care îi cercetau uimiţi, tinerii traseră spre ei ulcelele, le închinară cu prefăcută veselie spre prietenul lor, strigând să le mai fie adusă una.

Văzându-se uitat şi de iscoadă şi de ceilalţi, care se apucaseră din nou de trăncăneală şi băutură, Stancu se ridică de la masă şi merse târşâindu-şi paşii înspre bucătăria hanului.

„Slutul!” Şoapta, scăpată cu teamă în han, nu-l răsuci, numai muşchii braţelor i se încordară ca nişte odgoane ce priponesc o corabie.

Hangiţa îşi răsuci spre el faţa încinsă de para focului. Aplecată asupra vetrei, mesteca de zor într-o strachină mare nişte cocă pentru minciunele. O tavă rotundă, de aramă, le prijuna, rumenite, clădite ca o claie căreia îi trebuia scos vârful.

— Ia te uităăă! Ce te adusă-ncoace? De ai vreo vorbă cu Dincă al meu, dute-n curte, c-acolo-l găseşti! Roboteşte cu argaţii pe lângă căruţe. La noapte pleacă după sare. Cine ştie când se întoarce! oftă.

Îşi şterse colţul ochilor codaţi cu şorţul, vrând să-i arate că o să se prăpădească de grija şi dorul hangiului. De vârstă mijlocie, trupeşă, cu pielea lăptoasă, braţele rotunde, cu gropiţe la cot, cu faţa lată, netedă, albă şi curată, cu ochi verzi sub sprâncene negre, era încă atrăgătoare. Târgoveţii ştiau că mai păstra năravul pentru care Dincă şi-i părăsise pe-ai lui, ca să se însoţească cu o vicleană.

— Ba, mi-e sete, mormăi clopotarul, neluând în seamă sclifoselile ei.

— Nu-mi mai văd capul de treburi! Ia-ţi şi singur. Aşază-te colo şi nu-mi sta în drum!

Femeia arunca una după alta minciunelele într-o tingire cu unsoare încinsă. Aşa cum se umflau, rumenindu-se ca aurul vechi, la fel sporea ciuda muierii.

Clopotarul se aşeză cu o privire cruntă. Dar pe ea n-o speria. Îl cunoştea bine. De-l luai cu binişorul, nu-ţi mai pleca de pe cap, îl întindeai ca pe o foaie de plăcintă şi tocmai de acest îucru se ferea ea acum, când avea atâta zor. Văzând că n-o să se urnească cu una cu două, îi strigă:

— Ia-ţi must şi nişte pastrama! Poate-mi umpli şi mie putina cu apă. Argaţii sunt care-ncotro, iar Licsandra la fântână. Abia mă mai ţin picioarele. Dau zor, ca să am pace mâine.

Cu o crăcăna de fier scotea minciunelele, iar gândul la petrecerea de a doua zi o mai îmbuna.

— Lume multă la Curte, hai? Ce-o fi dimineaţă la Mitropolieee! Numai lui Dincă nu-i pasă. Se găsi să plece la Ocna Vâlcii[12]! Dar io tot o să mă duc.

Clopotarul îşi hălpăia bucata de pastrama tăcut. Capul unuia dintre polonezi se ivi de după uşor.

— Până când să tot strigăm după băutură? întrebă supărat.

— Acuşi, acuşi, făcu hangiţa, trăgând tingirea de o parte.

Capul se trase îndărătul uşii.

— Nu se mai duc dracului la culcare beţivii ăştia!

De blestemat blestema, dar îşi potrivea testemelul pe cap şi îşi netezea sprâncenele subţiri. Cu un surâs şăgalnic se îndreptă spre sala crâşmei. Când se întoarse nu-l mai găsi pe Stancu. „Smintitul s-a dus să-mi umple putina cu apă”, se socoti ea mulţumită că-i dăduse pace.

Stancu îşi băuse mustul şi ieşise în curte. La numai câţiva paşi o întâlnise pe Licsandra. Ducea o vadră pe cap şi în mână o doniţă. Pe faţă i se prelingeau, ca nişte lacrimi, picături de apă de pe doagele înflorate cu fierul ars.

— Doamne, nea Stancule, ce faci pe aici?

— Toate bune, rosti şi palma lui lată o opri în drum. Varsă apa şi-ntoarce-te la puţ!

Licsandra îl privea năucă. Adună în pumn picurii ce se scurgeau de pe faţa ei frumoasă în sân, azvârlindu-i cât colo. Dete apoi uşurel din cap, ascultându-l.

Lângă magazii, argaţii zdupăneau. Glasul lui Dincă bodogănea de mama focului.